Viaţa Venerabilului Ioan Paul al II-lea oferă răspunsuri la problemele societăţii

Print Friendly, PDF & Email

Autor: CNA
Traducere: Cristian Mocanu
Sursa: CNA, 21 decembrie 2009

Carl Anderson

Carl Anderson

În urma declarării virtuţilor eroice ale vieţii predecesorului său, Papa Ioan Paul al II-lea, de către Papa Benedict al XVI-lea, Catholic News Agency (CNA) a realizat un interviu cu Carl Anderson, superiorul Cavalerilor lui Columb, un bun cunoscător al vieţii şi operei Pontifului de fericită amintire. Anderson consideră că viaţa Papei Ioan Paul al II-lea este un răspuns direct la problemele cu care se confruntă astăzi societatea. Cu privire la momentul în care a fost făcută declararea ca Venerabil a răposatului Pontif, Anderson a declarat pentru CNA: „Cred că momentul acestei declaraţii ar trebui să ne reamintească tuturor faptul că suferinţa este o componentă necesară a vieţii, ceva valoros, care nu poate fi evitat şi nu trebuie să suscite teamă – în orice caz, nu într-atât încât să se distrugă viaţa pentru a elimina suferinţa”.

Dacă Papa Ioan Paul al II-lea ar trăi astăzi, le-ar spune credincioşilor „să continue noua evanghelizare a culturii noastre, colaborând la crearea unei societăţi drepte, în care să fie respectată demnitatea fiecărei fiinţe umane” a afirmat Cavalerul Suprem. Întrebat cum crede că ar putea catolicii de astăzi să contribuie la construirea civilizaţiei iubirii, preconizată de Papa Ioan Paul al II-lea, Anderson a răspuns că aceştia ar trebui să urmeze exemplul răposatului Papă, abordând orice problemă din perspectiva credinţei. Textul integral al interviului cu Carl Anderson îl puteţi citi în cele ce urmează:

– Aţi putea explica semnificaţia acestei declaraţii acelora care nu sunt familiarizaţi cu procesul? Cât timp credeţi că va trece până la canonizare?

– Declararea ca venerabil înseamnă decizia Bisericii cum că Papa Ioan Paul al II-lea a trăit o viaţă de „virtuţi eroice”. Acesta e un pas important în cauza de canonizare. Următorul pas ar fi – după alte cercetări făcute de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor – beatificarea lui, ceea ce presupune, printre altele, certificarea unui miracol, apoi, după alte cercetări şi un alt miracol dovedit, ar putea să fie declarat sfânt. Nu cred că ar putea cineva să prevadă cât de repede se va produce aceasta. Este un proces laborios, care cere timp, însă cu siguranţă, lucrurile au avansat atât de rapid pe cât era prudent să o facă.

– Ţinând seama de climatul cultural şi etic al lumii de astăzi, ce mesaj credeţi că se transmite cu privire la timpul ales de Dumnezeu pentru această declaraţie?

– Cred că momentul ales de Providenţă este foarte interesant, deoarece lumea continuă să aibă dificultăţi cu probleme ca suferinţa şi demnitatea vieţii. Papa Ioan Paul al II-lea este un om care a apărat demnitatea persoanei umane – de la concepţie la moartea naturală şi în întreg răstimpul dintre acestea. De asemenea, atât în viaţă, cât şi în moarte, el a fost un martor inconfundabil al Evangheliei. Pe de o parte, a arătat că suferinţa are un sens, trăind-o cu bucurie timp de decenii. Şi-a trăit viaţa în cele mai dificile circumstanţe politice şi familiale imaginabile. A văzut suferinţa celui de-al doilea război mondial, şi-a pierdut mama, tatăl şi fratele, şi a lucrat de tânăr cu bolnavii. Cred că momentul acestei declaraţii ar trebui să ne reamintească tuturor faptul că suferinţa este o componentă necesară a vieţii, ceva valoros, care nu poate fi evitat şi nu trebuie să suscite teamă – în orice caz, nu într-atât încât să se distrugă viaţa pentru a elimina suferinţa.

– Cum a influenţat pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea Statele Unite şi Biserica de aici? Ce mesaj credeţi că ar transmite el acestei Biserici locale dacă ar fi astăzi printre noi?

– Chiar înainte de a deveni Papă, Ioan Paul al II-lea a vizitat SUA, în anii ’70, căpătând astfel o înţelegere profundă a acestei ţări. A văzut această ţară înainte ca ea să-l fi văzut; şi cred că acest lucru a fost providenţial. Vizitele sale numeroase în SUA şi apelul său la o nouă evanghelizare au fost importante pentru SUA şi pentru întreaga „emisferă americană”. El considera America o mare speranţă pentru Biserică, deoarece în această emisferă avem „un continent de creştini botezaţi”. În această emisferă, majoritatea locuitorilor din cele mai multe ţări sunt catolici; şi chiar şi în acele ţări – precum Statele Unite – în care ei nu formează majoritatea, constituie totuşi o minoritate importantă. Dar ceea ce este încă şi mai important, Biserica a rămas vibrantă în această emisferă, ceea ce nu se poate spune despre Europa. Cred că Papa Ioan Paul al II-lea ar dori să continuăm noua evanghelizare a culturii noastre, colaborând la crearea unei societăţi drepte, în care să fie respectată demnitatea fiecărei fiinţe umane.

– Cum era să fii în prezenţa Papei Ioan Paul al II-lea? Era chiar atât de plin de bucurie precum apărea în faţa mulţimilor? Cum vă simţeaţi în prezenţa lui?

– Când erai cu Papa Ioan Paul al II-lea, aveai impresia clară că te găseai în prezenţa vicarului lui Cristos pe pământ. Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, sfinţenia lui era evidentă; dar la fel era şi umanitatea lui, simţul umorului, inteligenţa ascuţită. Era o personalitate incredibilă, din punct de vedere intelectual, religios şi uman, şi nu îţi trebuia prea mult timp în compania lui ca să îţi dai seama de acest lucru.

– De unde credeţi că îşi trăgea Papa Ioan Paul al II-lea speranţa cu privire la societate, în pofida experienţei sale personale şi a grozăviilor secolului trecut?

– Biserica Catolică – după cum arată şi Papa Benedict al XVI-lea – se bazează pe speranţa unei îmbunătăţiri continue, întrucât speranţa noastră fundamentală este în Dumnezeu şi în unirea noastră cu El în Ceruri. Astfel că suntem cu toţii – şi Papa Ioan Paul al II-lea era prin excelenţă – oameni ai speranţei. Însă speranţa lui era şi una practică. El nu doar spera, ci şi predica această speranţă, dând omenirii o „foaie de parcurs” către un viitor mai luminos, printr-o societate mai justă, în care fiecare persoană să fie respectată, ca subiect şi nu ca obiect, pe baza demnităţii sale umane inerente, de copil al lui Dumnezeu.

În fine, Papa Ioan Paul al II-lea a văzut ceea ce a fost mai rău în lume: nazismul, comunismul etc, dar a înţeles şi că un anume lucru putea supravieţui şi în mijlocul opresiunii: dragostea. Dragostea, după Papa Ioan Paul al II-lea, este forţa capabilă să dea o nouă formă lumii.

– Cât de importantă este teologia trupului, fundamentată de Papa Ioan Paul al II-lea, pentru Biserică şi societate?

– Este foarte importantă, deoarece demonstrează valoarea inerentă a căsătoriei şi a familiei ca pietrele de temelie ale societăţii. De asemenea, laicilor li se oferă astfel o teologie adaptată şi structurată conform cu nevoile lor. Parte din strălucita moştenire a Papei Ioan Paul al II-lea o constituie implicarea laicilor, investirea lor cu responsabilităţi, încurajarea lor în a acţiona şi evangheliza în piaţa publică – sfera care, în mod natural, le aparţine.

Aşadar, într-o epocă în care căsătoria şi familia sunt atacate din toate părţile de diferite forţe, explicaţia dată de Papa Ioan Paul al II-lea cu privire la importanţa ambelor este un mare serviciu făcut acelora care încearcă să înţeleagă ce anume învaţă Biserica şi de ce. Trupurile noastre, căsniciile noastre, familiile noastre nu sunt destinate doar acestei sfere pământeşti. Ele au o semnificaţie escatologică, pe care Papa Ioan Paul al II-lea ne ajută să o înţelegem. Prin teologia trupului, soţilor li se oferă mijloacele de a-şi aborda teologic căsnicia, de a-l vedea pe Dumnezeu ca parte a ecuaţiei şi de a vedea importanţa la a-şi face unul altuia cel mai mare dar – darul total de sine.

– Cum credeţi că ne sfătuieşte Papa Ioan Paul al II-lea să construim o civilizaţie a iubirii? Ce ar trebui să facă un catolic obişnuit în acest sens?

– Cred că mulţi oameni – în special necatolici – tind să vadă moştenirea Papei Ioan Paul al II-lea în primul rând în căderea comunismului şi în forma nouă luată de realităţile europene. Însă acest lucru conţine o lecţie importantă. Papa Ioan Paul a putut să faciliteze un astfel de eveniment istoric tocmai pentru că aborda orice chestiune politică din perspectiva credinţei sale. Credinţa sa nu era, după el, ceva privat, de trăit acasă; era ceea ce îi motiva fiecare declaraţie, părerile despre ceea ce reprezintă o societate justă erau articulate pe această credinţă. El lua în serios preceptele credinţei, inclusiv acela de a „învăţa toate popoarele”. Şi arăta calea prin exemplul propriei vieţi.

Suntem chemaţi să facem la fel. Să arătăm altora calea prin exemplul nostru personal şi să lăsăm credinţa noastră catolică să răspundă la problemele cu care ne confruntăm, în viaţa publică sau privată. Ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, trebuie să fim catolici în orice timp.

Posted in Interviu, Personalităţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *