Sfântul Grigore din Nazianz

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Enrico Pepe
Traducere: pr. Ioan Bişog
Sursa: Editura Sapientia

Sf. Grigore din Nazianz

Sf. Grigore din Nazianz

În Anul Preoţiei, declarat de Papa Benedict al XVI-lea, din iunie 2009 până în iunie 2010, vă oferim în fiecare număr câte o biografie de sfânt preot, prin bunăvoinţa Editurii Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, director pr. Ştefan Lupu. La această editură a apărut lucrarea „Martiri şi sfinţi din Calendarul roman”, de Enrico Pepe, lucrare din care sunt luate aceste biografii.

Sfântul Grigore din Nazianz
episcop, învăţător al Bisericii
(329/330-389/390)

2 ianuarie la latini
25 ianuarie la bizantini

„Întăreşte-mă, o, Cristoase! Slujitorul tău este istovit de moarte. Vocea mea, care ţi-a cântat, acum tace. Cum poţi să suporţi asta? Dă-mi tărie, nu-l abandona pe preotul tău. Aş vrea să fiu din nou sănătos, să cânt laudele tale şi să purific poporul tău. Te rog, tu, tăria mea, nu mă lăsa. Dacă în furtună te-am trădat, vreau acum să mă întorc la tine” [1].

Cu aceste cuvinte, Grigore din Nazianz exprimă personalitatea sa cu totul orientată spre Dumnezeu şi aproape incapabilă de a se adapta în faţa obstacolelor şi surprizelor vieţii. Sufletul său de poet nu găsea pace într-o lume aşa de îndepărtată de armonia pe care el o visa. Înţelegea că trebuie să înfrunte circumstanţele potrivnice şi să se cufunde în soluţionarea problemelor concrete, dar, spre deosebire de prietenul său, Vasile, nu prea reuşea acest lucru. Îi rămânea însă întotdeauna o portiţă deschisă, rugăciunea către Dumnezeu căruia i se încredinţa cu candoarea unui copil.

Perioada cea mai frumoasă

Se născuse la Arianzo, un târg aproape de Nazianz, în Capadocia, spre anul 330. Tatăl său, care purta acelaşi nume, patru ani după convertirea la creştinism, fusese ales episcop al oraşului. Mama sa, nobila Nona, era creştină dintotdeauna şi se bucura de stima tuturor pentru fidelitatea ei faţă de evanghelie. Grigore s-a născut tocmai atunci când părinţii lui se gândeau că nu mai pot avea alţi fii şi a fost primit ca pe un mare dar al lui Dumnezeu. Nona l-a consacrat îndată lui Dumnezeu şi l-a făcut conştient de acest lucru şi pe copil, când acesta abia ajunsese la uzul raţiunii.

Conform uzanţelor timpului şi pentru a-i da posibilitatea unei alegeri personale, Botezul i-a fost administrat la o vârstă adultă. Între timp, el a fost format pentru viaţa creştină în climatul care se respira în casă. Pentru creşterea sa culturală, părinţii i-au ales cele mai bune şcoli, fără să se uite la cheltuieli. Şi-a început studiile la Cezareea împreună cu Vasile, care, din acel moment, devine cel mai bun prieten al său, apoi a continuat la Cezareea Palestinei, apoi la Alexandria, în şcoala unde încă mai răsuna ecoul glasului lui Origene, şi, în sfârşit, a ajuns la Atena, capitala culturii greceşti. Aici a ajuns şi prietenul său, Vasile, şi aceia au fost anii senini ai unei convieţuiri fraterne. La Atena, a avut ocazia de a-l cunoaşte pe Iulian, viitorul împărat apostat, care deja de tânăr nu prevestea nimic bun. Prin capacitatea sa oratorică, Nanzianzenul, în ultimii ani ai şederii sale în această capitală a ştiinţei, a dovedit că învăţase ce înseamnă elocinţa.

Între pacea mănăstirii şi lupta pentru Biserică

Spre anul 335, poate şi datorită sugestiilor primite din partea prietenului său, Vasile, care primise Botezul şi se retrăsese în viaţa monastică pe ţărmul Irisului, s-a întors în patrie, a primit Botezul şi s-a dedicat învăţăturii în oraşul Nazianz. Acolo nu a rămas pentru mult timp. Atracţia pentru viaţa contemplativă era foarte puternică şi, de aceea, a mers la Vasile, în mănăstirea pe care o fondase aproape de Neocezareea. „Nimic nu mi se părea mai minunat – scria el – decât să fac simţurile să tacă şi, răpit, departe de ele, de carne şi de lume, să intru din nou în mine însumi şi să dialoghez cu Dumnezeu dincolo de lucrurile vizibile”. Amândoi au lucrat pentru compunerea Filocaliei, o antologie de texte alese de Origene pentru uzul călugărilor.

Dar şi de această dată, pacea a fost întreruptă de chemarea tatălui care, în 361, l-a voit alături de sine în conducerea Diecezei de Nazianz. Împotriva voinţei sale, a acceptat să fie hirotonit preot, dar cât mai curând a dorit să se întoarcă în mănăstire. Tatăl său, însă, fiind deja în vârstă şi nu prea expert în controversele teologice, a dovedit naivitatea de a semna o formulă ariană, provocând o schismă în Biserica sa. Fiul a trebuit să alerge din nou în ajutorul său şi, după ce l-a determinat pe tatăl său să semneze public o profesiune de credinţă ortodoxă, a reuşit să reinstaureze pacea în comunitatea sa.

În acest timp, Vasile a ajuns episcop de Cezareea şi, trebuind să lupte împotriva episcopilor arieni, s-a gândit să-l numească episcop de Sasima. Sub presiunile tatălui şi ale prietenului, s-a lăsat consacrat episcop, dar a rămas la Nazianz şi nu s-a dus niciodată la Sasima, care nu era decât un mic târg cu puţini cetăţeni, care nu aveau nevoie de un episcop. Din acest motiv, la moartea tatălui său, în 374, a crezut că este oportun să se retragă în Mănăstirea „Sfânta Tecla”, la Seleucia Isauriei, cu gândul de a spune pentru totdeauna „adio” sarcinilor episcopatului.

În scaunul cel mai prestigios şi mai râvnit

Stătea liniştit în locul său retras, când, în 378, a primit vizita unei delegaţii de la Constantinopol. După patruzeci de ani de schismă ariană, puţinii catolici, cu sprijinul împăratului Teodosiu, veneau să caute un adevărat episcop. Ce era de făcut? Putea să le refuze ajutorul celor care voiau să mărturisească adevărata credinţă? Vasile l-a îndemnat cu tărie să nu şovăie, deoarece mergea în inima credinţei ortodoxe.

Grigore şi de această dată a spus da pentru că a fost convins de alţii, dar nu aceasta era voinţa sa. Când, în 379, a ajuns în cetatea imperială, nu a avut nici o primire triumfală, ba chiar a fost împiedicat să intre în „Sfânta Sofia”. A trebuit să se mulţumească cu o capelă înfiinţată într-o locuinţă privată, pe care el a numit-o Anastasis, adică Înviere, unde a început să adune puţinii creştini rămaşi fideli credinţei niceene şi în faţa cărora a rostit celebrele predici despre Sfânta Treime. Încetul cu încetul, însă, situaţia s-a schimbat în aşa fel încât însuşi împăratul a voit să-l însoţească solemn în „Sfânta Sofia”, cu o mulţime de popor care îl aclama.

În 381, se ţinea la Constantinopol un conciliu, şi Grigore, ştiind că unii episcopi puneau în discuţie legitimitatea transferului său la noul scaun episcopal, s-a supus cu umilinţă părerii părinţilor conciliari, care, în unanimitate, l-au confirmat ca episcop legitim al capitalei imperiului şi, puţin după aceea, la moartea episcopului Meleţiu al Antiohiei, a fost ales chiar preşedintele conciliului. Dar în timpul desfăşurării conciliului, o dată cu participarea unor noi episcopi, unii
dintre ei au ridicat din nou problema privind legitimitatea transferului său la Constantinopol.

În acest moment, nu a mai suportat să fie motivul intrigilor şi al certurilor. Obosit de faptul că până şi „cei mai tineri ciripeau ca un stol de gaiţe şi se înverşunau ca un roi de viespi” şi „cei în vârstă se fereau să-i modereze”, în mod spontan, a renunţat la misiunea sa, le-a adresat un „adio” solemn episcopilor şi poporului din Constantinopol, „unde a adus din nou la viaţă crezul din Niceea”. S-a întors la Nazianz şi, într-un moment de descurajare, a lăsat să-i scape această plângere care arată un suflet profund sfâşiat de răutatea umană: „Există o singură cale de ieşire din nenorocirile mele: moartea; dar şi lumea de dincolo mă sperie, dacă trebuie s-o judec de aici”. A avut totuşi tăria să accepte conducerea acelei dieceze care fusese încredinţată tatălui său şi care rămăsese vacantă, când poporul era în căutarea unui nou episcop. După doi ani, a putut să se retragă definitiv în viaţa privată, în casa natală din Arianzo, unde a murit în 389 sau 390.

A construit Biserica cu inima şi cu condeiul

Grigore nu era făcut pentru politică şi pentru guvernare într-un ambient unde intriga şi interesul personal depăşeau cu mult angajarea pastorală pentru adevăratul bine al Bisericii. El considera că aveau dreptate călugării că se retrăgeau din lume: era unicul mod de a duce o viaţă conformă cu principiile evanghelice şi de a le putea spune cu tărie tuturor de ce parte se află bunul Dumnezeu.

Dacă el nu a reuşit, asemenea prietenului său, Vasile, să fie un om de conducere, a lăsat, în schimb, Bisericii o bogăţie inestimabilă prin scrierile sale, devenind unul dintre maeştrii cei mai citiţi şi iubiţi în Orient şi în Occident. A fost un îndârjit apărător al divinităţii Duhului Sfânt şi a descris efectele pe care el le produce în viaţa celui care i se încredinţează.

A fost, de asemenea, un cântăreţ al fecioriei, pe care el a practicat-o de-a lungul întregii sale vieţi. Scria cu privire la acest lucru: „Nu înseamnă puţin a fi feciorelnic: înseamnă a fi numărat printre îngeri, printre naturile simple; ba chiar aş îndrăzni să spun că înseamnă a fi împreună cu Cristos care, chiar dacă a voit să se nască, pentru a se asemăna nouă, celor care ne naştem, s-a născut, totuşi, dintr-o fecioară, şi a stabilit astfel legea fecioriei pentru a ne atrage cu sine departe de această viaţă, pentru a ne detaşa de această lume şi, mai mult, pentru a ne transfera încă de pe acum într-o altă lume, de la viaţa prezentă la cea viitoare” [2].

Grigore avea un foarte înalt concept despre preoţie şi a acceptat să fie hirotonit numai pentru a veni în întâmpinarea nevoilor urgente ale Bisericii şi la sfaturile presante ale prietenilor, fugind de orice sentiment de glorie deşartă sau de putere. El se considera nedemn, deoarece preoţia cere curăţia inimii şi dăruirea totală de sine. Pentru aceasta, el scria: „Nimeni nu este vrednic de măreţia lui Dumnezeu, de Victimă şi de Preot, în afara cazului că s-a oferit pe sine însuşi lui Dumnezeu ca Ostie vie şi sfântă… că i-a adus lui Dumnezeu un sacrificiu de laudă şi o inimă zdrobită, singurele lucruri pe care ni le cere spre oferire autorul oricărui dar” [3].

Întreaga viaţă a lui Grigore din Nazianz a fost un sacrificiu de laudă, exprimat în strigătul unei rugăciuni sincere, în solemnitatea minunatelor sale omilii prezentate poporului, în mişcătoarele sale cântări poetice şi în toate celelalte numeroase scrieri ale sale; el a fost şi un spirit zbuciumat în căutarea continuă a păcii, zbătându-se între dorinţa de singurătate şi ascultarea faţă de Duhul care îl împingea să vină în ajutorul unei Biserici atât de încercate.

Imnul către Dumnezeu atribuit lui, chiar dacă s-ar putea să nu fie aşa, exprimă foarte bine continua căutare care l-a condus la contemplarea naturii şi la studierea Scripturii, la iubirea Bisericii şi la apărarea adevăratei credinţe şi, în sfârşit, la a spune, prin cuvinte diferite de cele ale lui Augustin, că inima omului este făcută pentru Dumnezeu: „Dorinţa şi suspinul oricărei creaturi tind spre tine; toate cele ce există se roagă şi ţi se închină; ţie, orice fiinţă capabilă să înţeleagă creaţia ta, îţi cântă un imn tăcut”.

Note
[1] Din Imn către Dumnezeu, atribuit lui Grigore din Nazianz. Cit. în P . MANNS, I santi, I, Jaca Book, Milano 1989, 192.
[2] Or., 43, 62.
[3] PG 35, 497 A.

Posted in Personalităţi, Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *