Slujirea îngerilor şi lucrarea diavolului

Print Friendly, PDF & Email

Autor: PS Richard H. Ackerman
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Lay Witness Magazine

Deşi pe atunci nu eram conştienţi de aceasta, ca nou-născuţi ce eram, în ziua botezului nostru ne-am lepădat de Satana şi de toată lucrarea lui şi de toate promisiunile lui mincinoase – prin intermediul celor apropiaţi nouă. Iar ceea ce nu puteam noi înşine proclama, s-a făcut pentru noi de către naşii noştri. Mai târziu, la vârsta când puteam hotărî singuri, chiar înainte de a primi Sacramentul Mirului, am repetat lepădarea de Satana şi de toată lucrarea lui şi de toate promisiunile lui mincinoase. Cuvintele acestea au fost rostite de fiecare dată cu toată sinceritatea şi convingerea – sunt sigur de aceasta -, dar tare mă tem că uneori se fac auzite numai fiindcă fac parte din ritual, fără să se înţeleagă cu adevărat ce înseamnă.

Ingeri exista

Îngerii există…
ca şi diavolii

Câţi dintre noi oare ştiu cine e de fapt diavolul? Câţi dintre noi, în schimb, îl privesc cam aşa cum copiii cred în Moş Crăciun – sau ca pe un fel de sperietoare care te ia dacă nu eşti atent?! În anii din urmă ni s-a tot spus de către unii teologi că nu ar exista îngeri. În felul acesta, ei înlătură şi convingerea că există diavolul. Dacă nu există îngeri, atunci nu există nici îngeri răi, a căror căpetenie să fie Satana. Şi chiar aşa, când aţi auzit ultima dată o predică sau o omilie sau orice fel de discuţie în legătura cu diavolul – indiferent dacă-i spui Satan sau Lucifer sau mai ştiu eu cum?! Tăcerea aceasta ne face un mare deserviciu: ne conferă o falsă siguranţă şi ne transformă în victime sigure ale celui mai mare duşman al mântuirii noastre eterne.

Există diavolul?

Cuvântul „diavol” provine dintr-un cuvânt grecesc, diabolos, care înseamnă spirit rău. Termenul „Satan” este un cuvânt ebraic şi înseamnă adversar şi/sau duşman. Isaia 14,12 se referă la acest spirit suprem al răului şi nedreptăţii numindu-l „Lucifer”. Cristos, în ultimele Sale cuvinte către oameni, îl numeşte „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12,31.14,30.16,11). Sfântul Paul îl defineşte pe Satan drept „dumnezeul veacului acestuia” (2Corinteni 4,4). O întrebare ne vine uşor de tot în minte: „Cine l-a făcut pe diavol?” (Dumnezeu l-a creat înger; el s-a făcut pe sine însuşi diavol).

Învăţătura Bisericii este foarte clară (De Fide, al IV-lea Conciliu din Lateran). Îngerii au fost creaţi în cer în stare de inocenţă, dar nu fără capacitatea de a păcătui. Ei au fost supuşi unui test de fidelitate (poate se referea la credinţa în şi la adorarea Întrupării). O treime din oştirea cerească s-a răsculat cu mândrie, şi atunci „a fost aruncat dragonul cel mare, şarpele cel de la început, care se cheamă diavolul şi Satana, cel care înşeală toată omenirea, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apocalips 12,9). Apoi au fost aruncaţi în iad, care a fost creat pentru ei. Iar în altă parte, citim: „Atunci va spune celor de la stânga: ‘Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui'” (Matei 25,41). Şi iarăşi, se afirmă: „Căci dacă Dumnezeu nu i-a cruţat pe îngerii care păcătuiseră, ci i-a alungat în iad, în adâncurile întunericului, ca să fie ţinuţi pentru judecată…”(2Petru 2,4).

Odată cu alungarea lor din planul lui Dumnezeu, li s-a confirmat alegerea – ei nu vor mai avea a doua şansă: au devenit astfel şi sunt în continuare duşmanii implacabili ai lui Dumnezeu. În prezent iată ce anume fac:

a) aruncă blasfemii şi îl blestemă pe Domnul, opunându-se planului Lui asupra universului ;

b) fiindcă nu pot să-L atace pe Dumnezeu direct, încearcă să o facă indirect, atacând creatura Sa, omul, prin care Dumnezeu îşi împlineşte scopul Creaţiei. Ura lor nu are efect asupra Domnului, aşa că încearcă pe orice cale să îl facă pe om să se răzvrătească împotriva Lui Dumnezeu.

Sfântul Paul ne îndeamnă: „Îmbrăcaţi-vă cu armura lui Dumnezeu ca să puteţi sta în picioare în faţa înşelătoriilor diavolului, căci noi nu avem o luptă împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului care sunt în înălţimi” (Efeseni 6,11). Iar Sf. Petru spune: „Fiţi cumpătaţi, vegheaţi! Duşmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită” (1Petru 6,8). Deşi este o existenţă personală, atu-ul diavolului este anonimatul, iar capodopera sa inducerea convingerii că el nu există. Autorul francez Andre Gide, într-una din scrierile sale, pune în gura lui Satan următoarele cuvinte: „Şi în fond, de ce vă temeţi de mine? Doar ştiţi foarte bine că eu nu exist”.

Şi dacă am vorbit de diavol la singular, am făcut-o ca să ne referim la prinţul diavolilor – conducătorul unui grup de îngeri căzuţi, care în Cartea Revelaţiei (Apocalips) reprezintă o treime din oştirile cereşti de îngeri create de Dumnezeu. Aceştia au, desigur, conducătorul lor care e identificat în Scripturi ca Satan, Lucifer, Beelzebul sau, pur şi simplu, diavolul. Lucifer şi acei îngeri pe care-i conduce au fost pedepsiţi pentru refuzul de a-L sluji pe Dumnezeul cel viu – „Non serviam”. Aşa cum am spus deja, el şi cei care l-au urmat au fost condamnaţi la chinuri veşnice. Dar trebuie să amintim că pedeapsa – condamnarea lor – nu a afectat şi natura lor. Ei au devenit îngeri răi, dar sunt îngeri totuşi.

Ce este un înger?

Un înger este un spirit pur – adică o fiinţă creată fără trup, spre deosebire de noi. Şi noi avem un spirit, care e sufletul nostru, dar activitatea noastră spirituală, procesele intelectuale, deciziile, voinţa noastră – facultăţi ale sufletului nostru – depind în totalitate de simţurile noastre. Nimic în intelect nu vine altfel decât prin simţuri. Nu la fel se întâmplă cu îngerii.

Prin natura lor, îngerii exercită putere, liber arbitru, inteligenţă şi sunt independenţi faţă de orice altă fiinţă creată. Nu sunt stânjeniţi de nici un agent material – nici de spaţiu şi nici de timp. Cuvântul „înger” înseamnă „mesager” – şi acest cuvânt descrie scopul pentru care a fost creată întreaga lor oştire, ca şi fiecare, separat. Îngerii sunt mesagerii lui Dumnezeu; sunt agenţii săi personali de legătură cu lumea şi în special cu omul, creatura Sa. Mulţimea lor e nenumărată, după cum ne spune profetul Daniel: „Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui ” (Daniel 7,10). Domnul nostru, în Patimile Sale, vorbeşte de legiuni de îngeri.

Aceste însemnări în privinţa îngerilor şi toate celelalte care vor urma, în care crede Biserica şi pe care le găsim în învăţăturile Bisericii din cele mai vechi timpuri, care au fost confirmate de teologi competenţi, sunt deduse în special din Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, de la Geneză la Apocalips. În aceste Sfinte Scripturi, misterul lui Dumnezeu făcut om (Întruparea) se relevă treptat minţii omeneşti. Pentru îngeri însă, lucrurile se petrec altfel: misterul s-a manifestat deodată şi complet, chiar de la început. Şi chiar dacă, în decursul timpului, îngerii au manifestat când o anumită activitate, când alta, comportamentul lor a rămas în esenţă neschimbat.

Nimic nu pare mai întâmplător şi neaşteptat decât apariţia îngerilor în fiecare fragment al Scripturilor: niciodată nu ştii când să te aştepţi la un înger; nu există un anumit tip de evenimente după care să poţi prezice că un înger va coborî din cer pe pământ. Sfintele Scripturi consideră lumea îngerilor ca fiind completă, suficientă sieşi, dispunând de puteri incomensurabile, care nu poate fi modificată în vreun fel de evenimentele lumii oamenilor, dar pe care ea le poate influenţa după dorinţă şi ori de câte ori doreşte.

Referiri la îngeri în Sfânta Scriptură şi Tradiţie

În Vechiul şi în Noul Testament există aproximativ 300 de referiri la un înger sau la diferiţi îngeri. În textele divin inspirate citim despre:

  1. îngerul trimis la Hagar, slujnica lui Sarah, soţia lui Abraham;
  2. îngerii din viziunea lui Iacob, care urcau şi coborau scara ce se întindea de la pământ la cer;
  3. îngerul care i-a vorbit lui Moise şi Îngerul Răzbunării ;
  4. povestirea despre Arhanghelul Rafael, trimis să-l ajute pe omul sfânt Tobias şi pe fiul lui ;
  5. îngerul care a intrat în cuptorul de foc cu Daniel şi însoţitorii săi;
  6. îngerul Bunei Vestiri;
  7. îngerul care i-a vorbit lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul;
  8. îngerul care le-a vorbit păstorilor din Betleem;
  9. îngerul care a vorbit sfintelor femei în faţa mormântului gol al lui Isus;
  10. îngerul care l-a eliberat din închisoare pe Sfântul Petru;
  11. afirmaţia lui Satan când îl ispitea pe Isus: „Scris este: ‘Va porunci îngerilor săi pentru tine ca să te păzească’, şi iarăşi: ‘Ei te vor purta pe mâini, ca să nu-ţi loveşti piciorul de vreo piatră'”.
  12. îngerii care au venit şi-i slujeau lui Isus după marea ispitire ;
  13. cuvintele lui Isus referitoare la copiii nevinovaţi: „îngerii lor văd mereu faţa Tatălui Meu, care este în cer”;
  14. cu privire la întoarcerea păcătosului, pentru care va fi mare bucurie în faţa îngerilor lui Dumnezeu în cer;
  15. cu privire la cerşetorul care a murit şi a fost dus de îngeri în cer;
  16. îngerul din Grădina Ghetsemani, locul agoniei Lui Isus, când „i s-a arătat un înger din cer, care l-a întărit”.

Aceste exemple din Sfânta Scriptură şi altele, în împrejurări similare, mult prea numeroase ca să poată fi menţionate aici, sunt susţinute de dovezi puternice din Tradiţie. În Ritualul Roman se găsesc numeroase referiri la îngerii cărora li se cere ajutorul, li se încredinţează cererile, li se solicită mijlocirea. Aluzii similare găsim în Sfânta Liturghie. În Liturghier găsim numeroase referiri la existenţa şi slujirea îngerilor. Un exemplu excelent îl oferă prima rugăciune euharistică, cunoscută drept Canonul Roman al Sf. Pius al V-lea: „Te rugăm cu umilinţă, Dumnezeule Atotputernic, să porunceşti ca jertfa aceasta să fie adusă, prin mâinile sfântului Tău înger, pe altarul Tău ceresc, în faţa maiestăţii Tale dumnezeieşti pentru ca noi toţi, care vom primi de pe acest altar Preasfântul Trup şi Sânge al Fiului Tău, să ne umplem de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul”.

Lucrarea îngerilor buni şi a îngerilor răi

Ne referim aici la îngerii buni care sunt consideraţi buni nu numai din punct de vedere ontologic, ci şi prin slujirea pe care o îndeplinesc. Ei îl slujesc pe Dumnezeu într-un mod cu totul special şi am văzut din Scripturi că lucrarea lor principală este să îl ajute pe om să îl iubească pe Dumnezeu, să păstreze Legea Sa, să împlinească planul Său şi să dobândească fericirea în Dumnezeu, în cer.

Şi acum să revenim la Satan, Lucifer, şi întreaga sa armată de diavoli. În calitate de fiinţe create, Lucifer şi toţi ceilalţi îngeri sunt spirite pure, cu puteri care depăşesc cu mult pe acelea ale oricărei creaturi, cu liber arbitru şi cu o inteligenţă care de asemenea o depăşeşte pe aceea a omului şi care, sub aspectul calităţii, este supranaturală. Din acest punct de vedere, Lucifer (la fel ca toţi îngerii) e un înger bun – dar numai din acest punct de vedere. Alegând să-l respingă pe Dumnezeu, să nu asculte de Voinţa Sa, şi-a pierdut locul în oştirea cerească. A fost respins de Dumnezeu, condamnat la pedeapsa veşnică în infern, fără nici un fel de speranţă. În felul acesta a devenit un înger rău, înverşunându-se în a-l respinge pe Dumnezeu pentru totdeauna. După cum îngerii buni îl slujesc pe om în vederea glorificării sale eterne, Lucifer, în calitate de înger rău, luptă să-l distrugă şi să aducă omului eterna damnare.

Fiecare suflet care intră în moarte fără să fie în stare de prietenie cu Dumnezeu e o cucerire a lui Satan, o victorie care va fi notată ca atare pe „tabla de scor infernal” de pe domeniul lui Satan. Neîncetat, el îşi desfăşoară campania sub strategia ispitirii, ca să-l facă pe fiecare om să se întoarcă de la Dumnezeu, având drept stindard strigătul propriei sale revolte: „Non serviam!” „Nu voi sluji!” Cartea lui Iov ar trebui să fie citită de fiecare creştin nu o singură dată, ci la intervale semnificative pe durata întregii sale vieţi. Se spune că a fost scrisă sub formă de piesă de teatru. Iar pe parcursul expunerii lungi şi detaliate a încercărilor şi persecuţiilor la care a fost supus sfântul Iov, vedem cât de departe poate merge Satana şi amploarea diverselor metode pe care le foloseşte pentru ca omul să-l blesteme pe Dumnezeu şi să moară.

Împovărat de urmările păcatului originar (pe care teologii le consideră ca fiind: dorinţa ochilor, dorinţa cărnii şi mândria), omul devine o pradă uşoară în faţa ispitirii – situaţie la care se expun în special cei care nu au fost botezaţi sau cei botezaţi dar care pierzându-şi harul sfinţitor prin păcatele comise rămân în această stare. Este uşor în felul acesta pentru diavol să-I tenteze spre păcat, cu sugestii şi iluzii rele, care au la bază ademenirile pe care se înalţă mândria şi ipocrizia. Scripturile şi tradiţia scrisă a Bisericii sunt pline de exemple ale prezenţei diavolului în lume, care are drept consecinţă ruina multora. Chiar şi în vieţile sfinţilor găsim multe dovezi ale ispitirilor sale pline de îndrăzneală (Sf. Tereza de Avila, Parohul din Ars, Sf. Anton Pustnicul).

Suficient de neruşinat încât să-l ispitească pe însuşi Domnul nostru după şederea şi postul şi ruga Lui în deşert, el nu permite nimănui să scape de şiretlicurile sale şi-şi pune la bătaie toată puterea şi inteligenţa pentru atragerea omului, ca să-l facă să-l accepte drept un înger al luminii, să-l înspăimânte şi să-l supună. Tată al minciunilor, el câştigă omul îndepărtându-l de Dumnezeu, făcând ca adevărul să pară minciună şi minciunile drept adevăr. Satan este un lucrător neobosit, un puternic manipulator şi un duşman plin de viclenie.

Influenţa lui Satan astăzi

Şi am putea continua astfel. Sunt perfect conştient că vor fi unii care vor lua afirmaţiile de mai sus cu privire la angelologie în derâdere şi vor spune că nu sunt decât reflexul unui mod medieval de gândire. Ar trebui oare să dăm crezare acestora şi să acceptăm că acea fiinţă atât de clar descrisă în Sfintele Scripturi, în Sfânta Tradiţie şi în învăţătura Bisericii nu există? Ar trebui să credem că Satan, satisfăcut de atâtea victorii repurtate, a renunţat în cele din urmă şi s-a dus acasă să-şi conducă regatul? Sau să credem că în cele din urmă, Dumnezeu a tras concluzia (dacă Dumnezeu trage concluzii) că geniul omului a atins o asemenea perfecţiune încât nu mai are nevoie de ajutorul, protecţia şi îndrumarea îngerilor? E absolut ridicolă ideea!

Eu cred cu toată convingerea – şi Biserica afirmă fără umbră de îndoială – că diavolul exercită o mare influenţă în epoca actuală. Şi sunt multe dovezi ale prezenţei şi implicării lui în viaţa de zi cu zi. Şi dacă e pe deplin adevărat că starea nefericită a societăţii omeneşti de astăzi se datorează faptului că atât de mulţi bărbaţi, femei, copii şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu şi în relaţionarea dintre om pe de o parte şi Dumnezeu şi voinţa Sa pe de altă parte, e la fel de adevărat că tot ceea ce vedem şi auzim privind depravarea morală a societăţii în continuă extindere, eforturile bine structurate împotriva Bisericii şi a misiunii sale în lume, negarea adevărurilor care sunt fundamentale pentru fiecare creştin adevărat, marile pierderi pe care Biserica le suferă pretutindeni, pierderi de preoţi, de vieţi consacrate, de laici, pierderea credinţei în viaţa de familie, nu sunt numai rezultatul fragilităţii şi slăbiciunii naturii umane, ci şi al intervenţiei unei puteri supranaturale care lucrează prin intermediul slăbiciunii naturii umane ca să distrugă lucrarea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. Iar această putere nu poate fi decât diavolul. Pentru mine, nu există altă explicaţie.

Înstrăinarea credinciosului de Dumnezeu şi de Biserica Sa

Nu duce la nimic bun încercarea de a trece sub tăcere lupta intensă şi amplă care se duce chiar în sânul Bisericii. Iar lupta aceasta, atât de bine organizată, are drept scop reinterpretarea doctrinei catolice pentru ca, aşa cum spunea Papa Paul al VI-lea, să ne ofere „un creştinism facil”. Am văzut aspecte ale acestei campanii duse de duşmanii lui Isus în cadrul opoziţiei publice faţă de Enciclica Humanae Vitae a Papei Paul al VI-lea. Şi aceasta nu reprezintă decât una din multele „runde” din campania desfăşurată în domeniul „literaturii”: atât de multe cărţi, începând cu acel infam „Catehism olandez”, mergând până la aberaţiile lui Hans Kung, numeroasele programe de televiziune care nu sunt altceva decât pornografie pe înţelesul tuturor, ţintind direct la distrugerea idealurilor familiei creştine, falşii profeţi care sufocă şcolile, mass-media şi orice formă de comunicare, unii dintre ei vărsându-şi în mod direct, real şi cu bună ştiinţă ura faţă de credinţa catolică şi de Biserică – toate acestea şi multe altele reprezintă în mod evident un efort diabolic care are ca scop îndepărtarea credinciosului de Dumnezeu şi de Biserica Sa, afirmând că unele doctrine tradiţionale nu sunt infailibile şi ca atare pot fi schimbate.

Pontificatul Papei Paul al VI-lea a fost marcat de această mişcare internaţională de contestare. Pentru el însă era evident, aşa cum a afirmat public, că „fumul lui Satan” a invadat Biserica. La 30 iunie 1968 a publicat acel „Credo al Poporului lui Dumnezeu” în scopul combaterii erorilor care şi pe atunci, dar şi acum, continuă să agite spiritele în legătură cu credinţa. Mişcarea eretică a Modernismului, dezvăluită şi combătută în mod strălucit de Sf. Papă Pius al X-lea (şi care s-a ascuns pentru un timp în umbră), a ieşit din nou la iveală, mai eficientă şi cu mai multă forţă. Absolut nimic – nici un domeniu al doctrinei, vieţii sau cultului creştin – nimic nu a scăpat atacurilor acestei campanii susţinute sub stindardul lui Satan. Iar dintre toate, un domeniu anume mă tulbură mult mai mult decât celelalte: efortul prin care se urmăreşte distrugerea caracterului sacru al acestei lumi în care toţi ne-am născut, trebuie să trăim şi să murim.

Ce este sacrul?

Ce anume înţeleg prin sacru? Pur şi simplu, ceea ce e legat de Dumnezeu. Sacrul reflectă într-o oarecare măsură, deşi imperfect, sfinţenia absolută a lui Dumnezeu – acea sfinţenie pe care oştirile cereşti o proclamă fără încetare şi de care ne reamintim atunci când cântăm la Sfânta Liturghie: „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Dumnezeul oştirilor cereşti! Pline sunt cerurile şi pământul de mărirea Lui! Osana în înaltul cerului! Bine este cuvântat Cel care vine în numele Domnului! Osana în înaltul cerului!” Ceea ce numim sacru sau identificăm drept sfânt poate fi o persoană, un loc, un lucru sau o acţiune. Astfel, un om care este părtaş la preoţia lui Isus e considerat o persoană sacră, la fel cum sacri sunt acei bărbaţi şi femei ale căror vieţi sunt dedicate prin profesiune publică imitării perfecte a lui Isus prin acceptarea de bună voie a celor trei voturi.

Biserica este un loc sacru, în special dacă acolo se păstrează Trupul şi Sângele lui Cristos. Crucifixul este unul din multele obiecte sfinte care impun respect şi reverenţă fiindcă ne amintesc şi proclamă în faţa noastră, chiar dacă o fac în tăcere, prezenţa gloriei şi puterii lui Dumnezeu. Dintre toate obiectele sacre, altarul jertfei este sfânt mai presus de toate. Pe acesta se reînnoieşte jertfa Calvarului pentru salvarea noastră şi nu la modul figurat, ci în realitate. Credinţa noastră, care se sprijină nu numai pe Sfintele Scripturi inspirate de Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi pe mărturia timpului, a confirmat pe deplin acest lucru. Isus devine Victima fiecărei jertfe euharistice, intervenind la Tatăl Său Ceresc în favoarea omenirii supuse păcatului.

Pierderea simţului sacrului

Pr. Francis King, S.J., spunea: „Pare adevărat că astăzi, în Biserică, multe persoane de toate categoriile şi-au pierdut sau cel puţin au suprimat la nivel mental orice simţ autentic al sacrului”. Un profesor de istorie, bine documentat, spunea că unica şi cea mai mare problemă cu care se confruntă catolicismul astăzi este declinul sacrului. Cardinalul Suhard, fost Arhiepiscop de Paris, descria declinul sacrului drept pierderea sentimentului de mister şi de transcendenţă a lui Dumnezeu. În anumite zone, religia pare să se reducă la sociologie şi activităţi sociale; relaţia omului cu semenul său a umbrit caracterul intim şi de profundă reverenţă al propriei legături cu Dumnezeu.

Nu vorbesc aici despre vreun atac direct sau deliberat, filosofic sau teologic, împotriva lui Dumnezeu sau despre vreo negare explicită a divinităţii lui Isus sau a Bisericii Sale. Mă preocupă – şi ar trebui să ne preocupe pe toţi – problemele mai practice, de fiecare zi, în care se exprimă o atitudine exagerată, chiar falsă – atitudine care poate fi atât de uşor caracterizată drept informală, inconştientă şi uneori chiar de sacrilegiu sub aspectul abordării întregului domeniu al sacrului. Şi nu numai pierderea simţului sacrului, ci şi respingerea a tot ceea ce e sfânt a devenit atât de răspândită – şi mă refer la respingerea lui Dumnezeu, dacă nu direct, cel puţin indirect – încât sunt ferm convins că aceasta e lucrarea diavolului executată prin mijlocirea celor pe care i-a câştigat de partea sa. Prea multe am văzut şi am auzit ca să cred că lucrurile nu stau aşa. Şi e foarte adevărat că poţi fi pur şi simplu instrumentul diavolului fără să fii conştient de asta.

Dumnezeu nu intervine în liberul arbitru al omului – şi liberul arbitru al omului e cel care conduce lumea. Satana, duşmanul lui Dumnezeu, e cel care influenţează fie direct, fie indirect, acest liber arbitru. Iată ce cred cu tot cugetul meu. Nu pot să găsesc altă explicaţie pentru depravarea morală în care ne ducem viaţa, sau pentru revolta împotriva Bisericii, şi nici o altă raţiune nu poate fi care să explice pierderea credinţei în atât de multe inimi şi în special la tineri. Şi noi ce facem? Dăm din cap şi din buze a dezaprobare şi ne frângem mâinile?! Aceasta nu rezolvă nimic! Sf. Petru ne spune: „Fiţi cumpătaţi, vegheaţi! Duşmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale, căutând pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă” (1Petru 5,8-9).

Cum ne putem împotrivi?

„Împotriviţi-vă lui!” A te împotrivi înseamnă a lupta contra lui. Şi cum putem lupta împotriva diavolului? Aşezându-ne în genunchi, în mod fizic şi metafizic, rugându-ne din toată inima ca Dumnezeu să ne elibereze de nenorocirea lui Satan. Făcând absolut orice poate să reaprindă simţul sacrului, oriunde; învăţându-i pe tinerii noştri deprinderile bune pe care bunii creştini le practică dintotdeauna – de la a scoate pălăria sau simplul semn al crucii când treci pe lângă o biserică, ca semn al credinţei în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie; fiind suficient de curajos să vorbeşti cu glas tare în sprijinul a ceea ce indică magisteriul Bisericii – dar vorbind raţional şi nu emoţional sau cu furie; şi uneori e necesar să avem răbdarea lui Iov.

Şi în sfârşit, să arătăm lumii în care trăim şi ne mişcăm şi muncim şi ne distrăm exemplul vibrant şi luminos a ceea ce este un bun creştin. Să ne îndreptăm gândurile în rugăciune în fiecare zi spre Dumnezeul transcendent, spre divinitatea lui Isus, Fiul Lui Dumnezeu, spre misiunea divină a Bisericii. Nu numai că trebuie să medităm şi să ne rugăm, ci trebuie să studiem şi să învăţăm tot ce putem în legătură cu Dumnezeu. E absolut necesar! Trebuie să studiem Sfintele Scripturi, Vechiul şi Noul Testament, ca să descoperim tot ce conţin referitor la sfinţenia lui Dumnezeu şi la cât de esenţial diferă de noi. „Dumnezeu e totul; omul e nimic”. El e infinit, noi suntem finiţi, asemeni nimicniciei. Nu trebuie niciodată să uităm că dacă omul pierde simţul divinului, Evanghelia încetează să mai fie Vestea cea Bună. Responsabilitatea noastră faţă de noi înşine, faţă de familia noastră, faţă de comunitatea noastră este să lucrăm fără încetare ca să întoarcem lumea de la secularismul anesteziant al epocii actuale la siguranţa senină a sfinţeniei lui Dumnezeu!

Citându-l pe Sf. Paul: „În rest, întăriţi-vă în Domnul şi în faţa puterii Lui. Îmbrăcaţi-vă cu armura lui Dumnezeu ca să puteţi sta în picioare în faţa înşelătoriilor diavolului, căci noi nu avem o luptă împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorului acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului care sunt în înălţimi. De aceea, luaţi armura lui Dumnezeu ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi după ce veţi fi învins toate, rămâneţi în picioare. Aşadar, staţi drepţi, încinşi la mijloc cu adevărul şi îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii, având încălţăminte în picioare, fiind gata pentru evanghelia păcii. Să ţineţi întotdeauna scutul credinţei cu care veţi putea stinge săgeţile aprinse ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6,10-17).

Posted in Spiritualitate, Teologie.

3 Comments

  1. Am si eu doua intrebari de incepator:
    Ce este cu Hans Kung – care sunt principalele puncte in care s-a indepartat de dreapta-credinta?
    Cineva afirma ca diavolul nu poate sa-ti citeasca gandurile. Adica ca este o diferenta intre a-ti propune ceva si a spune acel lucru cuiva sau a-l scrie…

  2. Este prea multa tacere si acceptare in tot ce nu merge, refuzand din mandrie sa acceptam ce vedem bun la altii doar pentru ca nu am spus noi acel lucru. Diavolul este un lucru ingrozitor si a spune ca nu exista mai ales de teologi dovedeste o proasta insusire a Bibliei. El exista si tocmai de accea trebuie blestemat pe langa lepadare de el. Asa se face in bisericile ortodoxe. Se blesteama aceasta rautate absurda ce viciaza sufletele atat de instabile. E greu sa recunosti ca esti instabil, e usor sa spui ca esti crestin dar esti capabil acum de acele sacrificii cum au facut atatia martiri? Fireste spui ca da, dar numai faptul ca Dumnezeu iti cere sa iubesti ca pe tine pe aproapele tau, SA-L IUBESTI!

    Oare intelegem acest lucru: nu iubirea fizica sau carnala ci IUBIREA daruirii fara sa umilesti pe aproapele tau, fara sa-l desconsideri, sa te consideri rob altora dar in sentimentul libertatii sa sfarami bariere care omeneste nu se cade sa le faci pentru ca strici impresia; sa nu fim lasi ci modesti, nu mandri ci smeriti. Diavolul nu cunoaste aceste cai si isi zdrobeste coltii in umilinta caci nu o accepta fiind sub rangul lui. Sa ne trezim citind mult si imbracandu-ne cu tacerea iubirii si nu cu zgomotul sau spoiala credintei ciuntite care nu trezeste inima ci o impietreste. Sa ajungem la inima omului trufas sau mandru si sa-i spunem ca nu acesta e chipul lui Dumnezeu sau sa ne raportam in fiecare moment la EL, cel Adevarat si Vesnic. Oare unde suntem fata de EL? A ne minti este de la diavol. Doamne fii binecuvantat in veci! Amin!

  3. Problema este ca suntem inconjurati de neancredere, suspiciune, indoiala, teama, confuzie, inegalitate, nedreptate.
    Problema este ca luptam din rasputeri sa ne salvam sufletele de ispita, de invidie, cleveteala, lacomie.
    Problema este ca cu greu ajungem la inima si creierul copiilor nostri, rugandu-i sa fie buni, milosi, crestini credinciosi.
    Problema este ca trebuie necontenit sa invocam Sfantul Duh, pentru a ne intari, in lupta de zi cu zi, pentru castigarea vietii. Amin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *