Sf. Ioan Vianney: mijloace ordinare, ţeluri extraordinare

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Kenneth D. Whitehead
Traducere: Radu Capan
Sursa: This Rock, ianuarie-februarie 2010

În solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, la 19 iunie 2009, Papa Benedict al XVI-lea a anunţat un „An al Preoţiei” care să se încheie în aceeaşi solemnitate din 2010. Sfântul Părinte îşi exprima speranţa că acest eveniment „îi va încuraja pe preoţi să caute perfecţiunea spirituală de care, mai presus de toate, depinde eficienţa slujirii lor”, şi să sublinieze „importanţa rolului şi misiunii preotului în Biserică şi în societatea contemporană”. Acest An al Preoţiei a fost proclamat cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la intrarea în viaţa veşnică a Sf. Ioan Maria Vianney, care a murit în 1859. La 80 de ani de la moartea sa, în 1929, Parohul de Ars – căci a fost parohul unei mici localităţi din sud-estul Franţei numită Ars – a fost numit de către Papa Pius al XI-lea ca sfânt patron al preoţilor parohi.

Timpuri interesante

Sf. Ioan Maria Vianney

Sf. Ioan Maria Vianney

Sf. Ioan Maria Vianney s-a născut la 8 mai 1786, la Dardilly, Franţa, în provincia Rhône, la aproximativ 12 kilometri de cel mai mare al doilea oraş din Franţa, Lyon. Asemenea Stăpânului şi Modelului său divin – care ca adult nu şi-a părăsit niciodată ţara natală, excepţie pentru o scurtă vizită la poalele Sidonului, astăzi în Liban – Ioan nu a văzut sau vizitat niciodată vreun alt oraş decât Lyon-ul în lunga sa viaţă, excepţie Grenoble, unde a trebuit să meargă pentru a fi hirotonit. A fost fiul unui ţăran, iar întreaga sa slujire preoţească s-a desfăşurat într-o şi pentru o comunitate de ţărani, care număra 230 de suflete atunci când a sosit acolo în 1818.

Analizându-i viaţa, descoperim că Sf. Ioan a trăit… timpuri interesante. S-a născut cu trei ani înainte de „cataclismul” marcat de Revoluţia Franceză. În anii copilăriei, el şi familia sa participau la viaţa Bisericii în clandestinitate. Chiar hirotonirea lui, în mijlocul acelor vremuri agitate, a fost într-un fel un miracol. Pe când avea 20 de ani, a fost chemat în armata lui Napoleon, trebuind să plece în Spania. Pe drum, tânărul recrut s-a îmbolnăvit, s-a separat de camarazii săi, şi drept urmare a fost declarat dezertor. A trebuit să se ascundă timp de mai mult de un an, până când, în 1810, Napoleon a declarat amnistie pentru dezertori.

Un model de bunătate

Întors acasă, Ioan era hotărât să îşi urmeze vocaţia la preoţie, pentru care se decisese de mult timp şi pe care o dorea puternic. Înainte tatăl său nu îi permisese să părăsească ferma pentru a urma studiile cerute de preoţie. Când în sfârşit şi-a început studiile, nu i-a mers bine. Asemenea Sf. Ignaţiu de Loyola, era mai mare decât ceilalţi elevi, fiind mereu tachinat şi batjocorit. În special latina era o materie dificilă pentru el; aşa cum unii nu au ureche muzicală, se pare că el nu avea aptitudinea de a conjuga verbe sau de a declina substantive. Şi totuşi, nu era prost (deşi în umilinţa sa, el se caracteriza astfel uneori). Mai degrabă, aşa cum se poate vedea de-a lungul întregii sale vieţi, a avut o perspicacitate de ţăran. Biografiile exagerează adesea deficienţele sale şcolare. La urma urmei el avea doar doi ani de şcoală obişnuită înainte să îşi înceapă studiile pentru preoţie.

În 1813, a intrat în Seminarul major din Lyon, unde pregătirea se făcea în latină. Deşi era cunoscut pentru bunătatea sa şi chiar primea o bursă ce îi permitea urmarea studiilor, nu a făcut prea multe progrese. În particular era pregătit chiar de parohul său, pr. Balley, care şi-a dat seama de la început cu ce persoană specială are de-a face. Dar degeaba: Ioan a clacat la examinarea orală şi nu a trecut examenele. Astfel calea sa spre preoţie părea blocată. Pr. Balley a căutat însă imediat căi de rezolvare a situaţiei pentru cel pe care îl descria ca „cel mai neînvăţat, dar cel mai pios seminarist din Lyon”. Drept urmare, înţeleptul Vicar general, impresionat de pledoaria pr. Balley, a pus întrebarea esenţială: „Este Ioan Vianney bun?” Şi a primit răspunsul: „Este un model de bunătate.” „Foarte bine atunci. Să fie hirotonit. Harul lui Dumnezeu va face restul.”

Aşa se face că la 2 iunie 1814, Ioan primirea ordinele minore şi subdiaconatul. În iunie 1815, la cinci zile după bătălia de la Waterloo, a fost hirotonit diacon: avea 29 de ani. În august a fost hirotonit preot. La început i s-a interzis să spovedească, deoarece era considerat ca insuficient pregătit. Mai apoi însă a devenit unui dintre cei mai faimoşi confesori din istoria Bisericii.

Insuflă iubirea pentru Dumnezeu

În primii ani de preoţie, Ioan a fost asistentul mentorului şi tutorelui său, pr. Balley. Ambii preoţi practicau un ascetism şi o autodisciplină stricte, care includeau purtarea unei cămăşi aspre şi auto-flagelarea. (Şi fiecare îi spunea Episcopului despre celălalt că este prea strict în practicile lui ascetice!) La puţin timp după moartea pr. Balley, în 1817, Vicarul general l-a chemat pe Ioan şi i-a spus: „La 30 de mile de aici se află Ars, un sat fără paroh. Nu există prea multă iubire pentru Dumnezeu. Sarcina ta va fi să o insufli acolo.” În seara de 9 februarie 1818, pr. Vianney se apropia de satul Ars venind pe jos. Rătăcind drumul l-a întrebat pe unde să o ia pe un păstoraş pe numele lui Antoine Givre. Băieţelul i-a arătat imediat pe unde să meargă, iar parohul i-a răspuns: „Mi-ai arătat calea către Ars. Eu îţi voi arăta calea către cer.” Patruzeci de ani mai târziu, la funeraliile sfântului, adultul Antoine Givre a condus procesiunea publică ce urma sicriului.

Ars era un sat mic şi nu tocmai plăcut vederii, cu doar două străzi. Avea însă patru baruri, împotriva cărora noul paroh s-a exprimat în curând. Biserica era în paragină, revoluţionarii dărâmându-i turla. Tabernacolul era gol. Noul paroh a început curăţirea bisericii, înfrumuseţarea şi chiar extinderea ei. Astăzi acolo se înalţă o bazilică, în care se află trupul neputrezit al Sf. Ioan Vianney. Dar toate acestea au venit în timp. A doua zi după ce a sosit în parohie, pr. Vianney a tras clopotele pentru rugăciunea Angelus, după care a celebrat Liturghia. Acesta a devenit obiceiul lui zi de zi, de la care nu s-a abătut niciodată.

Lumea vine la Ars

Mijloacele şi metodele folosite de parohul de Ars nu erau extraordinare; erau mijloacele şi metodele disponibile oricărui preot catolic. Pe de altă parte, el era extraordinar. Şi avea un efect extraordinar aproape asupra fiecărui om pe care îl întâlnea. Povestea la un moment dat cu o oarecare naivitate: „Am început să le vorbesc oamenilor despre iubirea lui Dumnezeu. Se pare că totul mergea bine, pentru că toţi plângeau.” În curând Ars-ul nu mai era acelaşi. Barurile au început să se închidă pentru că nu mai aveau clienţi. Iar convertirea sufletelor a început să nu se mai limiteze la parohie: mai întâi datorită misiunilor de predicare pe care le făcea în satele învecinate; mai apoi a început însă să acţioneze vorba lumii – faima lui, în special de confesor, postură în care îşi petrecea cea mai mare parte din timp.

În 1827, când trecuse deja aproape un deceniu de când fusese numit paroh în Ars, pr. Vianney avea aproximativ 20 de vizitatori pe zi. Unii veneau din curiozitate; dar cei mai mulţi veneau pentru spovadă sau pentru îndrumare spirituală. În 1845, numărul acestora ajungea la 300-400 pe zi. În gara din Lyon apăruse un birou special pentru biletele până la Ars. De asemenea, erau curse speciale de trăsuri cu cai ce îi aduceau pe cei ce ajungeau cu trenul de la Paris. S-au construit hoteluri şi case de oaspeţi. Perioada de aşteptare pentru spovadă la parohul din Ars ajungea şi la o săptămână. În ultimul an al vieţii sale, peste 100.000 de persoane au trecut prin Ars.

Semne supranaturale

Sf. Ioan în mod evident nu a putut face faţă la toate acestea fără un ajutor supranatural. Vicarul general care l-a acceptat pentru hirotonire nu a exagerat atunci când a spus „harul lui Dumnezeu va face restul”. Chiar Parohul de Ars atribuia totul harului. Mai mult, slujirea sa preoţească era însoţită adesea de miracole. Odată podul unui hambar gol a fost găsit ca dând afară de grâne. Altădată un brutar a dat mărturie că atunci când a adăugat apă la un rest de făină, la cererea parohului, a putut să obţină nu mai puţin de 10 pâini de 9 kilograme. O tumoare de pe faţa unui băiat a fost instant vindecată atunci când l-a atins parohul.

Asemenea altor mari confesori din istoria Bisericii, parohul părea uneori că ştie natura problemelor penitenţilor chiar înainte ca ele să îi fie expuse, şi le amintea acestora păcatele pe care uitau să le mărturisească. Din când în când refuza să dea Împărtăşania celui care ştia că ar fi trebuit să se spovedească mai întâi. La un moment dat un ţăran, ştiind că parohul venea să îl vadă, s-a ascuns în şura plină ci fân; ajungând acolo, parohul s-a dus direct la fân, l-a scos pe om afară şi a spus râzând: ‘Eşti supărat să mă vezi aici, dar Dumnezeu te vede mereu!’ Cu altă ocazie, o doamnă a venit la el pentru că nu era mulţumită de fata pe care fiul său o alesese pentru căsătorie; în timp ce femeia stătea la coadă aşteptând să îi vină rândul, parohul a ieşit brusc pe uşa confesionalului, s-a apropiat de ea şi i-a spus: „Lasă-i să se căsătorească! Vor fi foarte fericiţi împreună!”

Parohul nega orice responsabilitate pentru aceste miracole, atribuindu-le în schimb mijlocirii Sfintei Filomena (o martiră din creştinismul primar, ale cărei rămăşiţe au fost descoperite într-o excavaţie făcută în 1802, după care a crescut devoţiunea populară faţă de ea). Vianney i-a dedicat un altar special în biserica din Ars, insistând că evenimentele supranaturale se datorau mijlocirii ei. Au fost însă şi alte manifestări supranaturale care nu erau tocmai benigne, şi pe care parohul le considera a fi persecuţii provocate de diavol. Aceste fenomene, la care au fost uneori martori şi alte persoane, includeau voci stranii zeflemitoare, dislocări de obiecte, dar şi inexplicabila ardere a patului sfântului. Aceste manifestări ale unor spirite rele au avut loc mai mulţi ani. Sfântul avea tendinţa de a fi nepăsător şi chiar dispreţuitor cu acest duşman supranatural al său, considerându-l a fi pe deplin înfrânt de Crucea lui Isus Cristos. „Trebuie că eşti înspăimântat”, i-a spus la un moment dat un preot. „Cu timpul te obişnuieşti cu totul”, i-a răspuns sfântul Ioan în mod laconic.

Fără îndoială, Crucea lui Cristos şi harul lui Dumnezeu au fost cele care i-au permis parohului să aibă această extraordinară lucrare spirituală timp de atâţia ani. Când era aproape de moarte, lângă patul său se aflau îngenuncheaţi penitenţi, alături de Episcop, venit în grabă. La ora 2 dimineaţa, în 4 august 1859, pe o vreme cu tunete şi fulgere, pr. Ioan Vianney a trecut la cele veşnice. Astăzi în calendarul roman, 4 august a rămas ziua sărbătoririi sale. Se spune că „doar în Ziua Judecăţii se va şti câte suflete au fost salvate în Ars”.

Cât de măreţ este preotul

Nu surprinde deci că Biserica Catolică, pe care el a slujit-o cu fidelitate şi rodnicie, l-a numit sfânt patron al preoţilor parohi. În acest An al Preoţiei, merită să amintim câteva dintre lucrurile spuse de el despre preoţi şi preoţie:

  1. Preoţia este iubirea inimii lui Isus.
  2. Când oamenii vor să distrugă religia, încep prin a-l ataca pe preot.
  3. Când vezi turnul unei biserici, ai putea să spui: „Ce este acolo, în locul acela?” „Trupul Domnului nostru”. „De ce e El acolo?” „Fiindcă a fost acolo preotul, care a celebrat Sfânta Liturghie”.
  4. Un bun păstor, un păstor după inima lui Dumnezeu, este cea mai mare comoară pe care bunul Dumnezeu o poate da unei parohii şi unul dintre darurile cele mai de preţ ale milostivirii divine.
  5. O, cât de mare este preotul! Preotul nu va înţelege măreţia lucrării sale decât în ceruri. Dacă ar înţelege-o pe pământ, pur şi simplu ar muri, nu de frică, ci din iubire.

În „Scrisoarea pentru Anul Preoţiei”, Papa Benedict spune că „parohul din Ars era un preot umil, extrem de umil, dar conştient, ca preot, că este un dar imens pentru credincioşii lui”. El a mai arătat că Sf. Ioan Vianney „vorbea despre preoţie ca şi cum nu reuşea să se convingă de măreţia darului şi a misiunii încredinţate unei creaturi omeneşti”.

La începutul secolului al XIX-lea, Biserica Catolică din Franţa şi din alte teritorii largi pe atunci încorporate în imperiul napoleonic (de scurtă durată) era ţinta unor atacuri ce vizau distrugerea ei, astfel că părea pe cale de dispariţie. Un secol mai târziu însă, Biserica Catolică privea înapoi la o perioadă care a marcat una dintre cele mai remarcabile revigorări a credinţei şi a practicii religioase din întreaga istorie de 2000 de ani a Bisericii.

Această mare revigorare, urmată de una dintre cele mai mari expansiuni misionare a Bisericii, din secolul XIX, a început în Franţa, unde Biserica aproape fusese devastată. Mai mult, un foarte mare procentaj, dacă nu majoritatea misionarilor care atunci au început să meargă până la marginile pământului erau, la origine, francezi. Şi toate acestea se datorează în mare parte sfinţilor care s-au înălţat pentru a reface credinţa pe care Revoluţia a încercat din greu să o elimine. În fruntea acestui alai de sfinţi se află Ioan Maria Vianney (1786-1859), Sfântul Paroh din Ars şi patronul preoţilor parohi.

Posted in Personalităţi, Spiritualitate.

One Comment

  1. O viata de sfant pe care ar trebui si noi toti sa o adoptam cu multa rugaciune si pocainta.
    Te rugam sfinte Ioane roaga-te pentru noi si mijloceste, la Tatal sfant, la Isus si Maria, iertarea pacatelor noastre si pentru preoti nostri cat mai mult har!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *