Matteo Ricci, SJ – un apologet pentru dialog

Teme: Istorie, Personalităţi.
.
Publicat la 24 februarie 2010.
Print Friendly

Autor: Anthony E. Clark
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: This Rock, noiembrie-decembrie 2009

Matteo Ricci, SJ

Matteo Ricci, SJ

La Jocurile Olimpice de Vară de la Beijing, din 2008, a fost pusă la dispoziţia turiştilor străini o broşură care prezenta faptele remarcabile ale unui italian din secolul al XVI-lea, pe nume Matteo Ricci. În afară de acreditarea sa ca diplomat în China, avea datoria „să intre de patru ori pe an în palatul imperial ca să repare ceasurile cu clopoţei” (Zhang Xiping, Following the Footsteps of Matteo Ricci in China, traducere de Ding Deshu şi Ye Jinping, 20). Paul Serruys, CICM, fost misionar în China, care îşi făcuse studiile sub îndrumarea celebrului intelectual iezuit pr. Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955), obişnuia să spună: „Nu sunt sigur dacă Ricci i-a făcut pe chinezi catolici – sau chinezii l-au făcut pe Ricci mai chinez. Sunt în aşteptarea unui forum teologic care să aprecieze faptul că Matteo Ricci a trăit ca un chinez, fără să încerce să schimbe cultura Chinei sau să impună cu forţa chinezilor să-l urmeze pe Cristos”.

Toate acestea nu fac decât să sublinieze realizările de ordin secular ale lui Matteo Ricci. Dar Matteo Ricci a fost un iezuit misionar. Care e locul şi rolul pe care l-a jucat creştinismul în viaţa lui Matteo Ricci în China? A fost oare Matteo Ricci doar un savant secular care desena hărţi, stăpânea la perfecţie filosofia confucianistă şi repara delicatele ceasuri cu clopoţei ale palatului imperial sau era de fapt trup şi suflet dedicat creştinismului, în tot ce făcea? Oriunde mergea, avea asupra lui un crucifix şi toate celelalte obiecte consacrate pentru celebrarea Sfintei Liturghii, dar şi instrumente pentru cartografierea şi intabularea stelelor. Şi, cu siguranţă, pătrunsese adânc în filosofia, cultura şi limba chineză. Aşadar, cine a fost cu adevărat Matteo Ricci şi ce învăţături ne oferă prin întreaga sa viaţă?

Cine a fost adevăratul Matteo Ricci?

Ca să putem înţelege mai bine de ce sosise Matteo Ricci în China, ar trebui să-l vedem în contextul Reformei protestante din secolele XVI-XVII. Societatea lui Isus se înfiinţase ca un ordin misionar pentru susţinerea Bisericii Catolice în Europa şi răspândirea credinţei catolice în rândul altor naţiuni. Pentru aceasta era nevoie de oameni care să fie în acelaşi timp sfinţi, dar şi cu o educaţie ştiinţifică înaltă. Educaţia lui Matteo Ricci este ilustrativă în acest sens: a studiat cu doi faimoşi intelectuali, marele matematician german Christophonus Clavius, SJ, şi teologul italian, apărător al Bisericii, Sf. Roberto Bellarmine, SJ.

Matteo Ricci s-a format astfel ca om de ştiinţă adevărat şi apologet adevărat, într-o perioadă în care ştiinţa nu se considera duşman al credinţei. Şi tipic pentru iezuiţii acelei vremi, el şi-a folosit formaţia sa intelectuală – ştiinţifică şi religioasă – ca bază pentru evanghelizare. În felul acesta, faptul că Matteo Ricci ajunsese să stăpânească perfect dificilele texte confucianiste nu însemna convertirea sa la cultura şi religia Chinei, ci reprezenta o metodă adecvată spaţiului chinez pentru demonstrarea Adevărului lui Cristos în faţa înţelepciunii seculare. Aşa cum afirmă Howard Goodman şi Anthony Grafton, Ricci „lucra cu texte: cu textele lui Confucius şi ale clasicilor confucianismului, pe care le stăpânea perfect şi care erau cartea de intrare în conversaţie cu elita, şi pe de altă parte cu textele clasicilor occidentali, care îi dădeau autoritatea de a oferi o alternativă confucianismului” („Ricci, the Chinese, and the Toolkits of Textualists”, Asia Major 3rd ser., 102). Iar aceasta este de fapt ceea ce atât occidentalii, cât şi chinezii, aveau să numească „metoda Ricci”.

„Metoda Ricci”

Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a menţionat că Matteo Ricci avea un dar cu totul special pentru dialogul cultural, însă acest dar era orientat numai şi numai spre „plantarea seminţelor Evangheliei” (Matteo Ricci, China in the Sixteenth Century, 4). El se pregătise printr-un riguros studiu să înfrunte cu încredere conştientă pe oricare dintre oponenţii săi. Aşa cum scria Jean Lacouture: „Matteo Ricci era un perfect om de cultură, cunoscător în toate domeniile, de la matematică şi literatură la filosofie şi poezie, mecanică şi astronomie… Dar el nega că ar fi fost teolog, deşi alţii îl considerau ca atare. Şi aşa cum vom vedea, în mâinile sale, ştiinţele exacte ca şi morala sau logica aveau să se transforme în arme de apologetică” (Jesuits: A Multibiography, 189).

Una dintre cele mai eficiente „arme” ale sale avea totuşi puţin de a face cu strălucitoarea sa formaţie intelectuală; într-adevăr, chinezii au fost mult mai impresionaţi de capacitatea sa de a-şi trăi propria „religie străină” fără să le ameninţe în vreun fel identitatea lor culturală. Această metodă era împrumutată cel puţin în parte de la colegul său iezuit, pr. Michele Ruggieri, care l-a învăţat să adapteze catolicismul la limba şi tradiţiile Chinei, mai degrabă decât să încerce să-i transforme pe chinezi în europeni. Aşa-numita „metodă Ricci” era însă ceva mai mult decât adaptarea învăţăturilor Bisericii la societatea chineză, decât acomodarea devoţiunii catolice şi a vieţii liturgice la sufletul şi sensibilitatea chineză.

În afară de convingerea că în cadrul diferitelor culturi, creştinismul trebuie să aibă un aspect cultural diferit fără ca aceasta să-l modifice în esenţă, Ricci a înţeles că cea mai bună cale de convertire a Chinei – cu structura ei profund ierarhică – era să-l convertească mai întâi pe împărat. Pr. Jean-Pierre Charbonnier, MEP, scria că iezuiţii „visau la un nou Constantin pentru China” (Christians in China: A.D. 600 to 2000, 194). Dacă împăratul devine creştin, se creştinează China întreagă. Una dintre concepţiile cele mai actuale ale apologeticii lui Ricci era noţiunea că de fapt creştinismul făcea deja parte intrinsecă din scrierile şi filosofia Chinei antice. E ca şi cum a anticipat Conciliul II Vatican care avea să declare, patru secole mai târziu, că alte religii „reflectă adesea o rază din adevărul care luminează pe toţi oamenii” (Nostra Aetate 2). Matteo Ricci a identificat chiar pasaje din lucrările chinezeşti clasice care seamănă cu învăţătura creştină şi a scris el însuşi lucrări în care subliniază asemănările de credinţă. A scris şi despre diferenţele între religia şi filosofia Chinei în raport cu creştinismul, dar a făcut-o adecvat concepţiilor, sensibilităţii şi stilului chinez.

Cea mai faimoasă carte a lui Matteo Ricci a fost Tianzhu shiyi (Adevărata semnificaţie a Stăpânului Cerului), în care prezenta o dezbatere imaginară între un discipol chinez (zhongshi) şi unul apusean (xishi). Pe parcursul întregii lucrări, discipolului chinez i se răspunde cu inteligenţă şi reverenţă, fără să se scoată în evidenţă cu ostentaţie superioritatea intelectuală şi religioasă a Apusului. Matteo Ricci demonstra în felul acesta faptul că înţelegea perfect confucianismul şi stăpânea canonul literar chinez; el punea sub semnul polemicii ambele tradiţii, tocmai fiindcă le stăpânea perfect pe amândouă. Şi aşa cum scria Douglas Lancashire, „Ricci a efectuat o operă de pionierat încercând să redea în limba chineză ideile teologice şi filosofice ale Vestului” (Adevărata semnificaţie a Stăpânului Cerului de Matteo Ricci, SJ, xiii). Ca să-l aducă pe Cristos chinezilor, el avea de transpus („de acomodat”) termenii creştinismului în limba chineză. Şi cu adevărat credincios acestei metode delicate a „acomodării” în apologetică, el nu l-a menţionat pe Cristos decât în capitolul final al cărţii sale, unde discipolul din Vest relevă în fine că Stăpânul Cerului a coborât în lume ca să o salveze de păcatul originar (Gianni Criveller, Preaching Christ in Late Ming China: The Jesuits’ Presentation of Christ from Matteo Ricci to Giulio Aleni, 109-110).

Experienţa de viaţă în China l-a făcut pe Matteo Ricci să ajungă la concluzia că există aversiuni inerente sensibilităţii chinezeşti faţă de descrierea Patimii lui Isus şi s-a hotărât să treacă sub tăcere unele aspecte, până când chinezii ar fi fost mai pregătiţi sub aspect cultural să le înţeleagă. Iată ce scria Superiorului General al Societăţii în 1596: „Îndrăznim să mergem foarte încet mai departe… e adevărat că până acum nu am explicat misterele sfintei noastre credinţe, dar facem progrese expunând principiile ei de bază” (cit. din Histoire de l’Expedition Chretienne au Royaume de la Chine, 1582-1610 de Joseph Shih, SJ, 38). Atrăgând atenţia asupra elementelor creştinismului care erau ceva mai asemănătoare cu ideile Chinei, Matteo Ricci dorea să introducă mai lent o serie de aspecte, în primul rând Răstignirea. Sau, cum spunea Sf. Paul, „M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii” (1Corinteni 9,22): la fel, Ricci s-a făcut chinez ca ducă chinezilor mântuirea. Iar trei dintre cei mai faimoşi convertiţi ai lui se numesc şi astăzi în China „cei trei mari stâlpi ai catolicismului chinez”.

„Cei trei mari stâlpi”

În timp ce guvernul Chinei subliniază în special realizările seculare ale lui Matteo Ricci, catolicii chinezi, care numără în prezent peste 10 milioane, scot în evidenţă rolul lui în convertirea celor care aveau să pună bazele catolicismului chinez. Metoda sa nu a dus la un număr mare de convertiri, dar puţinii care au adoptat credinţa creştină sub îndrumarea sa spirituală au determinat mai departe alte şi alte convertiri. Ca să atragă atenţia elitei intelectuale a Chinei, Matteo Ricci a participat la dezbateri publice cu clericii budişti şi oficialii confucianişti, antrenându-i şi pe învăţaţii şi maeştrii Chinei care se ocupau de ştiinţă, filosofie, teologie. Oamenii de litere ai Chinei au fost cel mai mult impresionaţi de capacitatea lui Ricci de a memora lungi pasaje din textele chinezeşti, lucru pentru care îi era de ajuns să arunce o singură privire asupra textului respectiv.

Iar Ricci adaugă: „şi ca să le sporesc uimirea, am început să recit caracterele în ordine inversă, de la ultimul la primul. La care ei au devenit peste măsură de uimiţi, ieşindu-şi parcă din fire” (cit. din The Memory Palace of Matteo Ricci, de Jonathan D. Spence, 139). Ştiind faptul că abilitatea de a memora cu uşurinţă operele clasicilor era calea prin care se putea înainta în serviciul civil în China, Matteo Ricci a folosit tehnicile de memorare occidentală ca să-i uluiască pe chinezi. Extraordinara sa capacitate intelectuală dublată de umilinţă a avut ca rezultat convertirea celor „trei stâlpi”: Xu Guangqi, Li Zhicao şi Yang Tingyun.

Cel mai ilustru dintre aceştia trei a fost Xu Guangqi, care a atins cel mai înalt rang posibil în urma examenelor susţinute la curtea imperială şi a intrat în celebra Academie Hanlin, care strângea pe cei mai luminaţi gânditori în capitală, ca sfetnici ai împăratului. Xu s-a convertit după ce a citit lucrarea lui Matteo Ricci Tianzhu shiyi, primind mai târziu Botezul şi numele de Paul, după Sf. Paul. După ce a studiat în Beijing cu Matteo Ricci între 1604-1607, Xu Guangqi s-a mutat la Shanghai, unde a înfiinţat o biserică de familie, faimoasa Xujiahui. Această biserică, Xujiahui, este şi astăzi unul dintre centrele catolicismului chinez, iar din 2006, Jiangsu Broadcasting Corporation a început să transmită în eter un serial de televiziune comemorându-l pe cel mai cunoscut discipol al lui Matteo Ricci, Xu Guangqi.

Ceilalţi doi stâlpi, Li şi Yang, s-au remarcat de asemenea în calitate de oficiali confucianişti de rang înalt şi au acordat sprijin constant şi important Bisericii Catolice după convertirea lor. Metoda lui Ricci, de dialog apologetic cu chinezii pe propriul teren lingvistic, ştiinţific, filosofic, religios, a dat roade: „cei trei stâlpi” au lucrat într-adevăr plini de zel pentru răspândirea Evangheliei în rândul altor chinezi. Matteo Ricci a înţeles că oamenii cei mai eficienţi în evanghelizarea Chinei erau chinezii înşişi.

Hărăzit cu geniu

Papa Benedict al XVI-lea, într-o scrisoare recentă către Episcopul de Macerata (locul naşterii lui Matteo Ricci), a propus ca 2010 să fie Anul Jubiliar pentru comemorarea a patru sute de ani de la moartea lui Matteo Ricci în Beijing (1610). Sfântul Părinte l-a numit pe Ricci „om hărăzit cu o profundă credinţă şi un extraordinar geniu cultural şi academic” (Scrisoare către Episcopul Claudio Giuliodori de Macerata, 18 mai 2009). El apreciază de asemenea dedicarea cu care „a ţesut un profund dialog între Vest şi Est”, pentru ca „Evanghelia să prindă rădăcini în cultura marelui popor al Chinei”. Matteo Ricci este pe bună dreptate considerat drept unul din fondatorii apologeticii creştine în contextul dialogului cultural şi religios.

Interesul Sfântului Părinte pentru Matteo Ricci este extrem de actual: China devine o mare putere economică, iar dialogul cultural şi religios între Est şi Vest devine de o acută necesitate – şi în unele cazuri e destul de tensionat. Decizia Sfântului Părinte de a sublinia opera lui Matteo Ricci ca pe un exemplu de dialog religios plin de succes este extrem de adecvată, pentru că el a fost în primul rând un apologet în sprijinul adevărurilor creştinismului, mai curând decât al simplei toleranţe culturale.

Matteo Ricci a fost un maestru al dialogului într-o societate extrem de diferită de cea a Europei natale. Imboldul său nestins către dialog a fost motivat de iubirea pentru Isus şi de dorinţa de împărtăşi tuturor această iubire. Înfăţişarea şi comportamentul erau chinezeşti, dar Matteo Ricci era profund creştin şi iezuit, dedicat trup şi suflet Domnului său răstignit şi misiunii sale de a boteza întreaga lume. La începutul jurnalului său personal, scria: „Cine s-ar putea oare îndoi că întreaga aventură despre care vom scrie nu e divin condusă, odată ce e în întregime destinată să aducă lumina Evangheliei tuturor sufletelor” (China in the Sixteenth Century, 4).

Moştenirea lui Matteo Ricci

În 1983, Republica Chineză (Taiwan) a celebrat contribuţia lui Matteo Ricci în societatea chineză prin emiterea unui timbru comemorativ în onoarea sa. Matteo Ricci apare pe acel timbru ca un înalt demnitar „străin”, cu o barbă complet albă, iar Marele Zid Chinezesc şerpuieşte în spatele lui. În China, Matteo Ricci este ambasadorul cultural Ricci, omul de ştiinţă Ricci, confucianistul Ricci, dar rareori e amintit ca pr. Ricci, preot catolic şi apologet al creştinismului. La mormântul lui vin mulţi vizitatori – oameni de ştiinţă, istorici, sinologi şi iezuiţi care cinstesc moştenirea pe care au primit-o de la el, fiecare după domeniul lui de interes. Când am trecut prin impunătoarele porţi ale Şcolii Partidului Comunist Chinez din Beijing, care înconjoară acum mormântul său, m-am aşteptat să găsesc mormântul înconjurat de turişti. Da – erau vreo câţiva turişti europeni la mormântul lui, care discutau despre rolul lui Ricci ca „ambasador cultural” al Occidentului în China. Dar după ce au plecat turiştii, un grup mic de chinezi s-au strâns pe lângă mine, au făcut semnul crucii spunând Yin fu ji zi ji shengshen zhi ming, şi s-au rugat Ave Maria (Wanfu Maliya).

În China, două sunt grupurile care-l cinstesc pe Matteo Ricci: cei care îi apreciază hărţile, ceasurile, inovaţiile aduse din apus, şi cei care îl cunosc ca pe un apologet al lui Cristos. M-am prezentat chinezilor care se rugau lângă mine, iar ei mi-au spus cât de mult îi mulţumesc chinezii catolici pr. Ricci pentru că le-a adus Eucaristia, bisericile, teologia, moralitatea creştină şi, mai presus de toate, mântuirea. China are acum mai mult de 10 milioane de catolici, şi fiecare dintre ei datorează ceva eforturilor şi rugăciunilor pr. Matteo Ricci, SJ.

La sfârşitul cărţii sale Tianzhu shiyi, lucrare care a convertit atât de mulţi chinezi la credinţa Bisericii, pr. Ricci scria: „Sfânta Biserică are astfel apa sfinţită pe care o foloseşte pentru cei care-i trec porţile. Oricine doreşte să urmeze această Cale, care regretă profund greşelile sale din trecut şi care doreşte cu sinceritate să se întoarcă de la greşelile sale, să facă binele şi să primească apa aceasta sfinţită, va primi iubirea Domnului Cerului şi i se va ierta tot răul de mai înainte. Va fi ca un Copil nou-născut (Adevărata semnificaţie a Stăpânului Cerului de Matteo Ricci, SJ, traducere Douglas Lancashire, 455).

Matteo Ricci a îndeplinit mai multe roluri, iar China şi întreaga lume admiră capacitatea lui de a edifica punţi culturale, ştiinţifice şi tehnologice între două culturi atât de diferite. Dar în jurnalele sale personale, în scrisorile şi însemnările sale, în cărţile sale în latină, italiană şi chineză, Matteo Ricci ni se revelează ca un apologet al dialogului, un dialog care mai presus de toate îi duce pe ceilalţi la Botezul în Cristos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *