Ce trebuie să facem pentru a schimba Cultura Morţii

Teme: Morală.
.
Publicat la 24 martie 2010.
Print Friendly

Autor: Leon Suprenant
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: This Rock, ianuarie-februarie 2010

În calitate de catolici practicanţi, cunoaştem foarte bine ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a numit „cultura morţii”, care consideră oamenii drept bunuri de larg consum perfect dispensabile şi nu persoane create pentru veşnicie. În fiecare zi asistăm la nenumărate infracţiuni împotriva vieţii şi demnităţii umane. Mulţi dintre noi luăm atitudine prin sprijinirea organizaţiilor pro-life şi participarea la procesul politic. Este, într-adevăr, un răspuns extrem de important, dar nu de primă mărime. La urma urmei, cultura morţii nu este pur şi simplu „acolo”, undeva, departe de noi, cei care suntem „buni catolici”. Mai degrabă, cultura morţii stă la pândă pretutindeni, fiindcă e ascunsă în noi: este realitatea păcatului originar la nivel social.

Lupta pentru viata

Lupta pentru viaţă

Suntem probabil sinceri când spunem că îl iubim pe Cristos şi dorim să fim credincioşi Bisericii Sale. Dar uneori când încercăm să punem în acord vorbele, intenţiile şi faptele noastre, vedem că lipseşte ceva şi facem lucruri pe care pur şi simplu spunem că le urâm (cf. Romani 7,19). Iată cum devenim, prin păcatele noastre, complici ai culturii morţii: devenim noi înşine o parte a problemei. Afirmaţia că „oamenii se comportă rău” nu este doar un slogan. Fraza rezumă eşecul comportamental pe scară largă al oamenilor. Slavă Domnului Isus Cristos care, prin Sfintele Sacramente, ne dăruieşte harul său mântuitor. Şi totuşi, în ciuda acestui dar minunat al divinei milostiviri, încă mai purtăm în noi acele tendinţe păcătoase care ne îndeamnă mereu şi mereu la aceleaşi păcate.

Este adevărat că niciodată în această viaţă nu vom atinge punctul în care păcatul încetează să mai fie o problemă. Cu toate acestea, putem face mari progrese pe drumul nostru spiritual construind o cultură a vieţii, străduindu-ne să creştem în virtute. În felul acesta, în faţa testelor vieţii, vom reuşi să acţionăm în conformitate cu valorile noastre, cu alte cuvinte, să acţionăm moral. Virtuţile sunt „muşchii caracterului”. Este necesar să le considerăm ca atare şi iată de ce: să presupunem că dorim să realizăm o performanţă sportivă (să câştigăm de exemplu o cursă sau să doborâm un record).

Pentru a atinge acest obiectiv avem nevoie de condiţie fizică. Trebuie să fim în formă. Nu putem privi în sus stând degeaba şi aşteptând succesul, dacă nu am depus efortul necesar. La fel, dacă dorim să ducem o viaţă fericită, de calitate divină, virtuţile sunt muşchii care permit să ne atingem scopul. Virtutea este un obicei bun care ne determină să realizăm acţiuni bune sub aspect moral, în timp ce viciul este o obişnuinţă rea care ne îndeamnă să înfăptuim păcatul. Virtuţile ne fac capabili să realizăm binele cu:

Uşurinţă: un obicei ne permite să realizăm un anumit lucru sau acţiune cu mai mare uşurinţă. De altfel chiar spunem despre un obicei că a devenit „a doua noastră natură”. Doi colegi – Al şi Bob – observă pe biroul alăturat o revistă porno. Al ştie că e singur şi s-ar putea uita în revistă fără să fie surprins de cineva, dar se întreabă de ce ar face-o. După ce se gândeşte un timp, decide să nu deschidă revista. Bob vede şi el revista, dar nici măcar nu-şi bate capul să se uite la ea şi continuă să lucreze. Amândoi au procedat corect şi nici unul nu a comis vreun păcat. Dar care dintre cei doi a dat dovadă de virtute? Bob a acţionat simplu şi uşor, fără luptă interioară, demonstrând faptul că virtutea i-a dat forţa să facă binele. Virtutea înseamnă mai mult decât un fapt ca atare sau chiar decât mai multe fapte. Ea implică mai degrabă o dispoziţie interioară fermă – o obişnuinţă de a acţiona într-un anume fel, care formează un caracter.

Disponibilitate sau dorinţă: în urmă cu câţiva ani obişnuiam să ies cu familia să joc golf. Odată cred că am încercat de vreo 20 de ori o lovitură dificilă, dar nu am reuşit să mă apropii la mai puţin de un metru de gaură. Soţia mea s-a ridicat brusc şi a cerut să încerce şi ea. Nu ştia să joace şi nici nu o interesa, aşa că a lovit fără nici o tehnică şi mult prea puternic – dar mingea a intrat direct în gaură. Deşi lovitura a fost colosală, Maureen nu a dat dovadă de virtute, fiindcă nu dorea deloc să devină jucător de golf. Lucrurile se acceptă când e vorba de golf, dar dacă avem în vedere virtutea creştină, caracterul său esenţial este dorinţa de a trăi după principiul binelui, de a alege binele, de a reflecta asupra acestuia ca scop în sine. Îl urmăm oare cu adevărat pe Cristos şi procedăm ca El? Aceasta ar fi de la sine înţeles, dar dacă nu ţintim spre nimic, atunci nici nu vom atinge nimic.

Satisfacţie sau bucurie: Virtutea ne determină să facem binele şi să ne bucurăm în timp ce îl facem. Iată că lucrurile nu stau ca şi cum virtutea ar fi neatrăgătoare şi ne-ar îndepărta de bucurie. Să ne gândim cât de bine este dacă învăţăm să mâncăm cu bucurie legume, decât dacă nu le mâncăm deloc sau dacă le consumăm din constrângere! Cuvântul „virtute” derivă din cuvântul latinesc vir, care înseamnă „bărbat”. De-a lungul secolelor, virtutea a fost asociată cu tăria, puterea, abilitatea. După cum un exerciţiu fizic bun ne dă un surplus de tărie, rezistenţă şi satisfacţie, exerciţiul virtuţii ne aduce un sentiment de bunăstare comparabil, dar mult mai profund.

Eficienţa: cu toţii dorim să trăim o viaţă frumoasă orientată spre fericirea noastră. În ciuda tuturor încercărilor şi greşelilor, descoperim în timp că am înaintat pe calea vieţii spirituale. Şi chiar ne merge bine şi devenim creştini mai „eficienţi”. Le-am învăţat pe fetele mele, adolescente, să conducă maşina. La început nu mă simţeam deloc în siguranţă, aşa că le lăsam să conducă numai în parcare. Dar în timp au dobândit „virtutea” conducerii şi merg fără probleme pe autostradă. Deciziile noastre morale – constând în a dobândi deprinderi care ne vor folosi ulterior în practică – le însuşim şi experimentăm mai întâi în „parcarea” sigură a propriei familii.

De unde să începem?

Atunci când începem un nou program de exerciţii fizice, avem în vedere organismul întreg, dar începem propriu-zis concentrându-ne asupra unei singure grupe de muşchi. În acelaşi fel, există sute de virtuţi, dar toate sunt legate de şapte virtuţi fundamentale – şapte grupe de muşchi. Mai întâi sunt credinţa, speranţa şi iubirea – cele trei virtuţi specific creştine. Apoi vin prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea – virtuţile morale sau cardinale. Cei care vor să lupte mai eficient împotriva culturii morţii, trebuie să considere puritatea sexuală şi lupta împotriva păcatelor sexuale drept o prioritate de vârf. Grupa de „muşchi” necesară este virtutea cumpătării.

Ce anume NU este virtutea cumpătării?

Cumpătarea nu numai că este subevaluată, dar mai este şi prost înţeleasă. Cumpătarea înseamnă moderaţie, dar nu în sens cantitativ, matematic. Probabil că aş putea mânca deodată vreo douăsprezece gogoşi, dar ar fi cam mult. Dar şi a nu mânca nici o gogoaşă ar însemna tot exces, dar în sens invers. Aşa că mă hotărăsc să mănânc şase. Acesta este un compromis, nu cumpătare. Cumpătarea nu înseamnă evitarea plăcerii, şi nu este nici simpla „evitare a păcatului”, în special absenţa păcatelor grave – lăcomia, pofta.

Ce anume este cumpătarea

Cumpătarea se referă la modalitatea în care se poate duce o viaţă bună. Există chiar şi o definiţie a cumpătării: Cumpătarea temperează atracţia către plăcerile simţurilor şi conferă folosirea echilibrată a bunurilor create. Să simplificăm: pasiunile (cunoscute şi sub numele de „sentimente” sau „emoţii”) sunt un „dat” caracteristic fiinţei umane. Ele nu sunt bune sau rele în sine, dar trebuie supravegheate de intelect ca să o ia razna.
Când emoţii ca frica ne împiedică să căutăm binele, avem nevoie de virtutea tăriei sau curajului ca să perseverăm.

Alteori, dorinţele noastre ne determină sau ne seduc să căutăm ceea ce nu este bine pentru noi. În acele cazuri, cumpătarea este acea virtute care moderează dorinţele şi le orientează spre calea cea bună şi sănătoasă. A fi cumpătat înseamnă să rămâi pe poziţii în timpul unei furtuni de pasiuni. Cunoaştem cu toţii aceste furtuni: pofta de ceva dulce, de o bere rece sau de două, dorinţele sexuale, furia, febra jocurilor de noroc sau a unei competiţii sportive ori o demonstraţie de viteză maximă.

Haideţi să privim lucrurile în faţă: păcatele noastre prind rădăcini în dorinţele dezordonate, aşa că avem nevoie de cumpătare ca să nu lăsăm dorinţele să ne conducă viaţa. Diferitele aspecte ale viciului necumpătării ne duc la dependenţă şi înrobire – spirituală, dar uneori şi fizică şi psihică. Atunci când e aplicată în domeniul sexualităţii, virtutea cumpătării se numeşte castitate. Fiecare dintre noi este chemat la castitate. E un lucru care cere curaj şi e dificil. Castitatea nu înseamnă negarea sexualităţii şi nici în mod necesar abţinerea de la activitatea sexuală, deşi bărbaţii singuri şi cei care au depus votul celibatului trebuie să se abţină de la intimitatea sexuală.

Viciul care se opune castităţii este necurăţia, unul din cele şapte vicii capitale. Nu putem depăşi necurăţia fără să creştem în castitate, care ne dă puterea să ne oferim pe noi înşine Lui Dumnezeu şi celorlalţi, în special soţului/soţiei noastre. Catehismul Bisericii Catolice învaţă că virtutea castităţii „cere o ucenicie a stăpânirii de sine, care este o pedagogie a libertăţii umane. Alternativa este clară: ori omul porunceşte pasiunilor sale şi dobândeşte pacea, ori se lasă aservit de ele şi devine nefericit (nr. 2339). Dumnezeu ne-a creat ca să fim liberi, nu robi ai propriilor patimi.

Catehismul mai arată că aceia care doresc să rămână fideli lui Cristos în domeniul sexualităţii trebuie să adopte toate mijloacele pentru a face acest lucru (nr. 2340). Este o muncă dificilă şi nu se termină niciodată. Dar lucrul cu adevărat extraordinar este că Isus nici nu aşteaptă de la noi perfecţiunea dintr-odată, ci dimpotrivă: imperfecţiunile şi păcatele noastre ne fac să ne încredem în milostivirea Lui şi să ne reînnoim eforturile ca să înaintăm pe calea virtuţii creştine. Atunci când apar atacuri la adresa propriei noastre purităţi sexuale, trebuie să fim conştienţi că se lucrează mult împotriva noastră, atât în afara propriei persoane, prin cultura noastră, cât şi în lăuntrul nostru, din cauza efectelor păcatului. Se spune că ispitele vin din trup, din lume şi de la diavol, iar afirmaţia este cu siguranţă adevărată în domeniul sexualităţii.

Iar atunci când nu ne atacă, lumea ne batjocoreşte, spunându-ne că virtutea ne va face rău, că blândeţea e slăbiciune, castitatea este fără folos. Avem nevoie atunci să fim puternici. Avem nevoie de „muşchii” caracterului. Nu ne putem lăsa duşi de curent într-o direcţie stupidă, iraţională, şi să aşteptăm să fim imuni la tentaţia sexuală şi la păcat. Este ca şi cum, zăcând zi de zi pe canapea cu bere şi chipsuri, la televizor, ne-am aştepta apoi să putem alerga la maraton. Nu aşa se câştigă lupta.

Punctul de plecare este reconcilierea cu Dumnezeu prin Sacramentul Spovezii, lucru valabil în special pentru cei care trăiesc în stare de păcat sexual şi cei care nu s-au spovedit de ani de zile. Aceasta face parte integrantă din alungarea păcatului din vieţile noastre. Iată câteva exemple:
– Sistarea activităţii sexuale extra-maritale (şi pre-maritale)
– Renunţarea la revistele porno
– Utilizarea filtrelor de blocare pentru pornografia online
– Anularea abonamentului la canalele TV care prezintă filme „pentru adulţi”
Toate acestea sunt un început extraordinar, dar probabil că vom reveni la cele de mai sus dacă nu menţinem „tonusul muscular” al castităţii. Şi cum am putea pretinde vreo autoritate morală în domenii-cheie ale culturii vieţii dacă ne lipseşte integritatea în viaţa noastră personală? Aşa că voi încheia cu opt exerciţii care ajută „întărirea muşchilor caracterului”:

1. Evită ispita: Ar trebui să ne cunoaştem suficient de bine ca să ştim care ne sunt slăbiciunile. Pare oarecum contra logicii, dar lucrul principal este să eviţi ispita, nu să lupţi cu ea. Echipele bune de fotbal au tehnici prin care să neutralizeze un atacant; echipa îi spune acestuia în esenţă: „va trebui să cauţi altă cale să ne învingi”. În mod similar, cu ceva cunoaştere de sine şi precauţie, putem scoate din joc ispitele noastre care se repetă.

2. Practică renunţarea de sine: Pocăinţa face parte din orice viaţă spirituală sănătoasă. În afară de aceasta, deoarece castitatea este legată de cumpătare, înseamnă că lipsa de cumpătare în alimentaţie, băutură, distracţie şi căutarea plăcerilor poate aluneca uşor spre aria sexualităţii!

3. Disciplinează-ţi privirea: În loc să cântăreşti din priviri persoana de sex opus, învaţă să o priveşti în ochi, ca pe o persoană, nu ca pe un obiect. E important de asemenea să limitezi sau mai bine să eviţi „navigarea” la întâmplare pe TV sau computer.

4. Evită alcoolul, stresul,oboseala: Atunci când mijloacele noastre de apărare sunt compromise, capacitatea noastră de discernământ este înceţoşată. De aceea este important să fim atenţi la modul în care ne petrecem ziua. Dacă suntem obosiţi sau plictisiţi, ar putea să nu fie momentul cel mai potrivit pentru a privi la televizor sau a porni computerul dacă acestea sunt zone care ne ridică dificultăţi.

5. Fă-ţi prieteni adevăraţi: Castitatea duce la formarea de prietenii, la a-i trata pe ceilalţi drept ceea ce sunt: persoane create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi nu obiecte ale propriilor noastre dorinţe sau planuri.

6. Spovedeşte-te în mod regulat: Necurăţia înfloreşte în secret. Nu ar trebui să considerăm spovada ca o simplă modalitate de a ieşi din criză în cazul păcatelor cu adevărat mari. Spovada regulată ne dă harul de a stârpi păcatul în faşă, pe măsură ce ne dezvoltăm „muşchii caracterului”.

7. Fii responsabil: Pe lângă Sacramentul Spovezii, este important să fim responsabili la muncă şi acasă. Este importantă, de asemenea, implicarea în diferite grupuri din Biserică unde există posibilitatea dezvoltării de prietenii adevărate şi de conversaţii într-un context de credinţă.

8. Meditează în fiecare zi: Avem nevoie de „burdufuri” noi. Trebuie să fim diferiţi, să fim mai buni, să devenim tot mai mult asemenea lui Cristos şi să vedem realitatea prin ochii Săi. A petrece timp cu El în Evanghelii – iată o parte absolut de neînlocuit în cadrul programului nostru zilnic, aşa cum este şi participarea frecventă sau zilnică dacă este posibil la Sfânta Liturghie sau adoraţia euharistică. Şi pe măsură ce ne vom intensifica eforturile în acest domeniu, să devenim tot mai conştienţi de faptul că reala „cultură a vieţii” începe cu adevărat acasă la noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *