Sfinţii, prietenii noştri (luna februarie)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Manastur1Vest.cnet.ro

În actualul an bisericesc, început la 1 septembrie, în parohia greco-catolică cu hramul „Coborârea Spiritului Sfânt”, din Cluj (cartierul Mănăştur), a început un nou proiect intitulat „Sfinţii, prietenii noştri”. În fiecare duminică, Liturghia copiilor începe după o scurtă prezentare a unui sfânt – făcută chiar de copii şi tineri. Sfinţii sunt aleşi din tradiţia răsăriteană dar şi din cea apuseană. În timp ce pe un ecran este proiectată o prezentare PowerPoint, cu imagini ale sfântului ales pentru acea duminică, se citeşte un scurt text constând de regulă dintr-o parte biografică, un citat şi o rugăciune. În continuare aveţi textele folosite în parohia clujeană în luna februarie 2010.

Sfânta Iosefina Bakhita (1868-1947)
8 februarie (calendarul latin)

Biografie

Iosefina Bakhita s-a născut în Sudan, în 1869, trăind de mică experienţa răpirii şi a sclaviei. Bakhita este numele dat ei de răpitori, şi înseamnă „noroc”. Vândută şi revândută ca sclavă, ea a trăit multe momente umilitoare şi dureroase, atât din punct de vedere fizic cât şi moral. Ajunsă în capitala Sudanului, Bakhita a fost preluată de un consul italian, în casa căruia a fost tratată pentru prima oară cu iubire şi căldură. Când consulul a părăsit Sudanul şi s-a întors în Italia, Bakhita i-a cerut să meargă cu el. Aici a ajuns doică în familia unui prieten al lui, Augusto Michieli, pentru fiica lor Mimmina.

Pe durata unei călătorii de afaceri a soţilor Michieli, Mimmina şi Bakhita au fost încredinţate surorilor din Congregaţia Fiicelor Carităţii din Veneţia. Aici Bakhita a auzit despre Dumnezeu, şi după câteva luni, la 9 ianuarie 1890, a primit sacramentele iniţierii creştine şi un nou nume: Iosefina. La 8 decembrie 1896, Iosefina Bakhita s-a consacrat pentru totdeauna lui Dumnezeu. Timp de peste 50 de ani, această umilă Fiică a Carităţii a trăit în comunitatea din Schio, susţinând diferite activităţi: în bucătărie, ca croitoreasă, dar şi ca portar. Avea o dragoste specială faţă de copiii care învăţau în şcolile conduse de surori. Adresa mereu cuvinte de mângâiere celor săraci şi bolnavi şi cuvinte de încurajare celor care băteau la porţile mănăstirii.

Umilinţa ei şi zâmbetul constant au câştigat inimile locuitorilor. Surorile din comunitate o stimau pentru stilul ei natural, pentru bunătatea ei extraordinară şi pentru dorinţa profundă nutrită de ea de a-l face cunoscut pe Domnul. Odată cu trecerea timpului, au venit anii de boală. Ea a continuat însă să dea mărturie de credinţă, de bunătate şi de speranţă creştină. Maica Iosefina şi-a încheiat viaţa pe pământ la 8 februarie 1947, în mănăstirea din Schio, înconjurată de surori. După 12 ani, Biserica îi recunoştea deja trăirea în mod eroic a virtuţilor. Papa Ioan Paul al II-lea a declarat-o sfântă în Anul Jubiliar 2000.

Rugăciune

„Privind la soare, la lună şi la stele”, îşi amintea Bakhita din anii copilăriei, „îmi spuneam: cine poate fi Maestrul care a făcut aceste lucruri minunate? Şi simţeam o mare dorinţă de a-l vedea, de a-l cunoaşte, de a-i mulţumi.” Ajunsă din Sudan în Europa nu a descoperit fericirea în stilul occidental de viaţă, ci în Dumnezeu. Pe El l-a slujit 51 de ani în mănăstire, nu prin fapte extraordinare, ci în umilinţă şi în rugăciune, plină de iubire. Fosta sclavă, iar apoi menajeră şi doică, a descoperit adevărata libertate ca fiică a lui Dumnezeu, pe care a proclamat-o apoi semenilor ei.

Să învăţăm de la ea ce înseamnă a fi liberi, ce înseamnă a trăi demnitatea de fii şi fiice ale Tatălui ceresc. Să îi cerem ajutorul să ne identificăm lanţurile care ne ţin sclavi ai unor obiceiuri rele şi, cu perseverenţă în rugăciune, să ne eliberăm de tot ce ne împiedică să fim mai aproape de Domnul.

Sfântă Iosefina Bakhita, roagă-te pentru noi!

 

Sfinţii Chiril şi Metodiu (827-869; 825-885)
14 februarie (calendarul latin)
11 mai (calendarul bizantin)

Biografie

Înainte de a deveni călugări, fraţii Chiril şi Metodiu se numeau Constantin şi respectiv Mihai. S-au născut la Tesalonic, Macedonia. Mihai a fost primul, iar Constantin ultimul dintre cei şapte fii din familia lor. Fiind dintr-o familie înstărită au fost îndrumaţi spre cariera diplomatică. Mihai a fost numit la un moment dat guvernator al unei provincii bizantine de limbă slavonă, dar a renunţat la acest post râvnit de mulţi, preferând în schimb călugăria. S-a retras în Bitinia, pe muntele Olimp, luându-şi numele de Metodiu. Fratele lui, Constantin, dezamăgit de intrigile şi răutatea celor de la curtea imperială, a renunţat şi el la cariera ce îi stătea înainte şi s-a retras în aceeaşi mănăstirea, luându-şi numele de Chiril.

Amândoi au trăit acolo liniştiţi până în anul 860, când împăratul le-a cerut să conducă o delegaţie bizantină într-o misiune culturală şi religioasă în sudul Rusiei. Trei ani mai târziu au fost chemaţi de principele Rastislav în părţile Moraviei. Chiril a elaborat atunci alfabetul care astăzi îi poartă numele, alfabetul chirilic, şi a tradus pentru prima oară în limba slavonă Evanghelia lui Ioan şi cărţile liturgice. S-a preocupat să formeze un cler local, pregătind intelectual şi spiritual un grup de tineri, în timp ce fratele său, Metodiu, prefera să predice cu zel poporului. Faima celor doi misionari ce vorbeau slavona s-a răspândit cu repeziciune şi în apropiata Panonie, al cărei principe i-a invitat pe teritoriul său şi le-a încredinţat şi aici formarea unui grup de tineri.

Acuzaţi că sunt schismatici şi eretici, Chiril şi Metodiu au mers imediat la Roma, unde Papa Adrian al II-lea i-a primit cu deosebită consideraţie. Mai mult, le-a împlinit dorinţa de a oficia Sfânta Liturghie în limba slavonă în faţa lui şi a unei mari mulţimi de credincioşi. Dar la Roma Chiril s-a îmbolnăvit grav şi, simţindu-şi aproape sfârşitul, l-a îndemnat pe fratelui său să îşi continue misiunea de învăţător. Chiril a murit în ziua de 14 februarie 869, şi a fost înmormântat în bazilica Sfântul Clement, lângă Coloseum. Metodiu a fost consacrat Episcop şi s-a reîntors între slavii săi, unde până la moarte, în 8 aprilie 885, a luptat neîncetat pentru a introduce limba slavonă în oficierea slujbelor, în locul limbilor greacă sau latină, care nu erau cunoscute de aceste popoare.

Rugăciune

În 1980, Papa Ioan Paul al II-lea i-a declarat pe Chiril şi Metodiu Patroni ai Europei, alături de alte stele din constelaţia de sfinţi. Prin acest gest sublinia importanţa lor, religioasă şi culturală, pentru întreaga Europă. Cei doi fraţi sunt pentru noi un model de dedicare în vestirea Evangheliei. Ei se gândeau: cât timp a locuit între oameni, Isus a vorbit limba conaţionalilor săi – de ce atunci alte popoare să nu se bucure de mesajul lui Isus, de Cuvântul lui Dumnezeu, pe limba lor? Noi nu avem astăzi nevoie să inventăm alfabete, ci doar să traducem învăţătura Mântuitorului nostru în limbajul universal al iubirii, în însăşi mărturia noastră de viaţă.

Sfinţilor Chiril şi Metodiu, rugaţi-vă pentru noi!

 

Sfânta Bernadeta Soubirous (1844-1879)
18 februarie (calendarul latin)

Biografie

Sărbătoarea Preasfintei Fecioare de la Lourdes, din ziua de 11 februarie, ne aminteşte de apariţiile Maicii Domnului unei fete de paisprezece ani care nu ştia nici să citească, nici să scrie, dar care în fiecare zi recita Sfântul Rozariu. Este vorba de Bernadeta Soubirous, născută la Lourdes, la 7 ianuarie 1844, într-o familie cu mulţi copii, aflată într-o stare de sărăcie extremă. Locuiau într-o fostă închisoare, neîncălzită, dar cu toate acestea trăiau în armonie şi în iubire, susţinuţi de devoţiunea lor religioasă. Bernadeta s-a îmbolnăvit de holeră în copilărie, şi a suferit toată viaţa de o formă gravă de astm.

În ziua de 11 februarie 1858, în timp ce aduna lemne de foc lângă grota Massabielle, Bernadeta a avut prima dintre cele 18 viziuni în care, după cum relata ea, a văzut o frumoasă doamnă, îmbrăcată în alb, încinsă la mijloc cu un brâu albastru şi având câte un trandafir pe fiecare picior. Unii oameni au crezut că Bernadeta minte, sau că este nebună, dar ea şi-a menţinut cu tărie şi consecvenţă relatarea în timpul tuturor investigaţiilor din partea Bisericii sau a guvernului francez. Neplăcându-i atenţia pe care o atrăgea, Bernadeta a intrat în internatul şcolii conduse de Surorile Carităţii din Lourdes, şi apoi în mănăstire, la Nevers, la vârsta de 22 de ani. Şi-a petrecut restul scurtei ei vieţi acolo, la început ca infirmieră, apoi ca sacristană, realizând frumoase broderii pentru altar şi pentru ornate. În cele din urmă, s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă, şi după ce boala s-a agravat, a fost constrânsă, timp de nouă ani de zile, să stea mai mult la pat.

S-a confirmat astfel ceea ce îi spusese Fecioara Maria în timpul celei de a doua arătări: „Nu îţi promit că te voi face fericită în lumea aceasta, ci în lumea de dincolo”. În timp ce apa miraculoasă, izvorâtă la Lourdes acolo unde i-a arătat Maria Bernadetei să sape, vindeca mulţi oameni de bolile trupului, tânăra accepta cu linişte şi umilinţă suferinţele ei fizice, în unire cu Cristos. Când durerile ajungeau aproape de nesuportat, ea suspina: „Nu cer uşurare, ci numai tărie şi răbdare”. A murit în ziua de 16 aprilie 1879, la vârsta de 35 de ani. La 8 decembrie 1933, Papa Pius al XI-lea a ridicat-o la cinstea altarelor, propunând-o ca un model de puritate sufletească, simplitate evanghelică şi deplină supunere la voinţa lui Dumnezeu.

Rugăciune

Între 4 şi 5 milioane de pelerini merg anual la Sanctuarul de la Lourdes, cerând în rugăciunile lor vindecarea trupească şi sufletească. Iar multe dintre aceste rugăciuni primesc răspuns, prin însănătoşiri adesea inexplicabile medical, dar mai ales prin convertiri sufleteşti. Dar de ce nu se vindecă toţi la Lourdes? De ce însăşi Bernadeta a rămas bolnavă toată viaţa? Postul Mare, în care ne aflăm acum, ne invită să reflectăm la durere, la boli, la diversele noastre suferinţe, la valoarea specială pe care ele o primesc atunci când le unim cu suferinţele lui Cristos. Participarea noastră, prin păcat, la greutatea Crucii lui Cristos şi, prin suferinţă, la Patima Sa, reprezintă un mister pe care suntem chemaţi să îl aprofundăm prin rugăciune şi meditaţie. Să îi cerem Bernadetei să ne ajute să o imităm în faţa suferinţei, să dobândim şi noi măcar o parte din înţelegerea ei privitoare la taina durerii.

Sfântă Bernadeta, roagă-te pentru noi!

 

Sfântul Iosif de Copertino (1603-1663)
18 septembrie (calendarul latin)

Biografie

Iosif s-a născut în 1603, la Copertino, în sudul Italiei. Tatăl său dăduse faliment din cauza unui prieten, şi astfel, pierzându-şi inclusiv casa, familia a trebuit să se mute într-un grajd, tocmai pe când urma să vină pe lume el, Iosif, al şaselea copil. Nu după mult timp tatăl i-a murit. Pe când Iosif se apropia de vârsta de 17 ani, tribunalul din Napoli a stabilit să fie condamnat la muncă fără compensaţie, până la achitarea datoriilor tatălui său. Singurul mod de a scăpa de o asemenea soartă era să se facă preot sau călugăr, fapt providenţial care i-a încântat şi pe el şi pe mama lui. A bătut la porţile mai multor mănăstiri, dar a fost a fost respins în principal din cauza inculturii sale, el neştiind deloc să citească.

Într-un final, fratele sacristan din mănăstirea franciscană aflată la doi paşi de Copertino l-a adăpostit într-o mansardă, unde în timpul nopţii studia, iar ziua ajuta la muncile cele mai grele din mănăstire. Fraţii au fost impresionaţi de cazul său şi l-au admis în comunitate. În anul 1625 începea noviciatul, şi foarte curând a fost admis la studiile teologice, iar trei ani mai târziu a fost hirotonit preot. A demonstrat o iubire deosebită faţă de oamenii săraci, cărora le predica şi îi ajuta în toate felurile. Îndeplinea munci umile şi era foarte înţelept în sfaturile pe care le dădea. Ar fi fost doar un alt călugăr dacă nu s-ar fi petrecut tot felul de fenomene ciudate. Adeseori fratele Iosif intra în extaz şi, în timp ce celebra sau predica, fără să vrea, se ridica de la pământ până atingea bolta bisericii şi rămânea acolo timp de câteva minute. Revenea la normal abia atunci când extazele se terminau sau când superiorul îi poruncea acest lucru din ascultare.

A fost supus la multe interogatorii eclesiale datorită acestor fenomene, şi i s-a interzis să se întoarcă la Copertino. Iosif a primit totul cu umilinţă şi linişte. La 17 septembrie 1663, în sărbătoarea primirii stigmatelor de către sfântul Francisc, s-a împărtăşit şi s-a rugat într-un mod deosebit pentru Papa şi pentru Biserică. Apoi, cu obişnuitul său umor, le-a spus fraţilor: “Măgăruşul a ajuns în vârful muntelui, obosit, şi acum trebuie să moară”. În noaptea zilei următoare şi-a luat ultimul zbor, de această dată fără întoarcere. A fost canonizat în 16 iulie 1767, de către Papa Clement al XIII-lea.

Rugăciune

Deşi nu a fost niciodată bun la învăţătură, Iosif putea răspunde cu uşurinţă la întrebări complexe de teologie. Pentru că a luptat din răsputeri cu faptul de a fi fost el însuşi un învăţăcel slab, este astăzi patronul elevilor şi al studenţilor, invocat mai ales înaintea unor teste sau examene. De asemenea, datorită “zborurilor” sale, este patronul celor care călătoresc prin aer, al aviatorilor, al astronauţilor, al paraşutiştilor. Să îl rugăm pe Sfântul Iosif de Copertino, îndrăgostit de Evanghelie şi de Euharistie, să ne mijlocească harul ca, după exemplul său, să putem şi noi zbura în înaltul cerului sfinţeniei. Harul divin să ne susţină pe noi toţi pe drumul cunoaşterii tot mai profunde a lui Dumnezeu.

Sfinte Iosif de Copertino, roagă-te pentru noi!

Posted in Personalităţi, Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *