Îmbrăcarea veşmintelor liturgice şi rugăciunile respective

Teme: Liturgie.
.
Publicat la 24 ianuarie 2010.
Print Friendly

Autor: pr. Mauro Gagliardi
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: ITRC.ro

preot romano-catolic

preot romano-catolic

1. Aspecte istorice

Veşmintele folosite de slujitorii sacri la celebrările liturgice sunt derivate din vechile veşminte civile greceşti şi romane. În primele secole, haina persoanelor de un anumit nivel social (honestiores) a fost adoptată şi pentru cultul creştin şi această practică s-a menţinut în Biserică şi după pacea lui Constantin. Aşa cum reiese de la unii scriitori ecleziastici, slujitorii sacri purtau hainele cele mai bune, cu toată probabilitatea rezervate pentru această ocazie.

În timp ce în antichitatea creştină, veşmintele liturgice s-au deosebit de cele civile nu datorită formei lor speciale, ci datorită calităţii stofei şi datorită frumuseţii lor speciale, în decursul invaziilor barbare, obiceiurile şi, împreună cu ele, veşmintele noilor popoare au fost introduse în Occident şi au adus schimbări în moda profană. În schimb, Biserica a menţinut în mod esenţial nealterate veşmintele folosite de cler în cultul public; astfel s-a diferenţiat folosirea civilă a veşmintelor de cea liturgică. În sfârşit, în perioada carolingiană, veşmintele proprii pentru diferitele grade ale sacramentului Preoţiei, în afară de câteva excepţii, au fost fixate definitiv şi au asumat forma pe care o au încă astăzi.

2. Funcţia şi semnificaţia spirituală

Dincolo de circumstanţele istorice, veşmintele sacre au o funcţie importantă în celebrările liturgice: în primul rând, faptul că nu sunt purtate în viaţa obişnuită, şi de aceea au un caracter cultual, ajută la ruperea de grijile cotidiene în momentul celebrării cultului divin. În afară de aceasta, formele largi ale veşmintelor, de exemplu alba, dalmatica şi casula sau planeta, pun pe al doilea plan individualitatea celui care le poartă, pentru a face să iasă în evidenţă rolul său liturgic. Se poate spune că „mimetizarea” trupului slujitorului sub veşmintele largi, într-un anumit sens îl depersonalizează, cu acea depersonalizare sănătoasă care îl ia din centru pe slujitorul care celebrează şi îl recunoaşte pe adevăratul protagonist al acţiunii liturgice: Cristos. Aşadar, forma veşmintelor spune că liturgia este celebrată in persona Christi şi nu în nume propriu. Cel care îndeplineşte o funcţie cultuală, nu acţionează ca persoană privată, ci ca slujitor al Bisericii şi ca instrument în mâinile lui Isus Cristos. Caracterul sacru al veşmintelor rezultă şi din faptul că sunt luate după cum este descris în Ritualul Roman.

În forma extraordinară a Ritului Roman (aşa-numită a sfântului Pius al V-lea), îmbrăcarea veşmintelor liturgice este însoţită de rugăciuni referitoare la fiecare haină, rugăciuni ale căror texte se găsesc încă în multe sacristii. Chiar dacă aceste rugăciuni nu mai sunt stabilite (dar nici nu sunt interzise) de Liturghierul în forma obişnuită emis de Papa Paul al VI-lea, folosirea lor este recomandată, deoarece ajută la pregătirea şi la reculegerea preotului înainte de celebrarea Jertfei euharistice. Ca o confirmare a utilităţii acestor rugăciuni, trebuie notat că ele au fost incluse în Compendium eucharisticum, publicat recent de Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor. În afară de aceasta, poate fi util să amintim că Papa Pius al XII-lea, cu decretul din 14 ianuarie 1940, a acordat o indulgenţă de o sută de zile pentru fiecare rugăciune.

3. Fiecare veşmânt liturgic şi rugăciunile care însoţesc îmbrăcarea

1) La începutul îmbrăcării, preotul se spală pe mâini recitând o rugăciune anume; în afară de scopul practic al igienei, acest act are şi un simbolism profund, deoarece înseamnă trecerea de la profan la sacru, de la lumea păcatului la sanctuarul curat al Celui Preaînalt. A-şi spăla mâinile echivalează într-un fel cu scoaterea sandalelor în faţa tufişului care arde (cf. Ex 3,5). Rugăciunea face aluzie la această dimensiune spirituală:

Da, Domine, virtutem manibus meis ad abstergendam omnem maculam; ut sine pollutione mentis et corporis valeam tibi servire.
(Dă, o, Doamne, mâinilor mele virtutea care să şteargă de pe ele orice pată: pentru ca eu să-ţi pot sluji fără pată a sufletului şi a trupului).

După spălarea mâinilor urmează adevărata îmbrăcare.

2) Se începe cu amictul, un bucată de pânză rectangulară care are două şnururi, care se pune pe umeri şi apoi se lipeşte de gât; în sfârşit, se leagă în jurul taliei. Amictul are scopul de a acoperi haina zilnică în jurul gâtului, chiar dacă este vorba de haina preotului. În acest sens, trebuie amintit că amictul trebuie îmbrăcat şi atunci când se folosesc albe moderne, care adesea nu prevăd o deschidere largă în partea superioară şi tind mai degrabă să se strângă în jurul gâtului. Cu toate acestea, haina zilnică rămâne la fel de vizibilă şi pentru aceasta este necesar să fie acoperită şi în aceste cazuri cu amictul. În Ritul Roman, amictul este îmbrăcat înainte de albă. Când ia amictul, preotul recită următoarea rugăciune:

Impone, Domine, capiti meo galeam salutis, ad expugnandos diabolicos incursus.
(Pune, Doamne, pe capul meu coiful mântuirii, pentru a învinge asalturile diabolice).

Cu referinţa la Scrisoarea sfântului Paul către Efeseni 6,17, amictul este interpretat ca şi „coiful mântuirii”, care trebuie să-l protejeze pe cel care-l poartă de ispitele diavolului, îndeosebi de gândurile şi dorinţele rele în timpul celebrării liturgice. Acest simbolism este şi mai clar în obiceiul urmat începând din Evul Mediu de către benedictini, franciscani şi dominicani, la care amictul se aplica mai întâi pe cap şi apoi se lăsa să cadă peste casulă sau peste dalmatică.

3) Alba este haina albă lungă îmbrăcată de toţi slujitorii sacri, care aminteşte de haina nouă nepătată pe care fiecare creştin a primit-o prin intermediul Botezului. Alba este deci simbolul harului sfinţitor primit la primul sacrament şi este considerată şi simbol al curăţiei inimii, necesară pentru a intra în bucuria veşnică a vederii lui Dumnezeu în cer (cf. Mt 5,8). Acest lucru se exprimă în rugăciunea spusă de preot, în timp ce îmbracă alba, rugăciune care face referinţă la Ap 7,14:

Dealba me, Domine, et munda cor meum; ut, in sanguine Agni dealbatus, gaudiis perfruar sempiternis.
(Purifică-mă, Doamne, şi curăţă inima mea, pentru ca purificat în sângele Mielului, eu să mă pot bucura de bucuriile veşnice).

4) Deasupra albei, la înălţimea taliei, este îmbrăcat cingulul, un cordon de lână sau din alt material potrivit care se foloseşte ca o curea. Toţi oficianţii care îmbracă alba ar trebui să poarte şi cingulul (această cutumă tradiţională este astăzi neglijată foarte frecvent). Pentru diaconi, preoţi şi episcopi, cingulul poate să fie de culori diferite, în funcţie de timpul liturgic sau comemorarea zilei. În simbolismul veşmintelor liturgice, cingulul reprezintă virtutea stăpânirii de sine, pe care sfântul Paul o numără şi printre roadele Duhului (cf. Gal 5,22). Rugăciunea respectivă, inspirându-se din Scrisoarea întâi a sfântului Petru 1,13, spune:

Praecinge me, Domine, cingulo puritatis, et exstingue in lumbis meis humorem libidinis; ut maneat in me virtus continentiae et castitatis.
(Încinge-mă, Doamne, cu cingulul curăţiei, şi usucă în trupul meu limfa desfrâului, pentru ca să rămână în mine virtutea continenţei şi a castităţii).

5) Manipulul este un veşmânt liturgic folosit la celebrările Sfintei Liturghii după forma extraordinară a Ritului Roman; a căzut în uitare în anii reformei liturgice, chiar dacă nu a fost abolit. Manipulul este asemănător cu stola, dar are o lungime mai mică: este lung mai puţin de un metru şi este fixat la jumătate de un fermoar sau de şnururi asemănătoare cu acelea care se găsesc la planetă. În timpul Sfintei Liturghii în forma extraordinară, celebrantul, diaconul şi subdiaconul îl poartă la antebraţul stâng. Acest veşmânt derivă probabil dintr-o batistă (mappula) care era purtată de romani înnodată la braţul stâng. De vreme ce mappula se folosea pentru a şterge faţa de lacrimi şi sudoare, scriitorii ecleziastici medievali au dat manipulului simbolismul trudei preoţiei. Această lectură a intrat şi în respectiva rugăciune de îmbrăcare:

Merear, Domine, portare manipulum fletus et doloris; ut cum exsultatione recipiam mercedem laboris.
(O, Doamne, fă ca eu să merit să port manipulul plânsului şi al durerii, pentru ca să primesc cu bucurie răsplata muncii mele).

După cum se vede, în prima parte rugăciunea citează plânsul şi durerea care însoţesc slujirea preoţească, dar în partea a doua se face referinţă la rodul propriei munci. Nu va fi nepotrivit să se amintească textul dintr-un psalm care probabil a inspirat această a doua simbologie a manipulului, dat fiind faptul că Vulgata aşa prezenta Psalmul 125,5-6: „Qui seminant in lacrimis in exultatione metent; euntes ibant et flebant portantes semina sua, venientes autem venient in exultatione portantes manipulos suos”.

6) Stola este elementul distinctiv al slujitorului hirotonit şi se îmbracă mereu la celebrarea sacramentelor şi sacramentaliilor. Este o fâşie de stofă, de obicei cusută, a cărei culoare variază în funcţie de timpul liturgic sau de ziua sanctoralului. Îmbrăcând-o, preotul recită rugăciunea respectivă:

Redde mihi, Domine, stolam immortalitatis, quam perdidi in praevaricatione primi parentis; et, quamvis indignus accedo ad tuum sacrum mysterium, merear tamen gaudium sempiternum.
(Redă-mi, o, Doamne, stola nemuririi, pe care am pierdut-o din cauza păcatului primilor părinţi; şi deşi sunt nevrednic să merg la sfântul tău mister, fă ca eu să ajung la fel la bucuria fără sfârşit).

De vreme ce stola este un veşmânt de importanţă enormă, care indică mai mult decât oricare altul starea de slujitor hirotonit, nu se poate să nu se denunţe abuzul răspândit de acum în multe locuri ca preoţii să nu mai poarte stola atunci când îmbracă planeta sau casula.

7) În sfârşit, se îmbracă planeta sau casula, veşmântul propriu al celui care celebrează Sfânta Liturghie. Cărţile liturgice au folosit în trecut cei doi termeni latini casula şi planeta ca sinonime. În timp ce numele de planetă se folosea îndeosebi la Roma şi a rămas în Italia, numele de casula derivă din forma tipică a veşmântului care la origine îl înconjura în întregime pe slujitorul sacru care o purta. Folosirea cuvântului casula se găseşte şi în alte limbi: „casulla” în spaniolă, „chasuble” în franceză şi în engleză, „Kasel” în germană. Rugăciunea respectivă la casulă face referinţă la îndemnul din Scrisoarea sfântului Paul către Coloseni 3,14: „Mai presus de toate să fie dragostea care este legătura desăvârşirii”; şi, de fapt, rugăciunea cu care se îmbracă planeta sau casula citează cuvintele Domnului conţinute în Mt 11,30:

Domine, qui dixisti: Iugum meum suave est, et onus meum leve: fac, ut istud portare sic valeam, quod consequar tuam gratiam. Amen.
(O, Doamne, care ai spus: Jugul meu este plăcut şi povara mea este uşoară: fă ca eu să pot purta acest [veşmânt preoţesc] în aşa fel încât să obţin harul tău. Amin).

În concluzie, se poate dori ca redescoperirea simbolismului propriu veşmintelor şi a respectivelor rugăciuni să îi poată încuraja pe preoţi să reia obişnuinţa de a se ruga în timpul îmbrăcării, în aşa fel încât să se pregătească cu reculegerea cuvenită pentru celebrarea liturgică. Dacă este adevărat că putem să ne rugăm cu diferite rugăciuni, sau chiar ridicând simplu mintea spre Dumnezeu, cu toate acestea textele rugăciunilor pentru îmbrăcare au de partea lor scurtimea, precizia limbajului, suflul de spiritualitate biblică, precum şi faptul că sunt rostite de secole de un număr incalculabil de slujitori sacri. Aceste rugăciuni se recomandă deci şi astăzi, pentru pregătirea la celebrarea liturgică, făcută şi în acord cu forma obişnuită a Ritului Roman.

One Comment

  1. Ornatele folosite in „ritul tridentin” mi se par totusi mai caracteristice Bisericii Romane. Dealtfel a inceput sa se foloseasca din nou in unele tari catolice. Ele sunt mai personalizate pentru Biserica Catolica (parere personala)… Fara suparare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *