Arta de a trăi: Cum să creşti în virtute

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 februarie 2010.
Partea 2 din 22 din seria Arta de a trăi.
Print Friendly

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Radu Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, mar/apr 2009

Îmi era teamă să apăs pe trăgaci. Nu mai folosisem până atunci o armă, dar prietenul meu mă luase cu el la o tură de tras după discuri în aer. Prietenul meu, lunetist bun, a tras câteva runde şi apoi m-a întrebat dacă doresc să încerc şi eu. Bang! Am doborât primul disc la prima tragere. Dacă cineva m-ar fi urmărit atunci ar fi putut fi impresionat: „Oho, a nimerit din prima! Trebuie că e mult mai bun decât primul individ!” Dar o lovitură bună nu te face un lunetist bun. Un lunetist bun ştie cum să folosească o armă şi nimereşte ţinta cu consecvenţă şi uşurinţă. Pe de altă parte, eu abia mă descurcam să ţin arma. Iar următoarele 25 de trageri au lămurit ce mai era de lămurit: toate au fost pe lângă; mult pe lângă.

Tintind sus de tot

Ţintind sus de tot

Dacă ţintim să trăim în mod virtuos căsnicia noastră, viaţa de familie, relaţiile de prietenie pe care le avem, atunci este nevoie de ceva mai mult decât fapte bune sporadice sau acte ocazionale de amabilitate, de regulă atunci când suntem într-o pasă bună. În această a doua reflecţie a seriei doresc să vorbim despre trei caracteristici cheie ale virtuţilor, care sunt cruciale pentru a ne trăi relaţiile aşa cum doreşte Dumnezeu să o facem. Conform Catehismului Bisericii Catolice, omul virtuos face ceea ce este bine în mod consecvent, cu uşurinţă şi cu bucurie.

Trei caracteristici ale virtuţilor

1) Consecvenţa. În primul rând, Catehismul defineşte virtutea ca „o dispoziţie firească şi fermă de a face binele” (nr. 1803). Aceasta ne spune că virtutea cere mult mai mult decât a face fapte bune din când în când. La urma urmei, este uşor să fi generos, răbdător şi drăguţ cu ceilalţi atunci când totul merge bine în viaţa ta: când te simţi bine şi când te bucuri de compania celor cu care eşti. Dar vei mai fi generos, răbdător şi drăguţ cu persoana care te frustrează? Vei mai fi virtuos cu soţia atunci când eşti obosit? Vei mai fi virtuos cu copiii tăi când treci prin momente de stres la muncă sau eşti copleşit de problemele vieţii? De la omul virtuos ştii că te poţi aştepta la tot ce are mai bun în orice moment, oricare ar fi circumstanţele în care se află el.

2) Uşurinţa. Virtutea îi permite omului să facă fapte bune cu uşurinţă (CBC, nr. 1804). Face ceea ce este bine cu promptitudine, ca şi cum ar fi a doua sa natură. Aşa cum un jucător profesionist de baschet se strecoară printre adversari şi aruncă agăţându-se de coş fără să gândească prea mult fiecare pas (ce fac acum? cum să fac? oare pe aici? să sar sau nu?), tot aşa omul virtuos face faptele bune fără vreun efort extraordinar, fără să aleagă foarte raţional sau în urma unei lupte interioare: pur şi simplu face binele. A face astfel e atât de îmbibat în persoana lui, încât pare că face binele automat. Pe de altă parte, în măsura în care un om are nevoie să se lupte ca să fie umil, curat sau voios, tocmai în acea măsură îi lipseşte respectiva virtute.

3) Bucuria. În fine, omul virtuos nu doar că face ceea ce este bine: el o face cu bucurie (CBC, nr. 1804). El simte bucurie atunci când face binele, chiar şi dacă e vorba de o sarcină dificilă sau de una ce îi provoacă suferinţă. Omul virtuos nu se plânge şi nici nu îi pare rău atunci când face binele. El descoperă o bucurie profundă în a trăi după modul în care Dumnezeu l-a făcut să trăiască, adică făcând mereu binele.

Să vedem o analogie din lumea sporturilor. Un jucător profesionist de golf, precum Tiger Woods, are acele aptitudini la acele niveluri ce îi permit să fie excelent în ceea ce face. Ştie ce crosă să folosească, ştie cum să se balanseze, calculează foarte bine unde să lovească bila. De aceea poate să o trimită departe, la ţintă, cu uşurinţă. Reuşeşte cu consecvenţă să trimită mingea acolo unde vrea, şi jocul în sine îi aduce bucurie. Eu, pe de altă parte, nu sunt bun la golf. Joc rar, iar când joc se vede că nu am aptitudinile necesare. Pentru mine nu este uşor să joc golf. Chiar dacă ocazional trimit mingea unde aş dori, sunt departe de a o face consecvent. Şi din moment ce sunt slab la acest sport, e normal că nu prea găsesc bucurie în golf!

Evaluarea propriilor virtuţi

Acestea fiind spuse, suntem acum pregătiţi să ne întrebăm: „În ce măsură trăiesc eu cu adevărat virtuţile?” De exemplu: am virtutea generozităţii? Un om care pune o sumă mare în coşuleţul de chetă la o Liturghie de duminică face o faptă bună şi nobilă, dar nu este obligatoriu că posedă virtutea generozităţii. Unii pot să dea bani organizaţiilor caritabile dar să eşueze în a acorda timp, atenţie şi grijă oamenilor din vieţile lor. Omul cu adevărat generos dă nu doar atunci când îi convine, ci în mod consecvent. El dă cu uşurinţă şi bucurie, fără să calculeze costuri adiţionale sau să se lupte cu egoismul interior. Pentru un om generos, a da este a doua sa natură.

Similar: am eu oare virtutea răbdării? Mama răbdătoare, de exemplu, poate să rămână calmă cu copiii ei nu doar când aceştia se comportă bine şi ziua decurge conform aşteptărilor, ci şi atunci când copiii au accese de furie iar programul zilei s-a dat complet peste cap. În timp ce simte probabil stres şi tristeţe dată fiind evoluţia lucrurilor (este natural să simtă aşa), ea nu lasă ca această tristeţe să ia conducerea. Răbdarea îi permite să îşi menţină pacea interioară şi să îşi îndeplinească cu bine responsabilităţile de mamă, în ciuda haosului care o înconjoară.

Standardele virtuţilor sunt înalte. Cu cât învăţăm mai multe despre virtuţi, cu atât înţelegem mai mult cât de departe suntem de ele. Dar aceasta nu trebuie să ne descurajeze. Biserica ne indică moduri practice prin care să creştem în virtute, sporindu-ne capacitatea de a face binele cu consecvenţă, uşurinţă şi bucurie.

Cum să creştem în virtute

În primul rând trebuie să ne examinăm vieţile şi să discernem principalele slăbiciuni care ne opresc să ne trăim relaţiile la nivel de excelenţă. Aceste slăbiciuni sunt aşa-numitele vicii – deprinderi rele formate prin păcătuire repetată. Un exerciţiu util ar fi să ne gândim la cele mai importante relaţii şi să ne întrebăm: „Ce vicii mă opresc din a-i iubi mai mult pe aceşti oameni?” Eşti cumva egoist cu soţia ta, tinzând să te gândeşti mai mult la tine decât să răspunzi nevoilor ei? Îţi pierzi adesea răbdarea cu copiii tăi? Eşti „prea ocupat” ca să îi dai lui Dumnezeu timp în rugăciune în fiecare zi?

Cel mai bun mod de a învinge viciile din viaţa noastră nu este simpla evitare a păcatului, ci încercarea practicării virtuţii care i se opune unui anumit viciu de care dorim să scăpăm. De exemplu, dacă adesea îi critic pe ceilalţi, voi încerca să spun zi de zi lucruri bune despre ei. Dacă tind să tot amân proiectele (din lene), voi încerca să mă apuc de ele înainte de termen, pentru a-mi schimba obişnuinţa. Dacă tind să fiu egoist şi să cer ca totul acasă să se facă după voia mea, voi căuta să aflu nevoile şi preferinţele soţiei şi copiilor mei, şi mă voi conduce după ele, nu după ceea ce aş vrea eu. Practicând cu consecvenţă virtuţile care se opun viciilor mele, pot să înving slăbiciunile care mă opresc să dau tot ce e mai bun din mine în relaţiile mele – cu oamenii şi cu Dumnezeu.

Practica ne face perfecţi?

Un astfel de program de antrenare pentru virtuţi nu va fi însă uşor. După cum ne explică chiar Catehismul, „eliminarea dispoziţiei impregnate în noi de a păcătui […] cere mult efort şi renunţare de sine, până la dobândirea virtuţii contrare”. De aceea, nu trebuie să ne descurajăm dacă nu observăm imediat rezultate. Creşterea în virtute este asemenea întăririi muşchilor trupului. Când un bărbat ieşit din formă, de 40 de ani, începe să îşi facă alergarea de dimineaţă, probabil şi un kilometru i se va părea prea mult. La început va fi chiar dureros. Dar cu trecerea timpului, după ce aleargă în mod consecvent de câteva ori pe săptămână, muşchii se vor dezvolta şi întări. Ceea ce la început i se părea foarte obositor va deveni chiar uşor.

În mod similar, întărirea muşchilor morali – adică a virtuţilor – cere timp şi efort. S-ar putea să fie extrem de dificil la început şi să eşuăm des în ceea ce ne propunem. Cel care are probleme cu castitatea, de exemplu, se va lupta cu problemele de curăţie mult, mult timp. Dar dacă perseverează în această luptă, castitatea îi va deveni mai accesibilă pe măsură ce muşchii morali se întăresc. Cel care se hotărăşte brusc să se roage în fiecare zi aproape sigur nu va găsi aceasta ca fiind uşor de făcut. Dar dacă practică rugăciunea zi de zi, săptămâni după săptămâni, lună după lună, cu timpul rugăciunea va deveni mai naturală pentru el. Cheia este perseverenţa. Dacă bărbatul de 40 de ani, amintit anterior, renunţă la alergat după două săptămâni pentru că este prea dificil, nu va reuşi niciodată să alerge cu uşurinţă trei kilometri. La fel, dacă noi ne dăm bătuţi în lupta pentru virtuţi pentru că este prea dificil, nu facem altceva decât să rămânem sclavii viciilor noastre şi nu vom putea niciodată să dăm ce avem mai bun din noi pentru Dumnezeu, soţie, copii şi prieteni.

Puterea harului

Trebuie să nu uităm totuşi că, oricât de mult efort am depune pentru a dobândi anumite virtuţi, la un moment dat, mai repede sau mai târziu, ne vom ciocni de propriile noastre limite. Cei mai mulţi dintre noi avem slăbiciuni care ne afectează de ani de zile, oricât am încercat să le biruim. Dată fiind natura noastră umană decăzută, vom avea mereu de furcă cu înclinaţia spre păcat. Tocmai de aceea avem nevoie de o putere din afara noastră, care să ne permită să trăim virtuţile într-un mod în care prin propriile noastre forţe nu am putea niciodată. Această putere se găseşte în Isus Cristos. După cum explică şi Catehismul: „Darul mântuirii prin Cristos ne dă harul necesar pentru a persevera în căutarea virtuţilor” (CBC, nr. 1811).

Harul sfinţitor este viaţa divină a lui Cristos în noi, transformând inimile egoiste cu puterea iubirii Sale supranaturale. Cu cât creştem mai mult în harul lui Cristos, cu atât putem mai mult să iubim supranatural – peste şi dincolo de ceea ce natura noastră umană ar putea face de la sine. De aceea, este esenţial să căutăm acest har în rugăciune şi Sacramente. Cu viaţa divină a lui Cristos sălăşluind în noi, virtuţile noastre naturale sunt înălţate pentru a participa la viaţa în Cristos. Cu ajutorul harului, putem începe să fim răbdători cu răbdarea lui Cristos. Putem începe să fim umili cu umilinţa lui Cristos. Şi putem începe să iubim cu iubirea divină a lui Cristos care lucrează prin noi. Când harul începe să ne transforme vieţile, putem spune împreună cu Sfântul Paul: „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20).



One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *