Sfinţii, prietenii noştri (lunile decembrie-ianuarie)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Manastur1Vest.cnet.ro

În actualul an bisericesc, început la 1 septembrie, în parohia greco-catolică cu hramul „Coborârea Spiritului Sfânt”, din Cluj (cartierul Mănăştur), a început un nou proiect intitulat „Sfinţii, prietenii noştri”. În fiecare duminică, Liturghia copiilor începe după o scurtă prezentare a unui sfânt – făcută chiar de copii şi tineri. Sfinţii sunt aleşi din tradiţia răsăriteană dar şi din cea apuseană. În timp ce pe un ecran este proiectată o prezentare PowerPoint, cu imagini ale sfântului ales pentru acea duminică, se citeşte un scurt text constând de regulă dintr-o parte biografică, un citat şi o rugăciune. În continuare aveţi textele folosite în parohia clujeană în luna decembrie 2009 şi ianuarie 2010.

Sfântul Nicolae (270-350)
sărbătorit la 6 decembrie

Biografie

Figura acestui Episcop sfânt, atât de iubit şi de celebrat în întreaga lume, pare a ţine mai mult de legendă. Dar faima sa, care, din oraşul Mira, din Licia, s-a răspândit în întreaga lume, are un fundament istoric. Nicolae se pare că s-a născut la Patara, în Licia, în Turcia de astăzi, spre anul 270, într-o familie foarte bogată. De mic copil a dat semne de o alegere deosebită din partea lui Dumnezeu; respecta cu sfinţenie zilele de post, se ţinea departe de jocuri şi vorbe necuviincioase, petrecea în rugăciune o mare parte din timpul său şi arăta o bunătate îngerească faţă de toţi. Rămas orfan şi fiind singurul copil, şi-a folosit bunurile pentru a-i ajuta pe cei săraci, bolnavi şi prizonieri.

Episcopul de Mira, văzând viaţa tânărului Nicolae, a dorit să îl aibă printre preoţii săi. Mai apoi, Episcopii întruniţi la Mira pentru desemnarea unui succesor al Episcopului de aici decedat, nereuşind să cadă de acord asupra persoanelor propuse, au hotărât să îl aleagă pe omul care a doua zi dimineaţă avea să intre cel dintâi în biserică; şi deoarece Nicolae a venit primul la sfântul lăcaş pentru a se ruga, el a fost ales Episcop. La început s-a împotrivit, dar înţelegând că este voia lui Dumnezeu a primit, şi, după cuvenita pregătire, a fost consacrat Episcop. Nicolae şi-a continuat cu cea mai mare fervoare opera caritativă, folosindu-se nu numai de bunurile familiei sale, dar şi de resursele Bisericii. Relatarea despre ajutorul dat în ascuns la trei tinere aparţinând unei familii nobile sărăcite a dat în multe locuri origine la tradiţia de a oferi zestre tinerelor sărace cu ocazia sărbătorii sale.

Marinarii îl cinstesc pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor al lor, deoarece se spune că a fost invocat în gând de marinarii aflaţi într-o mare primejdie şi el s-a arătat în mijlocul lor şi a liniştit uraganul, precum şi furtuna din sufletele lor. Fidel credinţei părinţilor, nu s-a lăsat contaminat de erezia ariană şi a luat parte, în 325, la Conciliul din Niceea, unde a fost proclamată divinitatea lui Cristos. Se pare că a murit la 6 decembrie, între anii 345 şi 350. Înmormântat în Catedrala din Mira, a fost îndată venerat ca sfânt. Când regiunea Asiei Mici a căzut în mâinile sarazinilor, un grup de marinari din Bari, în 1087, a reuşit să sustragă rămăşiţele sale pământeşti şi să le transporte la Bari, unde avea să fie construită pentru el o minunată bazilică.

Rugăciune

Sfântul Andrei Cretanul spune atât de frumos într-o rugăciune adresată Sfântului Nicolae: „În fericitul tău suflet ai adunat tot felul de preţioase virtuţi, ca tot atâtea strălucitoare pietre într-o preţioasă comoară, în aşa fel încât aproape tuturor celor care se află sub soare, le-ai devenit foarte cunoscut prin faima ta.” Cu adevărat, viaţa sfântă pe care a dus-o l-a făcut să fie unul dintre cei mai populari sfinţi din istoria creştinismului. În special în această „lună a cadourilor”, el ne arată care sunt adevăratele daruri pe care trebuie să ni le dorim: virtuţile creştine. Cu mijlocirea Sfântului Nicolae să îi cerem Spiritului Sfânt să ne dea aceste daruri şi să le preţuim cum se cuvinte.

Sfinte Nicolae, roagă-te pentru noi!

 

Sfântul Juan Diego Cuauhtlatoatzin (1474-1548)
9 decembrie (calendarul latin)

Biografie

La 9 decembrie 1531, la 10 ani după cucerirea spaniolă a capitalei aztece, un indian mexican, pe numele său Juan Diego, s-a sculat înainte de răsăritul soarelui pentru a străbate un drum de 15 de kilometri ca să ajungă la Liturghie în oraşul care acum poartă numele Mexico. Pe când trecea pe lângă dealul numit Tepeyac, a auzit o muzică şi a văzut un nor alb strălucitor înconjurat de un curcubeu. Apoi a auzit o voce de femeie care îl chema pe vârful dealului. Aici a văzut o tânără şi frumoasă doamnă îmbrăcată asemenea prinţeselor aztece. Ea s-a prezentat ca fiind Fecioara Maria şi i-a cerut lui Juan să meargă la Episcopul locului cu un mesaj: „Doresc din toată inima să se construiască o biserică pe acest loc, pentru ca să pot fi prezentă în ea şi să ofer iubire, mângâiere, ajutor şi apărare, să ascult plângerile voastre şi să vindec toate durerile şi suferinţele voastre, deoarece sunt mama voastră devotată.”

Episcopul a fost amabil, dar sceptic, şi i-a cerut indianului să aducă o dovadă a identităţii Fecioarei. Fecioara i-a apărut din nou lui Juan şi i-a spus să se urce pe vârful dealului unde s-au întâlnit pentru prima oară. Acolo, spre marea lui mirare, deşi era luna decembrie decembrie, Juan a văzut o mulţime de flori crescând pe solul îngheţat. Le-a strâns în haina sa şi s-a dus cu ele imediat la Episcop, desfăcându-şi haina. Florile care au căzut pe podea erau trandafiri de Castilla (Castilia), care nu creşteau în Mexic. Dar ochii Episcopului s-au oprit asupra imaginii strălucitoare a Fecioarei imprimate pe interiorul hainei lui Juan. La puţin timp după această minune, pe locul apariţiei Mariei a fost construită o biserică, mii de mexicani convertindu-se apoi la creştinism, punându-se astfel capăt închinării la zei şi sacrificiilor umane. Fecioara de Guadalupe a fost declarată patroana indienilor americani.

Astăzi Bazilica de Guadalupe primeşte între 12 şi 17 milioane de pelerini anual, fiind cel mai vizitat centru de pelerinaj din lume, înregistrându-se aici un şir de vindecări şi miracole. Haina lui Juan Diego, cu imaginea Fecioarei, la fel de frumoasă după atâta timp, este păstrată în Bazilică, în spatele unui geam blindat, într-un cadru de bronz, aur şi argint. În imagine, Fecioara Maria este înconjurată de raze. La picioare are o lună şi un înger care o susţine. Părul ei este negru ca al indienilor mexicani, şi poartă o mantie verde azur împodobită cu stele.

Rugăciune

În această lună în care sărbătorim naşterea Pruncului Isus şi ne amintim cu tristeţe de copiii ucişi de Irod, să o invocăm pe Fecioara de Guadalupe, patroana copiilor nenăscuţi, pentru convertirea inimilor celor care practică sau susţin avortul. Iar Sfântului Juan Diego să îi cerem să mijlocească pentru noi umilinţa bineplăcută lui Dumnezeu, conştienţi fiind că şi noi, în simplitatea noastră, putem fi, asemenea acestui ţăran mexican, instrumente ale planului divin de mântuire.

Sfinte Juan Diego, roagă-te pentru noi!

 

Sfânta Lucia (?-304)
13 decembrie (calendarul latin şi bizantin)

Biografie

Lucia s-a născut într-o familie bogată din Siracuza, Sicilia. La şapte ani şi-a pierdut tatăl şi a rămas doar cu mama ei, Eutichia. Amândouă erau creştine, iar Lucia se hotărâse să se dedice lui Cristos ca fecioară. Tatăl ei, înainte să moară, o promisese însă ca soţie unui tânăr bogat din acelaşi oraş, iar mama ei ţinea să se respecte această promisiune. Lucrurile s-au schimbat după un pelerinaj făcut de cele două în Catania, cu ocazia sărbătorii Sfintei Agata. Aici mama ei a fost vindecată de Dumnezeu de o boală de care suferea de mulţi ani. Lucia i-a cerut ca, în semn de recunoştinţă pentru darul primit, să fie lăsată să rămână fecioară.

Mai mult, Lucia i-a cerut mamei ei să îi dea zestrea care i-ar fi revenit soţului ei la nuntă, dacă s-ar fi căsătorit. Aceşti bani i-a împărţit săracilor. Tânărul cu care ar fi trebuit să se căsătorească a considerat că Lucia risipeşte averea care i se cuvine lui, aşa că a depus plângere la prefectul oraşului. Cum plângerea i-a fost respinsă a recurs la o altă cale: a acuzat-o că este creştină. Era în vremea împăratului Diocleţian, când creştinismul era persecutat. Astfel, Lucia a ajuns în faţa prefectului Pascasius, care a ameninţat-o cu pângărirea trupului ei, iar apoi cu moartea. „Trupul nu poate fi pângărit dacă mintea nu-şi dă consimţământul”, a fost răspunsul ei.

„Nu mă vei putea constrânge niciodată să accept păcatul. Iată, sunt gata pentru orice chin”, i-a mai spus ea prefectului. Acesta a condamnat-o la moarte, sentinţă care a fost executată cu cruzime. Faima sfinţeniei acestei fecioare s-a răspândit rapid dincolo de Sicilia. Pe vremea Sfântului Grigore cel Mare existau deja două mănăstiri care o aveau ca sfântă patroană. Dată fiind dărnicia pe care a manifestat-o împărţindu-şi averea săracilor, ziua ei de sărbătoare este în unele locuri însoţită de obiceiul de a da cadouri copiilor.

Rugăciune

Numele Lucia vine de la lux, lucis, care înseamnă lumină. Iar Lumina pe care a indicat-o această fecioară nu este alta decât Cristos, Soarele Dreptăţii. Datorită martiriului ei, e considerată patroana orbilor şi a celor care au probleme cu vederea. Chiar dacă vederea noastră fizică este bună, ştim că păcatul ne întunecă vederea spirituală. Să o invocăm în rugăciune pentru a ne curăţa privirea, în special acum, când călătorim cu steaua spre Betleem, în aşteptarea Naşterii lui Cristos. Să îi cerem să ne dea şi nouă din tăria pe care a avut-o în faţa persecutorilor, pentru a respinge şi noi cu fermitate păcatul de orice fel.

Sfânta Lucia, roagă-te pentru noi!

 

Sfântul Ştefan
26 decembrie (calendarul latin)
27 decembrie (calendarul bizantin)

Biografie

Cine a fost Sfântul Ştefan? Nu ştim nimic despre originea lui. Se poate să fi fost grec, sau poate era un evreu educat în cultura greacă, aşa cum adeseori se întâmpla în familiile ebraice mai bogate. Ceea ce ştim cu siguranţă e că era foarte stimat în comunitatea creştină, într-atât încât e menţionat pe primul loc pe lista diaconilor. Al şaselea şi al şaptelea capitol din Faptele Apostolilor ne oferă istoria ultimilor ani ai lui Ştefan. Nu trecuse mult timp de la Rusalii şi comunitatea creştină crescuse în număr. Creştinii împărtăşeau bunurile lor: totul era pus, în mod liber, la picioarele apostolilor, şi aceştia trebuiau apoi să distribuie conform cu nevoile fiecăruia. O muncă nu numai delicată, dar care cerea şi mult timp.

Apostolii au adunat comunitatea şi au propus să fie aleşi „şapte bărbaţi cu bună reputaţie, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, cărora să le încredinţeze această sarcină”. Primul a fost ales Ştefan, „bărbat plin de credinţă şi de Spiritul Sfânt”, care a devenit astfel diacon. Ştefan nu se limita numai la munca administrativă, ci era foarte activ şi în predicare, câştigând mulţi evrei la credinţa în Isus cel răstignit şi înviat. Din această cauză a fost arestat şi condus în faţa Sinedriului, unde a fost acuzat de martori mincinoşi de „rostirea unor cuvinte blasfemiatoare împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu”. Ştefan a răspuns printr-un discurs, cel mai lung prezentat de Faptele Apostolilor, parcurgând întreaga istorie a mântuirii până la Isus, „Cel Drept, pe care voi acum l-aţi trădat şi l-aţi ucis”.

Citim deci în Biblie: „La auzul acestor lucruri, fremătau de mânie în inima lor şi strângeau din dinţi împotriva lui. Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, fixându-şi ochii spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta sa şi a spus: ‘Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!’ Atunci au început să strige puternic, acoperindu-şi urechile; apoi s-au năpustit împotriva lui, l-au scos afară din oraş şi au început să arunce asupra lui cu pietre.” Sub ploaia de pietre, Ştefan „se ruga şi spunea: ‘Doamne Isuse, primeşte sufletul meu'”. Când nu a mai reuşit să se ţină pe picioare, „s-a aplecat în genunchi şi a strigat puternic: ‘Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta’. Spunând acestea, a murit.” Creştinii i-au luat trupul şi l-au înmormântat cum se cuvinte.

Rugăciune

Diaconul Ştefan a fost primul martir al Bisericii creştine. Asemenea lui Cristos, a murit iertându-i pe cei care l-au omorât, subliniind astfel perseverenţa în iubire chiar şi în faţa răului şi a violenţei. Suferinţele sale ne amintesc că şi astăzi, în diferite părţi ale lumii, mulţi creştini mai îndură persecuţii pentru credinţa lor. Ne rugăm pentru ei şi îi cerem Sfântului Ştefan să le mijlocească tăria de a nu abandona credinţa cea adevărată. Iar noi învăţăm de la acest prim martir că trebuie să fim diaconi între semenii noştri, mereu dispuşi la slujire, ştiind că prin semeni îi slujim de fapt lui Cristos.

Sfinte Ştefan, roagă-te pentru noi!

 

Sfântul Vasile (330-379)
Episcop, Părinte şi Învăţător al Bisericii
2 ianuarie (calendarul latin)
1 ianuarie (calendarul bizantin)

Biografie

Familia Sfântului Vasile cel Mare numără un frumos mănunchi de sfinţi: bunica, mama, sora şi fraţii săi au fost sfinţi asemenea lui. Vasile s-a născut la Cezareea, în Capadocia, în anul 330, şi de la o vârstă fragedă a fost încredinţat bunicii Macrina din partea tatălui. O femeie nobilă şi o bună creştină, ea a ştiut să strecoare în inima micuţului Vasile toată bogăţia Evangheliei. La vârsta de 26 de ani a fost botezat şi, admirând mult viaţa călugărilor, a devenit şi el călugăr, asemenea prietenului său, Grigore de Nazianz. Sfântul Vasile este considerat pionierul vieţii mănăstireşti în Biserica Răsăriteană. Regulile de viaţă călugărească scrise de el şi de Grigore stau la baza Ordinului – numit după el – Bazilitan, existent şi în Biserica noastră.

În anul 364, a trebuit să îi părăsească pe numeroşii monahi ce îl urmau deja, fiind hirotonit preot de Episcopul Eusebiu de Cezareea, căruia i-a fost succesor, la moartea acestuia. Episcopul Vasile, din iubire faţă de aproapele, în special pentru săraci şi bolnavi, a construit multe case de îngrijire pentru aceştia. La marginea oraşului Cezareea, prin munca şi dărnicia lui, a luat fiinţă o adevărată cetate a carităţii, cu sanatorii, azile, spitale, laboratoare şi şcoli de meserii. Găsea mereu resursele economice necesare, pentru că ştia să convingă prin predicile sale: „Cui i-am făcut vreo nedreptate – spui tu – păstrând ceea ce este al meu? Dar spune-mi sincer, ce îţi aparţine? De la cine ai primit ceea ce ai? Dacă fiecare s-ar mulţumi numai cu necesarul şi ar dona săracilor ceea ce are de prisos, nu ar mai exista nici bogaţi, nici săraci.” Iar ceea ce predica şi trăia, bunurile sale fiind puse întotdeauna în slujba săracilor.

Sfântul Vasile a fost de asemenea un puternic apărător al adevărurilor creştine împotriva greşelilor susţinute de erezia ariană. Din cauza sănătăţii şubrede, Episcopul Vasile a murit la 1 ianuarie 379. El a lăsat Bisericii un foarte bogat patrimoniu de comori spirituale: monahismul pe care l-a reînnoit prin celebrele sale Reguli; scrieri teologice, pline de înţelepciune, care i-au adus şi binemeritatul titlul de „cel Mare” şi Învăţător al Bisericii; şi, nu în ultimul rând, solemna Liturghie, numită a Sfântului Vasile, care şi astăzi este celebrată în ritul nostru bizantin de zece ori într-un an.

Rugăciune

Sfântul Vasile cel Mare spunea: „rugăciunea însăşi, dacă e lipsită de elementul comunitar, e mult mai puţin eficace faţă de cum ar putea fi; şi Domnul a promis că El este prezent în mijlocul a doi sau trei atunci când aceştia îl invocă în spirit de comuniune”. Cuvintele sale ne amintesc şi nouă, astăzi, că trăirea creştinismului are două dimensiuni: una personală şi una comunitară. Să îi cerem Sfântului Vasile să mijlocească pentru noi harul de a înţelege importanţa şi de a practica rugăciunea în familia de acasă precum şi în familia extinsă de la biserică, din cadrul Sfintei Liturghii, al celorlalte servicii liturgice şi devoţiuni.

Sfinte Vasile cel Mare, roagă-te pentru noi!

 

Sfântul Efrem Sirul (306-373)
Învăţător al Bisericii
9 iunie (calendarul latin)
28 ianuarie (calendarul bizantin)

Biografie

Efrem s-a născut la Nisibi, în Mesopotamia, în anul 306, dintr-o familie creştină, şi a fost educat la şcoala Episcopului locului, Sfântul Iacob. Acesta s-a ocupat ca Efrem să aibă o educaţie creştină solidă, iar la 18 ani l-a botezat şi mai apoi l-a făcut diacon, care să îl ajute atât în administrarea bunurilor cât şi la cateheză. Întors de la Conciliul din Niceea, Sfântul Iacob a înfiinţat o şcoală pentru toţi cei care doreau să aprofundeze credinţa creştină, iar Efrem a fost pus să conducă şcoala. În 364 Nisibi a căzut în mâna perşilor, aşa că majoritatea creştinilor de aici, inclusiv Efrem, s-au refugiat la Edessa. Şi aici Efrem s-a ocupat de şcoala de cateheză.

În acele timpuri, când credinţa era încercată de multe erezii, unele pătrundeau în popor prin imnuri pe care credincioşii le cântau în mod repetat, fixându-şi în minte învăţături greşite. Efrem a compus o serie de imnuri şi mai frumoase, dar corecte teologic, care au plăcut şi mai mult credincioşilor. Astfel el a reuşit să alunge din minţile oamenilor ereziile cu versuri compuse cu multă măiestrie. Se spune că de-a lungul vieţii sale a compus peste trei milioane de versuri! Peste 400 dintre imnurile compuse de el s-au păstrat şi astăzi. S-au păstrat şi câteva predici versificate de-ale sale. Efrem Sirul a scris apoi comentarii la aproape toate cărţile Sfintei Scripturi şi diverse tratate împotriva ereziilor vremii. Opera sa bogată şi foarte valoroasă din punct de vedere teologic l-a făcut pe Papa Benedict al XV-lea, în anul 1920, să îl declare Învăţător al Bisericii.

Ca diacon s-a preocupat şi de slujirea celor mai săraci din comunitatea din Edessa. Anul 372 a fost unul de mare foamete, Efrem ocupându-se de administrarea bunurilor şi alimentelor. El i-a convins pe oameni să împartă creştineşte între ei, ajutându-i astfel pe mulţi să supravieţuiască încercării. În anul următor, trecând foametea, a putut doar pentru câteva luni să se bucure de o viaţă călugărească, aşa cum îşi dorise de mult timp. La 9 iunie 373, la aproape 70 de ani, Efrem Sirul, pomenit în liturgie ca „stâlp al Bisericii, gură plină de elocvenţă, profet al sirienilor, harpă a Spiritului Sfânt”, a adormit întru Domnul. Prin testament a cerut să fie înmormântat cu simplitate şi în loc de flori credincioşii să îi ofere rugăciunile lor.

Rugăciune

„Doamne şi Stăpâne al vieţii mele, nu-mi da mie spiritul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de domnie şi al grăirii în deşert. Iară spiritul curăţiei, al umilinţei, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău! Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi mie ca să îmi văd greşelile mele, şi să nu osândesc pe fratele meu. Că bine eşti cuvântat în vecii vecilor. Amin.” Inspiraţi de această minunată rugăciune a lui Efrem, să preţuim umilinţa şi iubirea aproapelui. Şi, asemenea lui, să păstrăm cele mai frumoase cuvinte pentru Dumnezeu, pe care să îl lăudăm mereu nu doar cu vorba, ci şi cu fapta, cu viaţa noastră.

Sfinte Efrem Sirul, roagă-te pentru noi!

 

Sfântul Antonie cel Mare (251-356)
17 ianuarie (calendarul latin şi bizantin)

Biografie

Antonie s-a născut în jurul anului 251 într-o familie înstărită de agricultori, în localitatea egipteană Coma. A rămas orfan de ambii părinţi la 18 ani, cu multe pământuri şi o soră de îngrijit. Asistând într-o zi la Liturghie, a fost profund mişcat de cuvintele Evangheliei: „Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi, vino şi urmează-mă”. Nu era prima oară când auzea această invitaţie a lui Isus, dar acum o simţea ca fiindu-i adresată în mod personal. Şi-a vândut bunurile, şi-a încredinţat sora unei comunităţi de fecioare, iar el s-a retras să ducă o viaţă ascetică, detaşat de lume.

Înaintea sa au mai fost călugări care au ales o astfel de viaţă retrasă, în pustiu, dedicată rugăciunii, dar Antonie a devenit cel mai cunoscut, exemplul său dând un impuls deosebit vieţii monastice. Şi-a schimbat de mai multe ori locul de vieţuire ascetică, de fiecare dată în jurul său strângându-se mai mulţi discipoli, care trăiau în peşteri sau chilii separate, dar sub îndrumarea sa spirituală. Trăiau din hrana ce le-o aduceau unii credincioşi, sau din banii obţinuţi pe coşurile pe care le împleteau, pentru că, anticipând regula Sfântului Benedict, Antonie cerea îmbinarea rugăciunii cu munca. Viaţa sa, bineplăcută lui Dumnezeu, îi displăcea Satanei, care l-a supus la multe încercări şi ispite, ilustrate de-a lungul timpului de diverşi pictori, după imaginaţia lor.

Antonie, asemenea atâtor călugări din acele vremuri, a ales să trăiască în deşert pentru a repeta experienţa lui Isus, a confruntării cu diavolul. Prin acest mod de viaţă, călugării căutau să se purifice de toate tendinţele rele, să se înnoiască în Isus Cristos. Nu a fost vorba de un dezinteres faţă de semenii lor, după cum a demonstrat Antonie revenind în câteva rânduri între credincioşii din Alexandria, pentru a-i ajuta în lupta împotriva ereziilor vremii şi pentru a-i întări în credinţă. A murit în anul 356, la venerabila vârstă de o sută şi cinci ani. În urma sa au rămas câteva scrisori, predici şi diverse cugetări.

Rugăciune

În Liturghia ambroziană se spune într-o rugăciune: „Sfântul abate Anton, înflăcărat de iubirea Ta, Doamne, a ştiut să primească invitaţia Evangheliei cu o angajare totală şi cu o bucurie profundă. Impulsionat de harul Tău în a-l urma pe Cristos cu o inimă liberă şi curată, a împărţit toate darurile sale săracilor. Învingând cu tăria sufletului slăbiciunea trupului, a trăit în perfectă comuniune cu Tine, o, Părinte, în aspra singurătate a pustiului!”

Să căutăm, după exemplul Sfântului Antonie, să ascultăm şi să răspundem invitaţiilor pe care Cristos, în Evanghelie, ni le adresează duminica la Sfânta Liturghie. Să învăţăm să preţuim şi noi retragerea în deşert, nu la modul fizic, ci căutând perioade în fiecare zi în care să ne retragem în singurătate pentru a vorbi în rugăciune cu Dumnezeu şi pentru a înţelege voia Sa pentru vieţile noastre.

Sfinte Antonie, roagă-te pentru noi!

 

Sfântul Francisc de Sales (1567-1622)
24 ianuarie (calendarul latin)

Biografie

La sfârşitul secolului al XVI-lea, Biserica Catolică se confrunta cu pierderea din sânul ei a multor credincioşi, care treceau la confesiunile reformate. În acest context istoric se năştea Francisc în 1567, într-o familie nobilă din Savoia, regiune din sud-estul Franţei. Şi-a făcut studiile la Paris şi Padova, în faţa sa aflându-se o frumoasă carieră de avocat. Dar starea în care se aflau credincioşii catolici, cu credinţa slăbită de curentele teologice ale vremii, l-a făcut să aleagă preoţia, punându-se la dispoziţia Episcopului de Geneva.

La 26 de ani, tânărul preot îl predica cu dăruire pe Cristos în Savoia, dar roadele nu se vedeau, iar numărul catolicilor ce treceau la calvinism creştea tot mai mult. S-a hotărât atunci să încerce ceva nou: să publice foi volante cu învăţături creştine, pe care le strecura pe sub uşile caselor sau le punea pe porţi, stâlpi şi pereţi. Această practică i-a adus titlul de patron al jurnaliştilor şi al tuturor celor care vor să răspândească adevărul creştin slujindu-se de mass-media. Duşmanii catolicismului au fost iritaţi de metodele sale şi au căutat chiar să îi ia viaţa. Francisc de Sales a răspuns mereu cu iubire, ceea ce i-a întors pe mulţi înapoi la credinţa adevărată.

La 32 de ani, Francisc de Sales a ajuns Episcop de Geneva, cu sediul la Annecy, dar aceasta nu i-a schimbat preocupările: mai departe l-a predicat pe Cristos, i-a vizitat pe bolnavi şi a scris lucrări de spiritualitate. De asemenea, s-a preocupat de formarea preoţilor şi de vizitarea parohiilor, pentru a-i întări pe credincioşi în credinţă. Printre prietenii săi s-au numărat mari sfinţi precum Filip Neri, Vincenţiu de Paul şi Ioana Francisca de Chantal. La 55 de ani, într-o zi de decembrie, a adormit întru Domnul la Lyon, unde a şi fost înmormântat. Este sărbătorit la 24 ianuarie, data când trupul său a fost mutat înapoi la Annecy. Faima de sfinţenie a făcut să fie canonizat la doar 33 de ani de la moarte. După două secole a fost declarat Învăţător al Bisericii.

Rugăciune

Sfântul Francisc a fost convins că sfinţenia nu se limitează la preoţi şi la călugări. Prin lucrările sale de spiritualitate, a căutat să îi convingă pe credincioşi că şi pentru ei sfinţenia este un ideal care trebuie urmărit cu convingere. Într-una din cărţi explica: „Adevărata sfinţenie nu aduce nici un prejudiciu nici unui tip de vocaţie şi de ocupaţie, ci, dimpotrivă, adaugă acestora frumuseţe şi prestigiu. E o eroare, ba chiar o erezie”, spunea el, „să vrei să excluzi trăirea sfinţeniei din mediul militar, din prăvăliile comercianţilor, din casele celor căsătoriţi. Oriunde ne-am găsi, putem şi trebuie să aspirăm la viaţa desăvârşită.”

Şi astăzi sunt credincioşi care cred că doar unii sunt chemaţi la sfinţenie. Sfântul Francisc ne aminteşte că Isus nu a pus nici o limitare când ne-a îndemnat „fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit”. Să îi cerem să mijlocească pentru noi harul pentru a înţelege această înaltă chemare la sfinţenie şi de a o trăi, fiecare după starea sa de viaţă.

Sfinte Francisc de Sales, roagă-te pentru noi!

 

Sfântul Ioan Bosco (1815-1888)
31 ianuarie (calendarul latin)

Biografie

Ioan Bosco s-a născut în 1815 în Becchi, un mic cătun din apropiere de Torino. A rămas orfan la vârsta de doi ani, mamei Margareta revenindu-i dificila misiune de a îngriji pe cei trei copii, într-un an de mare secetă şi lipsuri cauzate de războaie. Femeie profund credincioasă, ea reuşit să depăşească această perioadă grea şi să îşi crească copiii cu înţelepciune, fiind un puternic model pentru Ioan. La 9 ani, el vede prefigurată într-un vis misiunea sa, aceea de ajutorare a tinerilor. A înţeles încă de mic cât de urât este păcatul, şi a învăţat să devină acrobat, scamator, cântăreţ, clovn. Astfel putea să îi atragă la sine pe colegii săi şi să îi ţină departe de păcat, căci îi mărturisea mamei: „Dacă sunt împreună cu mine, copiii nu vorbesc urât”.

Şi-a dorit să devină preot pentru a se dedica lucrului cu tinerii. La vârsta de 20 de ani, a fost admis ca student la Seminarul din Chieri, şi, pentru a-şi plăti pensiunea, a lucrat în fiecare seară, ca ucenic, în tot felul de meserii: croitor, cofetar, lemnar, fierar, cizmar, conform cu ocaziile care i s-au oferit. A fost hirotonit preot în oraşul Torino la vârsta de 26 de ani. Pentru tinerii de care nu se ocupa nimeni, don Bosco a înfiinţat Oratoriul Sf. Francis de Sales, ce le oferea o familie, posibilitatea de a studia sau a învăţa o meserie, de a deveni cetăţeni oneşti şi buni creştini. Pentru ei şi-a sacrificat şi acei puţini bani pe care îi avea, timpul său, ingeniozitatea ce o avea din belşug, sănătatea sa.

Pentru ca opera sa să continue, a fondat Familia Saleziană, formată dintr-o congregaţie pentru preoţi, o alta pentru surori, şi o asociaţie pentru laici. Înainte de a muri, la 31 ianuarie 1888, la vârsta de 72 de ani, gândul său era tot la tineri, cărora le-a lăsat un ultim mesaj: „Spuneţi-le că îi aştept în Paradis”. Familia Saleziană s-a extins în întreaga lume în serviciul celor tineri, al celor săraci şi suferinzi, cuprinzând şcoli, institute tehnice şi profesionale, spitale, dispensare, oratorii şi parohii. În România, salezienii activează în Bacău şi Constanţa.

Rugăciune

Pentru ca tânăra generaţie să fie cu adevărat viitorul societăţii şi al Bisericii, trebuie investit în ea încă de astăzi. Don Bosco a înţeles acest adevăr şi s-a dedicat formării umane şi spirituale a copiilor şi tinerilor, practicând blândeţea şi promovând mereu bucuria, îndemnându-i pe aceştia la Spovadă şi Împărtăşanie deasă. Asemenea Sfântului Francisc de Sales, pe care l-a avut model în viaţă, a susţinut că sfinţenia este o chemare universală, indiferent de meseria sau starea de viaţă a omului.

Să îi cerem să mijlocească pentru noi harul de a înţelege că munca, făcută după voinţa lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui, este tot o rugăciune. Să învăţăm de la el blândeţea şi bucuria, pe care să le trăim pentru a fi educatori pentru ceilalţi, în primul rând prin exemplul propriu. În fine, să nu uităm că formarea noastră nu se încheie niciodată.

Sfinte Ioan Bosco, roagă-te pentru noi!

Posted in Personalităţi, Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *