Recuperarea simţului păcatului

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Douglas Sousa
Traducere: Radu Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, mar/apr 2009

În anii ’90, la cererea unor catolici, s-a efectuat un sondaj despre atitudinea actuală privitoare la Sacramentul Spovezii. Diferitele grupuri chestionate au oferit răspunsuri diferite la întrebarea despre cauza declinului Spovezii. Episcopii tindeau să îl explice prin pierderea simţului păcatului, în timp ce preoţii considerau că de vină este confuzia ce se face între păcatele de moarte şi cele veniale. Credincioşii spuneau în schimb că ocaziile de a cere iertare în afara Sacramentului Spovezii, precum Ritul penitenţial din Liturghie, fac mărturisirea mai puţin necesară. Oricare ar fi cauza, este dincolo de îndoială faptul că în timp ce învăţătura Bisericii a rămas constantă, atitudinea populară faţă de păcat şi de necesitatea Sacramentului Spovezii s-a schimbat în mod semnificativ în ultimii 40 de ani.

Sacramentul Spovezii

Sacramentul Spovezii

În munca mea cu cateheţii, una dintre frustrările pe care aceştia o resimt este lipsa simţului păcatului la tineri. Ei sunt deci de regulă de acord cu Episcopii, identificând aceasta ca principalul obstacol ce îi opreşte pe tineri să apeleze la Sacramentul Mărturisirii. În 1984, în Exortaţia apostolică „Reconciliatio et Paenitentia”, Papa Ioan Paul al II-lea descria „simţul păcatului” astfel: „De-a lungul generaţiilor, mentalitatea creştină a dobândit din Evanghelia citită în comunitatea eclezială o fină sensibilitate şi o acută percepţie a germenilor morţii conţinuţi în păcat, precum şi o sensibilitate şi percepţie în identificarea lor în spatele miilor de deghizări sub care se arată păcatul. Aceasta este ceea ce în mod obişnuit numim simţul păcatului” (nr. 18). Altfel spus, prin „simţul păcatului” ne referim la capacitatea de a recunoaşte ce este păcatul – o ofensă gravă adusă sfinţeniei şi iubirii lui Dumnezeu şi o acţiune în detrimentul vieţii Bisericii. De asemenea înseamnă a ne înţelege pe noi înşine ca păcătoşi care au nevoie de milostivirea lui Dumnezeu.

Motivele din spatele acestei diminuări a simţului păcatului sunt multe şi variate. Ceea ce sper prin acest articol este să trecem în revistă modul în care se vorbeşte despre păcat, din experienţa muncii mele cu cateheţii, pentru a trasa calea spre redobândirea unei înţelegeri a lui care să fie mai aproape de Evanghelie şi de învăţătura Bisericii, pentru ca astfel să fie încurajată dorinţa de pocăinţă şi de reconciliere. Învăţătura magisteriului despre păcat a fost constantă. Noi vom privi însă acum la modul în care această învăţătură a fost comunicată în orele de religie şi de cateheză.

Urmarea legii

Vorbind cu cateheţii şi revizuind materialele pe care le folosesc, am identificat două modele predominante în prezentarea învăţăturii despre păcat – un model legalist şi un model relaţional. Modelul legalist tratează păcatul ca o încălcare a unei reguli. Când este urmat acest model, acţiunile, intenţiile şi gândurile care constituie păcate sunt în mod clar enumerate fie în Biblie, fie în documentele Bisericii. Când este întrebat de ce o anumită acţiune este păcat, catehetul care urmează acest model răspunde simplu: „pentru că încalcă poruncile lui Dumnezeu”. Imaginea predominantă a lui Dumnezeu este cea de judecător care oferă iertarea prin preoţi, după ce păcatul este mărturisit la spovadă.

Acest model legalist are multe avantaje. Este simplu de predat. Nu există dezbatere asupra ce este păcat şi ce nu. Şi nu se pune problema dacă trebuie sau nu să mergi la Spovadă. Imaginea lui Dumnezeu este consecventă cu Scriptura şi ajută la întărirea practicării Sacramentului Spovezii, ca loc unde credinciosul scapă de vinovăţia păcatului. În această viziune, cu păcatul înţeles ca o ofensă adusă lui Dumnezeu, milostivirea lui Dumnezeu poate fi de asemenea experimentată şi apreciată. În plus acest model subliniază necesitatea morţii lui Cristos pe Cruce, ca sursă a ispăşirii păcatelor.

Dar, ca orice model, şi acest model legalist are limitările lui. În baza lui credinciosul tinde să se concentreze pe practicarea religiei ca evitare a păcatului, şi nu în mod pozitiv pe a face binele. Modelul subliniază mai mult condamnarea decât harul şi răscumpărarea. De asemenea poate să îi facă pe oameni să asocieze Sacramentul Mărturisirii cu teama, vinovăţia şi scrupulozitatea.

Relaţia mea cu El

În contrast cu modelul legalist privind păcatul este modelul relaţional. În baza acestuia, Isus este prietenul nostru, iar păcatul este o acţiune ce dăunează prieteniei noastre cu El. Această abordare tinde să se concentreze mai mult pe sentimente decât pe o listă a păcatelor. Religia este înţeleagă ca o prietenie activă cu Dumnezeu prin Isus Cristos. Modelul relaţional are avantajul recunoaşterii religiei ca o relaţie cu Dumnezeu, marcată de iubire şi prietenie. Este de asemenea uşor să legi aceasta de viaţa şi experienţa cotidiană. Iar conceptul de păcat ca rupere a relaţiei noastre cu Dumnezeu îşi găseşte o puternică susţinere în Scriptură. A-i încuraja pe copii şi pe tineri să gândească şi să vorbească despre ce face o acţiune să fie păcătoasă, în loc să memoreze pur şi simplu o listă de reguli, este de mare folos pentru ei în dezvoltarea conştiinţei.

Din păcate însă şi acest model are unele lipsuri profunde. Accentul pe sentimente îi face pe oameni să creadă că nu au păcătuit dacă nu se simt vinovaţi. De asemenea, nu mai văd motivaţia să meargă la Spovadă la un preot din moment ce se simt iertaţi după ce s-au rugat lui Isus. Dacă religia înseamnă relaţia dintre mine şi Isus, de ce să îl mai introduc şi pe preot în ecuaţie? Păcatul ajunge să nu mai fie o problemă atât de gravă, dar atunci inerent este minimalizată şi puterea iertării lui Dumnezeu, precum şi moartea lui Isus pe Cruce pentru păcatele noastre.

După cum am văzut, modelul legalist şi cel relaţional au avantaje şi dezavantaje. Există oare un mod în care putem explica păcatul astfel încât să subliniem părţile bune ale acestor două abordări diferite? Există un model în care să putem să vorbim despre păcat care să fie mai fidel Scripturii şi care de asemenea să îi facă pe oameni să înţeleagă mai bine milostivirea şi iubirea lui Dumnezeu?

Ce e mai bun din ambele părţi

Cred că avem un astfel de model în conceptul biblic al legământului. Termenul „legământ” are o bogată istorie în Scriptură. Geneza aminteşte că Dumnezeu a încheiat un legământ cu anumite persoane (Noe şi Avraam), iar în Exod este descris legământul stabilit în cele din urmă între Dumnezeu şi poporul lui Israel. „Legământ” este numele dat propunerii de prietenie făcută de Dumnezeu poporului israelit. Este exprimat în simpla formulă „Eu voi fi Dumnezeu vostru, iar voi veţi poporul Meu”. Această relaţie cu Dumnezeu a dat Israelului sentimentul identităţii. În acest context, ei au înţeles că Dumnezeu lor era diferit de idolii de aur sau de lemn ai altor naţiuni. De aceea şi ei trebuiau să fie diferiţi de celelalte popoare. Ei trebuiau să fie sfinţi aşa după cum Dumnezeu lor era sfânt.

Această relaţie cu Dumnezeu a fost reglementată în Tora, sau Legea, în special în cele Zece Porunci. Această Lege nu era o listă arbitrară de reguli sau nişte impuneri apăsătoare, ci o cale de a înţelege cum trebuie să trăiască poporul ales relaţia cu Dumnezeul lor în ţara pe care le-a dat-o. Păcatul, aşadar, nu însemna doar încălcarea unei reguli, ci şi ruperea legământului cu Dumnezeu. Din moment ce relaţia aceasta dădea identitate Israelului, păcatul nu afecta doar persoana în cauză ci slăbea întregul popor. Vedem aceasta în Psalmul 51, rugăciunea de iertare a regelui David. Deşi păcatul lui este personal şi în principal el se roagă pentru propria iertare, David îşi încheie psalmul cu o rugăciune pentru refacerea Ierusalimului, deoarece îşi vede păcatul ca o ameninţare nu doar pentru el însuşi ci pentru întreaga naţiune.

După ce Israel s-a chinuit ani în şir sub Lege, Dumnezeu a promis un nou legământ scris în inimă (cf. Ieremia 31,31-34; 32,38-49). Dumnezeu de asemenea intenţiona să facă din poporul Său o lumină pentru neamuri, extinzând mântuirea până la capătul pământului. Împlinirea acestui nou legământ o găsim în persoana lui Isus. El are grijă când predică să explice că nu a venit să distrugă Legea, ci să o împlinească. El nu a venit să distrugă poporul lui Israel, ci să împlinească promisiunea lui Dumnezeu că Israelul va fi un mijloc de a aduce la mântuire toate popoarele. În cele din urmă, Isus a luat asupra Sa pedeapsa pentru păcat prin moartea pe Cruce. În acest fel, păcatul putea fi iertat şi nu mai putea ameninţa să desfacă în mod continuu unitatea noului popor al lui Dumnezeu.

În contextul Legământului

Înţeles în acest context al legământului, păcatul primeşte o dimensiune comunitară pe lângă cea personală. Deoarece legământul creează o relaţie între credincioşi, noi suntem cu toţii răspunzători pentru păcatele noastre nu doar în faţa lui Dumnezeu ci şi faţă de semeni. Acest fapt ne ajută să înţelegem că nu există păcate „fără victime”, ci că slăbiciunile noastre au impact negativ asupra întregii comunităţi. Drept urmare avem nevoie de un cadru (Sacramentul Spovezii!) în care să vindecăm nu doar relaţia noastră cu Dumnezeu, ci şi cu ceilalţi.

Conceptul legământului ne ajută de asemenea să înţelegem importanţa legilor pentru reglementarea relaţiei noastre cu Dumnezeu şi cu celălalt. În orice prietenie există reguli, chiar dacă aproape întotdeauna nescrise. Niciodată nu considerăm că iubirea pe care o purtăm pentru prietenii noştri, pentru soţi/soţii sau pentru copii ar putea să facă acceptabil orice gest din partea noastră. Şi în relaţia noastră de legământ cu Dumnezeu şi cu semenii există reguli. Ele pot fi găsite în Scripturi, în scrierile Părinţilor Bisericii, în dreptul canonic, în tot felul de documente bisericeşti şi în scrieri spirituale. Iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nu ne dă liber la încălcarea acestor reguli. Mai degrabă legile şi tradiţiile noastre ne învaţă ce înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. Că ne simţim vinovaţi sau nu după ce am încălcat o regulă nu schimbă faptul că prin acea acţiune am provocat o ruptură în legământ.

Un alt punct forte al acestui model este acela că conduce în mod natural la discuţia despre Sacramente. Noi intrăm în acest legământ prin Botez, Sacramentul care ne face fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Euharistia este sărbătoarea comunităţii noului legământ. În Sacramentul Reconcilierii refacem legământul rănit de păcatele noastre. Căsătoria leagă un bărbat şi o femeie într-o relaţie care oglindeşte legământul de iubire dintre Cristos şi Biserica Sa. Preoţia consacră bărbaţi ca mijlocitori ai acestui legământ. Vedem astfel că legământul poate să fie un concept util nu doar pentru înţelegerea păcatului, ci şi a oricărui alt aspect al vieţii creştine.

La ora de cateheză şi mai departe

Când am discutat cu cateheţii despre utilizarea legământului ca şi cadru în care să se explice conceptul de păcat, adesea mi s-a răspuns cu argumentul că termenul este învechit, fără vreo paralelă reală cu viaţa de zi cu zi. Nu este un cuvânt care să fie uşor înţeles, în special de către cei mici. Cu toate acestea, cred că lipsa de familiaritate cu acest termen oferă catehetului oportunitatea să îşi arate creativitatea. Îl ajută să transmită ideea că această relaţie cu Dumnezeu şi cu Biserica nu se aseamănă cu nici o altă prietenie pe care o putem avea. În fapt este atât de unică încât avem un nume special pentru ea: legământul.

Faptul că termenul nu este atât de familiar multora înseamnă de asemenea că putem să formăm acest concept în minţile tinerilor fără să trebuiască să ne luptăm cu idei preconcepute. Este o imagine care nu are deja un bagaj cultural. Când le spunem de exemplu tinerilor că Dumnezeu este prietenul lor, apare riscul să privească relaţia cu El din perspectiva relaţiei delăsătoare pe care o au cu prietenii lor. „Prietenul meu nu se supără dacă fur o bomboană dintr-un magazin; nici Dumnezeu nu se supără atunci.” Numind însă această relaţie cu termenul de „legământ”, putem să descriem exact ce înseamnă acesta fără să avem de luptat cu contaminarea culturală ce afectează alţi termeni.

Abilitatea de a identifica păcatul atât în societate cât şi în noi înşine este o condiţie necesară pentru a ne deschide înaintea harului mântuitor al lui Dumnezeu. Faptul că simţul păcatului s-a pierdut sau s-a diminuat nu are atât de mult de-a face cu modelul catehetic privind păcatul, fie el legalist sau relaţional, cât este un simptom al unei culturi care se concentrează mai mult pe individ decât pe comunitate, şi tinde să trateze religia ca o problemă privată. Recuperarea unui simţ sănătos şi sfânt al păcatului nu poate fi realizată exclusiv prin catehizarea individuală a credincioşilor, ci şi prin evanghelizarea culturii în ansamblu. Iar folosirea conceptului biblic de legământ pentru a sublinia relaţia sacramentală cu Dumnezeu, guvernată de legi şi reguli, este doar un pas înainte spre atingerea acestui scop.

Posted in Morală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *