Arta de a trăi: Primul pas al prudenţei

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 martie 2010.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Oana Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, mai/iun 2009

Prudenţa este cea dintâi virtute care ne poate ajuta imediat să ne trăim vieţile cu un ţel. Când regretăm o decizie, când ne găsim într-o situaţie delicată ce putea fi evitată, sau când pur şi simplu simţim că vieţile noastre nu merg în direcţia bună, este adesea pentru că această virtute cardinală de bază nu a fost pusă în fruntea acţiunilor noastre. Numită „vizitiul virtuţilor”(Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1806), prudenţa conduce toate celelalte virtuţi, orientându-le spre ţelul lor corespunzător. Fără prudenţă, viaţa omului poate arăta ca un cal şi o căruţă fără un vizitiu – multă agitaţie, poate chiar viteză, dar lipseşte direcţia bună.

Prudenţa atrage după sine înţelepciunea practică. Ea ne permite „să discernem în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să alegem mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui” (CBC, nr. 1806). În măsura în care deprindem prudenţa, ea va afecta toate aspectele vieţii noastre. Este nevoie de prudenţă când cumperi o maşină sau o casă, sau când faci o investiţie financiară. E nevoie de prudenţă pentru a-ţi creşte bine copiii, pentru a avansa în carieră sau pentru a invita la o întâlnire o fată. Prudenţa are de-a face cu ordonarea acţiunilor noastre: nu este important doar să ştim care este lucrul bun de făcut, ci şi când şi cum să îl facem. Există trei aspecte cheie ale prudenţei: sfătuirea, judecata şi hotărârea. Fiecare dintre acestea este necesară, dar în această reflecţie ne vom concentra asupra primului pas al prudenţei: sfătuirea.

Sfătuirea

Aţi luat vreodată o decizie pe care aţi fi dorit să nu o fi luat niciodată? Sf. Toma de Aquino ne aminteşte că deciziile prudente necesită o sfătuire, care este „actul investigaţiei”. Acesta este primul pas, în care adunăm informaţia necesară pentru a lua o decizie bună. De exemplu, atunci când cumpărăm o maşină, nu este înţelept să mergem la târgul auto şi să achiziţionăm prima maşină pe care o vedem. Omul prudent stabileşte cât de mulţi bani poate cheltui şi ce fel de maşină corespunde nevoilor lui şi bugetului lui. Ar putea de asemenea să facă un tur de test cu diferite maşini, să caute opiniile altor cumpărători, sau să stea de vorbă cu prieteni care au acelaşi fel de maşină.

În timp ce toate acestea par de bun simţ, mulţi dintre noi luăm decizii proaste pe care mai târziu le regretăm, deoarece nu am făcut acest prim pas necesar. Ne grăbim să luăm o decizie fără a analiza în mod adecvat informaţiile necesare. Cumpărăm în mod spontan ceva şi mai apoi ne dăm seama că nu aveam cu adevărat nevoie de acel lucru şi că ar fi trebuit să economisim banii pentru altceva. Ne angajăm pentru o anumită activitate şi mai apoi ne dăm pumni în cap pentru că ar fi trebuit să ne gândim că programul nostru este deja destul de încărcat. Aquino numeşte această greşeală în sfătuire pripire, care se referă la realizarea unei acţiuni în mod prematur sau în grabă. Aşa cum ploaia şi zăpada cad pe pământ, şi noi ne poticnim şi cădem când nu facem paşii necesari ai sfatului.

Pianina

La scurt timp după ce ne-am mutat în prima noastră casă, am visat să avem un pian pentru copiii noştri. Dar după ce m-am uitat la preţurile pianelor, am ştiut că nu ne vom putea permite în viitorul apropiat nici măcar unul la mâna a doua. Tocmai atunci, un prieten al meu care se muta mi-a spus că pianina nu îi încape în noua lui casă. Era o pianină mare, veche, puţin uzată de-a lungul anilor, necesita puţină reparaţie, dar era totuşi în stare decentă. S-a oferit să mi-o dea pe gratis dacă îl ajutam să o transporte în ziua mutării.

Eram extaziat. I-am spus fiicei noastre de 2 ani, Madeleine, vestea cea bună, şi în acea zi ea a tot repetat încântată „Pian! Pian!” Ne-am trezit devreme în dimineaţa următoare pentru a face loc în camera de zi, şi am plecat să aduc pianina. Madeleine mi-a făcut cu mâna de la fereastră, aşteptând cu nerăbdare acolo întoarcerea lui tati cu pianina. Împreună cu prietenul meu am mai chemat câţiva bărbaţi să ne ajute o să încărcăm într-o furgonetă cu platformă. Am reuşit să o scoatem din casă şi am urcat-o cu succes în furgonetă. Am pornit spre casa noastră, doar la câteva străzi distanţă!

Desigur, conduceam încet şi cu grijă drept înainte pe prima porţiune a drumului nostru. Apoi, am luat prima curbă şi casa noastră se vedea deja în zare. În acel moment, am auzit un sunet pe care nu îl voi uita niciodată. Era ca şi când cineva ar fi lovit pianina. Inima mi-a sărit din piept. M-am uitat în oglinda retrovizoare şi am văzut că pianina se răsturnase. Cădea din furgonetă şi eu nu puteam face nimic. În decursul a doar două-trei secunde – care mie mi s-au părut o veşnicie de neputinţă – am privit în oglinda retrovizoare cum pianina cade din furgonetă, se izbeşte de asfalt şi se fărâmiţează în bucăţi.

În preocuparea noastră de a scoate pe uşă pianina mare şi de a o urca în furgonetă, nu ne-am gândit la paşii care mai rămâneau de făcut: am uitat să o legăm de furgonetă! Pentru că nu am gândit întregul proces, visele familiei mele de a avea un pian s-au fărâmiţat odată cu pianina pe stradă în acea zi. M-am întors acasă la fiica mea cu mâna goală, şi în următoarele câteva săptămâni, ori de câte ori aveam vreun musafir, îl ducea în camera de zi acolo unde ar fi trebuit să fie pianina şi îi spunea: „Pian stricat… Pian stricat”.

Greşelile în sfătuire

Aquino menţionează trei slăbiciuni care provoacă acţiuni pripite. Prima slăbiciune este impulsul. Are loc atunci când o persoană se gândeşte prea puţin la o decizie şi merge pe reacţia sa iniţială. Nu se gândeşte la întreg parcursul acţiunii. Poate fi vorba de lucruri mărunte, cum ar fi a petrece într-o anumită seară mai mult timp pe internet decât ţi-ai planificat, sau a cumpăra de la aprozar câteva lucruri în plus care nu erau pe listă. Poate fi vorba şi de lucruri mai mari, cum ar fi acumularea de datorii mari pentru lucruri pe care nu ţi le poţi cu adevărat permite. Multe familii se înrobesc pe sine timp de ani de zile pentru a putea plăti maşini, case şi alte bunuri, pentru că încearcă să trăiască peste mijloacele pe care le au. Analiza mai atentă a finanţelor şi a cheltuielilor ne poate scuti de multe necazuri, la fel cum precauţia în mutarea pianinei ar fi prevenit multe dureri de inimă în casa noastră.

O a doua cauză a deciziilor pripite este ceea ce Aquino numeşte pasiunea – a te lăsa condus de emoţii. Când suntem furioşi, de exemplu, spunem lucruri pe care mai târziu le regretăm. Când nu avem răbdare cu copiii noştri, ne putem pierde cu firea şi putem înrăutăţi lucrurile. Când ne este frică de ceva, adesea reacţionăm exagerat la probleme şi facem lucruri nechibzuite. Când o tânără se îndrăgosteşte, poate să îl idealizeze pe iubitul ei şi să nu vadă la el lipsuri grave care îi vor provoca mai apoi multă suferinţă.

Sunteţi o persoană pentru care este dificil să îi refuze pe ceilalţi când aceştia îi cer ceva? Când ne este teamă să spunem „nu”, pot fi în cauză diferite emoţii: nu dorim să îi dezamăgim pe ceilalţi, nu dorim ca alţii să ne desconsidere, dorim să fim persoana la care apelează toţi pentru ajutor, ne vom simţi vinovaţi dacă vom refuza anumiţi membri ai familiei sau prieteni etc. În mândria, vanitatea, nesiguranţa sau lăcomia noastră, ne este dificil să refuzăm alte persoane când vin la noi cu o cerere, chiar dacă a spune „nu” ar putea fi cel mai prudent lucru pe care l-am putea face. A da curs cererilor altora ar putea izvorî din generozitate, dar în unele cazuri, poate fi rezultatul unor emoţii dezordonate care domină procesul nostru de luare a deciziilor, conducându-ne la alegeri proaste.

Bărbaţii şi cererea de îndrumări

A treia cauză a alegerilor puţin gândite este încăpăţânarea. Persoana încăpăţânată refuză în mod deliberat să strângă informaţii sau să acorde timp pentru cântărirea unei decizii. Despre tatăl meu, de exemplu, toţi cei din familie ştiau că se rătăceşte atunci când conduce maşina. Acum râdem când ne amintim de vacanţele de familie în care se rătăcea şi nu vroia să recunoască acest lucru. Asemenea multor bărbaţi, tatăl meu nu vroia să se oprească la o benzinărie să ceară îndrumări. Prefera să continue să conducă decât să se recunoască înfrânt, deşi noi restul îl imploram să se întoarcă sau să se uite pe hartă!

Putem fi încăpăţânaţi nu doar atunci când conducem maşina, ci şi în felul în care ne conducem viaţa. Unii oameni cu personalităţi colerice, de tip A, se tem să ceară ajutor când lucrurile nu merg bine. Nu vor să se creadă despre ei că nu ştiu ce fac. Aşa că în loc să ceară umili ajutorul, ei merg înainte şi dau impresia că au totul sub control. Unii oameni, când iau o decizie importantă, care le schimbă viaţa, sau când se confruntă cu o anumită dilemă morală, se tem să caute voinţa lui Dumnezeu în acea privinţă. Ar putea rosti câteva rugăciuni, dar nu sunt cu adevărat deschişi la toate opţiunile şi la orice ar dori Dumnezeu ca ei să facă, să spunem, sau să renunţe.

În acele momente de discernământ, ar putea chiar evita sfatul anumitor persoane pentru că le este teamă de ceea ce le-ar putea spune. Aşa că în loc să stea de vorbă cu un anumit prieten sau preot, cer sfaturi doar de la persoanele despre care cred că vor fi de acord cu direcţia în care doresc ei să meargă. Sfătuirea este primul aspect crucial al prudenţei. Dar oricâte informaţii adunăm şi oricât analizăm o decizie, dacă nu facem o judecată bună şi nu acţionăm în consecinţă, nu avem virtutea prudenţei. În următoarea noastră reflecţie, vom analiza următoarele două aspecte ale prudenţei: judecata şi hotărârea.



2 Comments

  1. Frumos articol,cu un continut bogat in argumente de care e bine sa tinem seama. Felicitari!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *