Mângâiaţi poporul Meu: Sf. Damian din Molokai

Teme: Personalităţi, Spiritualitate.
.
Publicat la 24 februarie 2010.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Matthew E. Bunson
Traducere: Cristian Mocanu
Sursa: This Rock, ianuarie-februarie 2010

Povestea Sf. Damian de Veuster (1840-1889) pare destul de simplă: un preot belgian merge în Hawaii ca misionar şi acolo îşi dă viaţa în slujba leproşilor exilaţi pe insula Molokai. Aceste eforturi modeste au captivat totuşi imaginaţia oamenilor din întreaga lume, astfel încât la moartea sa, survenită în 1889, Damian se bucura deja de faimă internaţională.

El a fost însă şi ţinta unor calomnii şi minciuni, nu doar în timpul vieţii, ci şi după moartea sa eroică. Memoria sa a fost atacată de unii pastori protestanţi care îi invidiau realizările şi detestau faptul că un preot catolic se bucura de prestigiul unui erou. A fost acuzat de laudă de sine, practici necinstite, beţii şi – mai cu seamă – relaţii imorale cu leproşii. Oricât de murdare şi greu de conceput ar fi astfel de atacuri grosolane, şi ele sunt parte a moştenirii şi măreţiei lui Damian de Veuster.

Chemarea misiunii

Sf. Damian de Veuster

Sf. Damian de Veuster

Damian de Veuster părea să fie cel mai improbabil candidat la eroism. Născut Joseph de Veuster la Tremelo, în Belgia, în anul 1840, a crescut într-o familie de ţărani, catolici practicanţi. Fratele său mai mare, Auguste, intrase în Congregaţia Preoţilor Preasfintelor Inimi. Joseph se simţea la rându-i chemat la preoţie. Tatăl său s-a opus, dar hotărârea lui Joseph a fost mai puternică şi în cele din urmă a intrat ca postulant în Congregaţia Preoţilor Preasfintelor Inimi. Superiorii acesteia îl socoteau însă foarte nepotrivit pentru viaţa consacrată şi încă şi mai nepotrivit pentru preoţie. Precum contemporanul său din Franţa, Sf. Ioan Maria Vianney, Joseph era puţin educat, necivilizat şi un „caz disperat” la limba latină, într-o vreme când necunoaşterea acestei limbi echivala practic cu imposibilitatea de a fi sfinţit preot.

Dar în următoarele luni, Joseph a învăţat latina şi a progresat rapid în viaţa spirituală. Şi-a scrijelit pe bancă cuvintele „tăcere, reculegere, rugăciune”, ca să îi amintească de ţelurile lui spirituale. Cu timpul, colegii din seminar l-au poreclit „Joseph tăcutul”. Superiorii congregaţiei i-au permis să depună voturile la 7 octombrie 1860. Şi-a luat numele călugăresc de Damian.

Apoi s-a întâmplat ceva neaşteptat. Congregaţia a primit o scrisoare din arhipelagul Hawaii, cerând preoţi pentru insulele izolate. Casa-mamă a ales şase misionari, printre care şi pe fratele lui Damian. Auguste s-a îmbolnăvit însă de tifos şi Damian s-a oferit să-l înlocuiască. Părintele general i-a aprobat cererea, lucru surprinzător, dat fiind că Damian nu fusese încă sfinţit preot la plecarea spre Hawaii. A ajuns în Honolulu pe 19 martie 1864. Pe 21 mai a fost hirotonit în Catedrala „Sf. Fecioară a Păcii” din Honolulu de către Vicarul apostolic, Episcopul Louis Desire Maigret, păstorul misiunilor catolice din Hawaii. Mons. Maigret nu-şi putea permite luxul de a-l pregăti pe tânărul preot, astfel că pr. Damian şi-a învăţat rolul de preot „la locul de muncă”. A fost repartizat în Big Island, şi, în următorii câţiva ani, a îndrăgit viaţa preoţească şi munca de misionar, precum şi poporul hawaiian. Totuşi, viaţa era grea. Abia dacă se întâlnea cu vreun alt preot; resimţea profund perioadele îndelungi fără posibilitate de spovadă. A supravieţuit unei boli contagioase, unui uragan şi unui cutremur. A construit câteva capele cu propriile mâini. Şi acolo, în Insula Mare, a întâlnit prima dată leproşi.

Părintele exilaţilor

Lepra, sau boala lui Hansen, apăruse în Insulele Hawaii (probabil prin intermediul muncitorilor agricoli veniţi din Asia), şi fusese declarată risc de sănătate publică pe la începutul anilor 1860. Dată fiind cumplita ei reputaţie şi temerilor străvechi cum că ar fi fost un fel de pedeapsă divină pentru păcate, boala a stârnit panică printre locuitorii americani şi europeni din insule. Aceştia l-au convins curând pe regele Kamehameha al V-lea că leproşii ar trebui ţinuţi în carantină. Decretul regal din 1865 ordona ca toţi leproşii să fie arestaţi şi duşi cu forţa în teritoriul ce le era destinat: bolnavii erau smulşi din braţele celor dragi şi duşi pe insula Molokai.

Damian a întâlnit un grup de astfel de nefericiţi, având un puternic presentiment că îi va sluji pe leproşi. În aprilie 1873, într-o scrisoare adresată părintelui general al Congregaţiei Preasfintelor Inimi, declara: „Nu pot atribui decât Atotputernicului Dumnezeu sentimentul indiscutabil că într-o zi mă voi alătura lor”. Pentru a se pregăti a învăţat cunoştinţe de bază în materie de îngrijirea bolnavilor şi pansarea rănilor.

Presimţirea lui Damian a fost confirmată când Mons. Maigret şi-a convocat preoţii şi a cerut voluntari pentru colonia de leproşi, unde ar fi urmat să fie capelani temporari prin rotaţie. Ştia că leproşii aveau nevoie disperată de asistenţă religioasă. Mai fuseseră preoţi acolo, din când în când, dar Maigret voia o soluţie mai bună. Damian a spus „da” de îndată.

La 10 mai 1873, Maigret şi Damian au ajuns în Molokai la bordul vasului Kilauea. Episcopul a ţinut leproşilor un mic discurs, în care le-a spus că le adusese „… un preot care le va fi tată, va fi unul dintre ei, va trăi şi va muri cu ei”, cuvinte ce se vor dovedi profetice.

Fără lege şi speranţă

Colonia de leproşi din Molokai fusese înfiinţată pentru a avea grijă de leproşi în starea lor de izolare. În ciuda eforturilor depuse de administratori, acest scop era departe de a fi atins. Un rând de haine nu era de ajuns pentru un an, îngrijirea medicală era deficitară, iar condiţiile sociale se deteriorau rapid. Izolarea geografică sporea disperarea oamenilor. Colonia era construită pe o fâşie strâmtă de pământ cuprinsă între un ţărm abrupt şi neprimitor şi câteva stânci la fel de abrupte, sterpe şi colţuroase, care făceau dificil accesul la restul insulei.

Între 1866 şi 1873, aproape 40% dintre pacienţii trimişi în Molokai au murit fără îngrijire. Cele mai tinere dintre victime mureau repede din cauza infecţiilor, a şocului şi – adesea – a abuzurilor. S-au realizat unele ameliorări sub conducerea unui administrator pe nume Walsh (care printre altele a construit un spital pentru cei aflaţi în stadiul terminal al bolii), dar, odată cu moartea acestuia, situaţia s-a deteriorat constant.

Atunci când Damian a inspectat îndeaproape colonia, scena putea foarte bine să evoce deviza pusă de Dante la porţile infernului: „Lăsaţi orice speranţă, voi, cei care intraţi”. Unii leproşi i-au spus, în hawaiiană: „Aole kanawai me heia wahi!” – „Aici nu există lege!” Cei 800 de bărbaţi, femei şi copii trăiau în condiţii mizere. Medicamente abia dacă existau. Oamenii furau unii de la alţii şi se îmbătau criţă. Beau alcool preparat de ei înşişi, în speranţa că moartea îi va găsi în somnul beţiei, punând astfel capăt chinurilor. Morţii nu aveau parte de înmormântare, nici măcar de îngropare. Cadavrele erau învelite în zdrenţe, legate de doi ţăruşi şi azvârlite într-o râpă, unde le mâncau porcii.

Milostivirea neînfricată

Cu fermitate şi răbdare, Damian s-a străduit să aducă ordine. Mai întâi, a dormit sub un pandanus, în timp ce-şi construia propria colibă. Apoi a construit adăposturi şi case mai bune pentru locuitori, parte a unui efort mai vast de a crea măcar o brumă de ordine morală şi socială. A pus capăt abuzurilor şi beţiilor, iar pacienţii au început să moară înconjuraţi de grijă şi iubire. A redat răposaţilor demnitatea, făcând sicrie de lemn pentru fiecare cadavru. În scurt timp făcuse 600 de coşciuge cu mâna lui şi tot de unul singur a săpat gropi în ceea ce avea să se numească Grădina Morţilor – cimitirul coloniei.

Este aproape cu neputinţă să înţelegem ororile cu care Damian s-a confruntat zilnic, îndeosebi în primii ani ai misiunii sale. Stătea cu muribunzii – chiar şi cu cei mânioşi pe Dumnezeu – şi îi îngrijea pe cei mai distruşi şi diformi dintre leproşi. Amputa braţele şi picioarele cuprinse de cangrenă, pe măsură ce boala distrugea vasele de sânge şi circulaţia. La început, vomita la ieşirea din colibele pacienţilor şi suferea migrene cumplite din cauza mirosului fetid combinat cu tensiunea nervoasă.

Totuşi, înarmat cu un bun-simţ ţărănesc, Damian căuta soluţii practice la problemele sale. A început să fumeze o pipă cu tutun tare, ca să mascheze duhorile. Presat de timp atunci când era vorba să îşi gătească propria mâncare, a încetat să mai folosească farfurii, înlocuindu-le cu pesmeţi. Când termina masa, mânca şi „farfuria”.

A devenit parte a comunităţii. Fără teamă, mânca din aceleaşi castroane hawaiiene („poi”) cu leproşii şi îşi împărţea pipa cu ei. Indiferenţa faţă de propria sănătate le câştiga încrederea, însă mărea şi riscul de a contracta la rându-i boala.

Celebritate şi calomnie

Din mijlocul ororilor coloniei, Damian scrise superiorilor, solicitând să fie numit capelan permanent. Fratelui său Auguste îi scria: „Mă fac lepros pentru leproşi ca să-i câştig pe toţi pentru Cristos”. Progresele pe care le făcea erau deja vădite. Pacienţii beneficiau de o îngrijire superioară, infrastructura se extindea şi Damian le oferea nu doar asistenţă spirituală ci şi un foarte necesar sentiment de speranţă. Locuitorii se simţeau într-atât de încurajaţi, încât începuseră să planteze grădini de flori, îşi înfiinţaseră un cor şi o orchestră: multe instrumente fuseseră făcute de Damian, iar câteva erau cumpărate sau primite în dar.

Damian nu căuta popularitate, nici faimă, dar darurile din toate părţile începură cu toate acestea să curgă. Este cunoscut faptul că respingea orice atenţie şi a fost necesar un ordin expres ca să accepte o distincţie pentru eforturile lui din partea reginei Liliuokalani. Cu toate acestea, întreg arhipelagul vorbea despre munca lui şi vestea s-a dus curând în întreaga lume. Ziarele relatau despre eforturile lui în favoarea leproşilor, astfel că persoane caritabile din întreaga lume începură să trimită daruri sau scrisori de încurajare. Unul din aceşti corespondenţi era un preot anglican, reverendul Hugh B. Chapman de la biserica Sf. Luca din Camberwell, Londra, care i-a scris lui Damian în 1888, pe când acesta se afla în ultima fază a bolii. Chapman strânsese peste 900 de lire sterline (4800 de dolari hawaiieni) pentru Damian şi leproşii săi.

Damian ştia că faima internaţională îi va crea probleme. Se confrunta deja cu opoziţia unor autorităţi hawaiiene, a unor clerici protestanţi invidioşi şi uneori chiar a propriilor superiori. Succesorul Episcopului Maigret, Mons. Hermann Koeckemann, precum şi provincialul Congregaţiei sale, pr. Leonard Fouesnel, SS.CC., erau exasperaţi uneori de notorietatea lui Damian, de darurile şi banii ce i se trimiteau şi de angajamentul lui faţă de leproşi. Preoţii trimişi în Molokai să îl ajute reprezentau o stranie gamă de personalităţi şi se plângeau că Damian ar fi „dezordonat şi irascibil”. Autorităţile locale hawaiiene, invidioase pe succesul lui Damian în colonie, încercau să-i pună beţe în roate, ba chiar au decretat, într-o vreme, că şi el ar trebui ţinut în carantină ca un lepros.

Unele cercuri britanice sugerau că leproşii ar fi fost mai bine să fie morţi sau abandonaţi decât lăsaţi în grija unui „diabolic” preot romano-catolic. O scrisoare publicată într-un ziar britanic afirma că Damian crea „leproşi morali”, ducându-i pe toţi în iad prin doctrinele lui catolice. Mai grave erau însă minciunile răspândite despre Damian însuşi. A fost acuzat de a fi un căutător de faimă, un beţiv şi un parazit. Acuzaţia de imoralitate a crescut în înverşunare când lumea a aflat că Damian fusese atins de lepră.

Moartea cu autentică demnitate

Damian şi-a dat seama că avea boala lui Hansen în decembrie 1884, când şi-a turnat apă clocotită pe picior şi nu a simţit durere. Curând după aceea a venit şi diagnosticul oficial, dar el a rămas senin şi şi-a continuat activitatea obişnuită până când boala l-a împiedicat să mai umble. În 1884 colonia mergea atât de bine încât Damian avea certitudinea că dragii lui leproşi erau pe mâini bune. Această certitudine i-a fost întărită de sosirea în Molokai, în 1888, a Maicii Marianne Cope (beatificată în 2005), care, împreună cu surorile ei franciscane din Syracuse, New York, avea să-i continue munca. Putea muri liniştit.

Damian şi-a purtat imensele suferinţe – fizice şi spirituale – cu răbdare şi tărie. Nu şi-a folosit niciodată faima în beneficiul personal, nici nu s-a plâns de tratamentul din partea superiorilor sau a celor invidioşi pe succesele lui. Nu avea resentimente şi nu se răzbuna pe cei care îl tratau nedrept. Spre sfârşit, carnea îi era devastată de infecţie, văzul îi slăbise, şi dezintegrarea lentă a laringelui îl împiedica să doarmă. Îşi petrecea multe nopţi în rugăciune în Grădina Morţilor, aproape de pacienţii pe care îi iubise şi îi îngropase. Văzul fiindu-i afectat, a rugat pe un confrate preot să-i citească Breviarul. Înainte de a muri, a făcut o spovadă generală şi şi-a reînnoit voturile în Congregaţia Preasfintelor Inimi. De asemenea, a avut grijă ca un examen medical să certifice că suferea cu adevărat de lepră şi nu de vreo boală venerică. Aceasta a înlăturat acuzaţiile formulate de unii pastori protestanţi cum că Damian ar fi fost de fapt bolnav de sifilis.

Damian de Veuster a murit la 15 aprilie 1889. A fost îngropat sub pandanusul care îi ocrotise somnul în primele zile petrecute în Molokai. Ştirea morţii sale a făcut rapid înconjurul lumii, însoţită de imense regrete, dar şi de noi încercări de a-i păta memoria. În 1936, rămăşiţele sale pământeşti au fost transferate cu mari onoruri la Louvain, în Belgia, unde sunt îngropate în cripta bisericii Congregaţiei Preasfintelor Inimi. Damian a fost beatificat în 1995 de Papa Ioan Paul al II-lea, şi canonizat pe 11 octombrie 2009, la Roma, de Papa Benedict al XVI-lea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *