Învăţarea tinerilor: Riscul educaţiei

Teme: Familie, Învăţământ.
.
Publicat la 24 ianuarie 2010.
Print Friendly

Autor: pr. Dwight Longenecker
Traducere: Radu Capan
Sursa: InsideCatholic.com

Provocarea adolescentei

Provocarea adolescenţei

Conduceam maşina spre casă, venind de la Liturghie, când fata mea din clasa a VII-a a exclamat: „De ce trebuie să cânte în fiecare săptămână cântecele acelea plictisitoare?” Tonul ei era provocator, de ceartă chiar. Faţa îi era încruntată iar braţele încrucişate cu nerv peste piept. Soţia mea i-a răspuns: „Nu eşti tu în poziţia să critici ce se cântă la Liturghie.” Am intervenit atunci: „Stai puţin. Ea are o întrebare legată de credinţa ei. Hai să o ascultăm.” Şi m-am adresat fetei mele: „Cântările la Liturghie fac parte din tradiţie. Este adevărat că nu sunt mereu cântece care îţi plac sau care le ştii, dar avem noroc cu organistul şi cu dirijorul din parohie. De ce nu le dai o şansă? Poate vei ajunge să îi cunoşti şi să îţi placă să cânţi cu ei.”

Tonul ei s-a schimbat imediat pentru că a simţit că este luată în serios. Am continuat: „Este în regulă să pui întrebări despre credinţa ta. De fapt este chiar un lucru bun. Dar ai putea să formulezi întrebările într-un mod mai pozitiv – chiar dacă ceea ce simţi tu e negativ. Sentimentele negative îţi dau impulsul să pui întrebarea. Opreşte-te însă, gândeşte-te care este cu adevărat întrebarea şi pune-o în mod inteligent şi pozitiv. Atunci imboldul de a pune întrebarea devine un mod de învăţare.” După şase luni fata noastră s-a alăturat corului de la parohie. Mai mult, profesorul ei de religie a sesizat o schimbare: la sfârşitul anului mi-a spus că a început să pună cele mai bune întrebări din clasă. Este semn că a început să îşi confrunte credinţa într-un mod inteligent şi pozitiv.

Învăţătura Mons. Giussani

În loc să zdrobesc nelămurirea de ordin religios a fiicei mele, am încurajat-o – chiar dacă modul ei de exprimare era negativ. Mi-ar place să spun că această reacţie s-ar datora aptitudinilor mele parentale. De fapt, meritele merg spre un preot italian. Pe când activam la Şcoala catolică Sf. Iosif din Greenville, Carolina de Sud, mi s-a cerut să citesc „Riscul educaţiei”, scrisă de Mons. Luigi Giussani. Pentru cine nu ştie, Mons. Giussani s-a născut lângă Milano, intrând în seminar de tânăr şi fiind hirotonit în 1945. A devenit foarte interesat de teologia creştină răsăriteană şi de protestantismul american.

La începutul anilor 1950, a cerut permisiunea să lucreze în licee, predând acolo timp de zece ani. În acest timp a fost implicat în ramura pentru studenţi a Acţiunii Catolice. În lucrările sale „Viaţa creştină şi prezenţa în lume” şi „Experienţa”, el şi-a prezentat ideile privind formarea tinerilor. Mons. Giussani a mers apoi să preda la nivel universitar, iar în anii 1960 şi-a petrecut un timp în Statele Unite, cercetând protestantismul american. Rezultatul a fost lucrarea „O scurtă prezentare a teologiei protestante americane”. În 1969 s-a întors să conducă un grup de studenţi care s-au dezlipit de Acţiunea Catolică pentru a deveni Communione e Liberazione. Grupul a ajuns apoi o mişcare eclezială, pe care a condus-o până la moartea sa, în 2005.

În „Riscul educaţiei”, Mons. Giussani prezintă problema care exista în Italia anilor 1950. La suprafaţă, situaţia Bisericii părea pozitivă: parohiile mergeau bine; exista un număr mare de preoţi şi persoane consacrate; tradiţiile religioase erau păstrate vii în familii; religia se preda în şcoli; iar participarea la Liturghia de duminică era chiar satisfăcătoare. Dar Mons. Giussani constata între liceeni unele semne îngrijorătoare. Mai întâi a observat că nu mai exista o motivaţie profundă pentru credinţă: exista o cunoaştere cu mintea, dar nu şi una cu inima. În al doilea rând, observa faptul că credinţa nu afecta comportamentul liceenilor. Nu părea să existe o conexiune reală între credinţă şi vieţile lor. În al treilea rând, domnea o atmosferă generală de scepticism. Tinerii catolici ajungeau să privească credinţa ca pe o tradiţie irelevantă, dacă nu chiar ca pe o superstiţie demodată.

Mons. Giussani conchidea că exista o problemă în transmiterea credinţei creştine. Credinţa trebuia să fie comunicată nu doar ca o tradiţie care se transmite mai departe prin intermediul unor persoane cu autoritate, ci ca o filozofie de viaţă raţională şi relevantă. Mai mult, credinţa trebuie să poată fi verificată, trebuie să fie pusă în acţiune şi experimentată pentru ca să fie reală. Acesta este un risc din două motive. În primul rând, credinţa nu poate să fie demonstrată matematic. În timp ce este raţional să credem, credinţa nu poate să fie demonstrată prin raţiune, şi încercările de a-i ajuta pe tineri să îşi trăiască credinţa pe căi raţionale pot să eşueze şi să îi facă să îşi piardă credinţa. Mai mult, a pretinde că experienţa religioasă este necesară e de asemenea riscant. Experienţele religioase sunt în mod evident subiective şi instabile. Ele pot fi simulate atât de educator cât şi de elev. Experienţa religioasă trebuie să fie autentică, iar aceasta înseamnă că va fi impredictibilă. Educatorul religios trebuie de aceea să fie dispus să accepte „nisipurile mişcătoare ale libertăţii”.

Dacă acest risc este asumat, atunci educaţia religioasă devine mai mult o aventură a credinţei decât un simplu itinerar de acceptare a dogmei şi practicii religioase. Pentru Mons. Giussani deci, educaţia religioasă este o căutare în care educatorul şi elevul se îmbarcă împreună, în misterul lui Dumnezeu.

Despachetarea rucsacului

Mons. Giussani

Mons. Giussani

Cam până la vârsta de zece ani, un copil primeşte cunoştinţele despre lume de la persoane cu autoritate. Copiii acceptă versiunea despre lume prezentată lor de părinţi, de profesori, de adulţi. Mons. Giussani afirmă că această etapă a procesului educaţional este asemenea pregătirii rucsacului pentru călătoria vieţii. La adolescenţă însă, elevul începe să conştientizeze că lumea adultă este la o aruncătură de băţ de el. Aceasta îl face să se uite în bagaj pentru a afla ce echipament are acolo şi dacă e funcţional sau nu. Cuvântul grec pentru această „percheziţie” este krinein sau krisis, de la care avem cuvintele „criză”, „critică” şi „criticism”. Mons. Giussani insistă că o „criză a credinţei” nu este neapărat un lucru rău, şi nici „criticismul” nu este ceva negativ.

Am văzut acest proces în desfăşurare la liceeni de astăzi. Într-o discuţie, unul dintre ei a spus: „Mulţi copii nu cred că credinţa funcţionează pentru că au încercat-o şi i-a dezamăgit”. L-am întrebat ce înţelege prin aceasta, şi a spus: „Poate s-au rugat şi i-au cerut lui Dumnezeu ceva ce doreau şi nu au primit”. Acest instinct de a critica este natural, şi sistemul educaţional nu trebuie doar să îi facă faţă, ci trebuie să fie construit în jurul lui. Mons. Giussani insistă aşadar asupra faptului că credinţa trebuie să fie predată cu o metodă „critică”. Cu alte cuvinte, educatorul trebuie nu doar să propună adevărul, ci şi să îl însoţească pe elev atunci când acesta caută să verifice adevărul.

Trei moduri de a reacţiona

Instinctul de a testa adevărul este dat de Dumnezeu. Dar educatorii, în special educatorii religioşi, au acţionat adesea fie în ignoranţă fie în opoziţie directă faţă de acest proces. Ca rezultat, instinctul critic la adolescenţi ia trei forme. Prima este rebeliunea. Elevul reacţionează împotriva formării lui religioase într-o manieră instinctiv critică, dar în loc să încurajeze un mod adecvat de a fi critic, educatorul vede criticismul ca pe ceva negativ şi îl înăbuşă.

Logica interioară a elevului este atunci următoarea: „Mi s-a oferit această religie despre care mi s-a spus că este cel mai măreţ lucru din univers, dar când încerc să o investighez, mi se spune să tac şi să o accept pur şi simplu. Aşadar nu poate fi atât de măreaţă pe cât o laudă ei. Dacă adulţii nu pot suporta puţin criticism, înseamnă că nici nu pot să îşi apere convingerile, sau trebuie să fie speriaţi că totul nu este decât apă de ploaie. De aceea încearcă să mă reducă la tăcere. Totul trebuie să fie o prostie. Trebuie să găsesc o filozofie pentru viaţă care să funcţioneze, şi dacă aceasta nu poate suporta puţin criticism, înseamnă că e greşită”. Rezultatul practic al acestui proces de gândire este rebeliunea adolescentină, nu doar în convingeri ci şi în comportament. Rebeliunea îl face pe adolescent nefericit, deoarece acum viitorul îl sperie. Pentru a extinde metafora, rucsacul lui se dovedeşte a fi plin cu echipament de mâna a doua. El are nevoie de un echipament serios pentru provocarea vieţii, şi simte că i s-a dat sfoară şi pioneze. Adolescentul rebel caută cu disperare securitate, călăuzire sigură şi un îndrumător de încredere pentru viaţă. Dacă simte că ceea ce a primit l-a dezamăgit, atunci rebeliunea se transformă în respingere, şi viaţa lui poate să coboare în spirală spre disperare.

Al doilea răspuns la instinctul critic pare a fi mai pozitiv. Când are în faţă ocazia de a critica, elevul refuză să facă aceasta. Disciplinat, el acceptă tot ceea ce au spus adulţii, şi rămâne băiatul de aur pentru toţi. Acest răspuns poate fi numit conformism din politeţe. Elevul nu şi-a implicat deloc capacităţile critice; el a mers doar pe calea rezistenţei minime. Se conformează exterior credinţei dar nu se relaţionează cu ea sub nici o formă practică. Din păcate, majoritatea educatorilor nu doar că au fost perfect mulţumiţi de un astfel de răspuns, ci l-au şi încurajat. Problema cu conformismul din politeţe este că e artificial. Elevul devine ipocritul religios tipic – punându-şi o mască falsă pentru a face pe plac figurilor autoritare, în timp ce se comportă într-un mod necreştin. Această reacţie este de fapt mai gravă decât rebeliunea pe faţă, deoarece elevul cade adesea în plasa propriei măşti. El ajunge să creadă că datul din buze şi conformismul exterior rezumă tot ce este necesar, şi dacă nu este provocat să îşi folosească pozitiv instinctul critic, fie va stagna în privinţa dezvoltării sale religioase, fie va merge înapoi.

Al treilea răspuns este cel mai dificil, dar şi cel mai autentic: încurajarea instinctului critic al elevului. Într-adevăr, metoda educaţională de la liceu în sus este construită în jurul acestui instinct şi îl foloseşte ca motor pentru întreaga lucrare educaţională. În acest răspuns, instinctul critic este văzut ca un element pozitiv, iar elevul este încurajat să scotocească în rucsac şi să îi testeze conţinutul pentru a vedea dacă este adevărat şi de încredere.

Raţiune şi responsabilitate

Dacă educatorul însoţeşte elevul în timp ce acesta verifică adevărul, în procesul educaţional se deschide o nouă perspectivă. Într-o şcoală catolică, misiunea nu mai este aceea de a obţine rezultate bune la examene, pentru ca elevii să intre la facultăţi bune. Nici aceea de a produce pur şi simplu „catolici buni”, care învaţă „să se roage, să cotizeze şi să asculte” (expresie ce descria, cândva, viziunea unor clerici despre laici). În schimb, fiecare subiect este predat implicând pe deplin instinctul critic. Fiecare subiect este verificat de elev, dacă este raţional şi dacă este necesar, şi astfel are loc cu adevărat educarea lui, mai mult decât transmiterea unor simple cunoştinţe. Când o întreagă şcoală îmbrăţişează viziunea „verificării adevărului”, elevii primesc un principiu cheie al educaţiei, ce le permite să împletească diferitele „fire” ale educaţiei şi experienţei pentru a-i pregăti pentru aventura vieţii

Implicarea instinctului critic în educaţie îi ajută pe adolescenţi să ajungă la un nou nivel de responsabilitate. Dacă învaţă pur şi simplu date, elevul nu îşi asumă responsabilitatea pentru cele învăţate. Dar dacă îşi foloseşte instinctul critic, devine automat responsabil de ceea ce învaţă. În timp ce acesta devine modul său normal de a răspunde la şcoală, elevul învaţă în mod natural cum să aplice instinctul critic la orice alt aspect al vieţii sale. Învaţă astfel să îşi asume responsabilitatea pentru gândurile, cuvintele şi acţiunile lui.

Tineri cu o misiune

Când eram în ultimii ani de liceu, am fost invitat să merg într-o tabără misionară cu o echipă de evanghelişti, care duceau pe ascuns Biblii în Europa de Est. M-am rugat şi am muncit din greu pentru banii cu care să îmi plătesc călătoria, iar acea vacanţă a însemnat foarte mult pentru credinţa mea. A fost o provocare pentru mine şi vara aceea mi-a schimbat viaţa. L-am văzut pe Dumnezeu în acţiune, iar credinţa mea a făcut un salt incredibil. Drept urmare, în primul meu an de capelan la Şcoala Catolică Sf. Iosif, am iniţiat o tabără misionară în El Salvador. Şase elevi s-au oferit ca voluntari: s-au rugat să vină banii pentru tabără, au redactat scrisori în căutarea de sponsori şi apoi au pornit în aventura credinţei. Aceste tabere misionare sunt o parte a numeroaselor proiecte pe care şcoala le organizează pentru a-i ajuta pe elevi să îşi testeze credinţa într-un mod pozitiv.

Astfel de proiecte scot credinţa în afara claselor, a capelelor şi a bisericilor. Prin astfel de oportunităţi, ei văd credinţa în acţiune, în lumea reală. Experimentează viaţa de credinţă lucrând cu persoane consacrate şi cu membrii ai serviciilor de caritate, dar cel mai important este faptul că conştientizează că credinţa lor poate fi reală doar într-o comunitate. Proiectele de slujire şi taberele misionare îl inserează pe adolescentul aflat într-o fază critică într-o comunitate de credinţă, iar adevărul – că creştinismul autentic nu este niciodată individualist – devine real pentru el. Această experienţă adevărată de credinţă trăită în comunitate este vitală pentru dezvoltarea adolescenţilor creştini. În apropierea momentului în care vor intra pe propriile picioare în lumea adulţilor, ei au nevoie de experienţe reale prin care să testeze terenul. Iniţierea în viaţa adultă poate intimida, dar tranziţia este mai uşoară dacă înţeleg nu doar că acolo există o comunitate iubitoare şi dinamică ce îi aşteaptă, ci şi că factorul comunitate este necesar atât pentru succesul în viaţă cât şi pentru dezvoltarea propriei credinţe.

Să mergem şi acasă

Principiile Mons. Giussani dau un principiu dinamic de călăuzire pentru educaţia catolică. Şcoala noastră este norocoasă să fie recunoscută ca una dintre cele mai bune şcoli catolice din ţară, dar aceasta înseamnă mai mult decât obţinerea celor mai mari note şi a procentului cel mai bun de intrare la facultate. Principalul nostru scop este să producem bărbaţi şi femei care să se îmbarce în aventura credinţei. Unul dintre pilonii actualului pontificat, al Papei Benedict al XVI-lea, este accentuarea nevoii unei întâlniri autentice cu Cristos. Principiile Mons. Giussani ne ajută să înţelegem cum se poate întâmpla aceasta. Aceste principii nu pot să dea rezultate la şcoală decât dacă sunt folosite şi acasă. Mulţi părinţi văd anii adolescenţei copiilor lor ca nişte ani dificili. Aşa şi sunt dacă părinţii nu înţeleg cât de crucial este instinctul critic pentru dezvoltarea pozitivă a adolescentului. Părinţii opresivi continuă să folosească metode care erau potrivite pentru copiii mici; ei aşteaptă ca adolescenţii să asculte fără să pună întrebări şi să accepte orbeşte autoritatea lor. Aceasta este calea directă spre dezastru.

Un bun prieten îmi spunea ce probleme avea el şi soţia lui atunci când fiul lor mai mare a ajuns la vârsta adolescenţei. Încercau să controleze totul în viaţa lui, iar băiatul răspundea în mod evident negativ la orice chingi simţea că îi erau puse. Un preot, membru al Mişcării Comunione e Liberazione, i-a sfătuit să pregătească băiatul pentru libertate, să facă un pas în spate şi să îi dea drumul. Au discutat despre principiul instinctului critic şi împreună au încercat să facă din criticismul băiatului o experienţă pozitivă. Ca prin magie, atitudinea băiatului s-a schimbat şi a început să devină raţional şi responsabil. Şi-a dezvoltat propria disciplină privind viaţa de rugăciune, a început să discute despre vocaţia sa şi în cele din urmă s-a înscris la o universitate catolică.

Mare parte din viziunea Mons. Giussani se regăseşte în străvechea parabolă a fiului risipitor. Tatăl înţelept îşi lasă fiul cel mic liber. Libertatea este un risc pentru toţi, dar doar prin această libertate a putut fiul să se regăsească pe sine. Fiul cel mare reprezintă în schimb copilul care răspunde cu conformismul din politeţe. Dacă suntem în postura de a-i învăţa pe adolescenţi, atunci trebuie să învăţăm să fim în poveste taţii fideli. Le dăm moştenirea, credinţa catolică, iar apoi le dăm libertatea, şi în timp ce ei caută să verifice adevărul primit, noi îi însoţim, pentru ca aventura lor să devină o autentică întâlnire cu Domnul Vieţii.

2 Comments

  1. Tabere de slujire! Am patru baieti (20,18,16,14 ani) ce bine le-ar fi sa participe!!! Daca ar fi vreo ocazie, va rog sa ne anuntati! Laudat fie Isus Cristos! Elema Sorban

  2. Sunt ortodox prin naştere, dar încerc o mai mare cunoaştere a religiei catolice, parafrazez pe Monseniorul Ghika am devenit preot catolic pt. a fi mai ortodox. Citind articolul fac o observaţie: din educaţie face parte şi libertatea dar este o bună remarcă aici în acest sens „Nisipurile mişcătoare ale libertăţii.” .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *