Euharistia: scurtă istorie

Teme: Istorie, Liturgie.
.
Publicat la 24 ianuarie 2010.
Print Friendly

Autor: Alfred McBride, OP
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Catholic Update, octombrie 2006

Preasfanta Euharistie

Preasfânta Euharistie

E în natura omului să păstreze ca pe o comoară de mare preţ ultimele cuvinte ale celui care moare. În cazul Papei Ioan Paul al II-lea, Enciclica sa Ecclesia de Eucharistia, dată în ultimul an al vieţii, cuprinde şi reflectă dorinţa întregii sale existenţe de a trezi în Biserică o nouă preţuire pentru Euharistie.

„Am putut să celebrez Sfânta Liturghie în capele construite de-a lungul potecilor de munte, pe malul lacurilor sau pe ţărmul mării; am celebrat-o şi pe altare ridicate în mijlocul stadioanelor şi în pieţele oraşelor. Aceste variate scenarii de celebrare a Euharistiei m-au făcut să experimentez cu forţă caracterul său universal şi ca să spun aşa, cosmic. Da, cosmic! Fiindcă şi atunci când e celebrată pe un altar umil dintr-o biserică de ţară, Euharistia este celebrată într-un anume fel pe altarul întregii lumi. Ea uneşte cerul şi pământul. Ea îmbrăţişează şi pătrunde întreaga Creaţie” (Ecclesia de Eucharistia, 8).

În acest articol din Catholic Update se răspunde dorinţei euharistice a Papei Ioan Paul al II-lea prin intermediul unei scurte reflecţii asupra celor şase etape din istoria Euharistiei în Biserica Occidentală.

1. De la Paşti la Euharistie

De-a lungul tuturor modificărilor şi variaţiilor care au avut loc în istorie, Biserica a păstrat întotdeauna nucleul ritualului său. Primii creştini vedeau Cina cea de Taină din punctul de vedere al mesei rituale de Paşti. Cina a avut loc în cenacol, „camera de sus”, un loc folosit frecvent pentru discuţiile rabinice asupra Scripturii. Apostolii şedeau probabil pe perne, în jurul unei mese joase. Pe masă se afla un bol cu apă sărată, în amintirea lacrimilor vărsate în timpul sclaviei în Egipt, iar un platou cu salată amară amintea iarăşi de zilele dure ale sclaviei lor.

Un vas cu mere, struguri şi prune zdrobite acoperite cu scorţişoară sugera cărămizile pe care erau forţaţi să le facă. Platouri cu pâine nedospită stăteau alături de Cupa cea mare a Binecuvântării, plină cu vin. Un miel fript (o parte din mielul sacrificat la Templu) simboliza caracterul sacrificial al mesei şi amintea de sângele mielului cu care au însemnat uşile ca să fie salvaţi de îngerul răzbunării pe când erau în Egipt.

Isus a deschis Cina cu un psalm care îl preamărea pe Dumnezeu pentru intervenţia Sa salvatoare în Exod. Apoi a luat pâinea, a mulţumit pentru ea şi, rupând tradiţia, a continuat cu aceste cuvinte noi: „Luaţi şi mâncaţi. Acesta este Trupul Meu care se jertfeşte pentru voi”. Această pâine era acum Trupul Său, care se va jertfi, adică se va oferi pe cruce. Să ne oprim o clipă pentru a ne imagina ce au simţit şi ce au gândit apostolii când au luat parte la prima Euharistie din istorie.

La sfârşitul Cinei, Isus a luat Cupa Binecuvântării plină cu vin şi în loc să rostească cuvintele rituale, a rupt din nou tradiţia şi a spus: „Luaţi şi beţi din acesta toţi… Acesta este Sângele Meu… care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Încă o dată, Isus se referea la pătimirea Sa care avea să vină şi prin care îşi va vărsa sângele. Când au băut din acea cupă şi au mâncat din acea pâine, au trăit experienţa unităţii lor în Cristos. Apoi, Isus le-a dat lor şi urmaşilor lor puterea să celebreze Euharistia: „Faceţi aceasta în amintirea Mea”. Au cântat cu toţii un psalm iar Isus s-a ridicat şi a mers în întâmpinarea morţii şi învierii Sale mântuitoare. Acesta este evenimentul prin care Isus ne-a dat sacramentul Euharistiei şi a instituit preoţia.

2. De la Cină la Celebrare

Încetul cu încetul, apostolii şi urmaşii lor au dezvoltat celebrarea euharistică în structura care durează până în ziua de astăzi. La început au numit-o „frângerea pâinii”, dar curând şi-au dat seama că era necesar să se separe ritualul de masa propriu-zisă, atât din cauza abuzurilor de la mese (1Corinteni 11,17-22), cât şi din dorinţa unei ambianţe de rugăciune şi reculegere mai adecvate acestui act de preamărire.

Această evoluţie a fost relatată într-un document de la sfârşitul primului secol, numit Didache sau Învăţătura Apostolilor. Celebrarea Euharistiei a fost mutată duminica, în amintirea Învierii lui Isus. În locul cinei, primii creştini au înfiinţat Liturgia Cuvântului, modelată oarecum după rugăciunea din sinagogă, care includea lecturi din Scriptură, cântări de psalmi şi un cuvânt de învăţătură. În jurul cuvintelor consacrării au adăugat rugăciuni de mulţumire, laudă şi mijlocire. Către anul 150, Sf. Iustinian martirul menţionează că structura de bază a Sfintei Liturghii era deja constituită. Celebrările euharistice s-au desfăşurat în locuinţele oamenilor până în anul 313.

Duminica se citeau două texte biblice de către un lector, preotul rostea apoi omilia, urma Rugăciunea Euharistică şi distribuirea Împărtăşaniei. Şi într-adevăr, se făcea colectă pentru văduve, orfani şi alţii aflaţi în nevoi! Atribuţiile speciale ale episcopului, preotului şi diaconului fuseseră deja stabilite în primul secol. Cea de a doua Rugăciune Euharistică, aşa cum o ştim astăzi, este scurtă şi simplă, şi este inspirată de o rugăciune similară compusă de Hipolit din Roma în 215. Aşadar, forma de bază a Euharistiei a apărut foarte devreme şi a rămas în mod substanţial neschimbată timp de 2000 de ani.

3. Trupul tot mai mare al lui Isus

Anul 313 a însemnat un punct de cotitură pentru creştinism. Persecuţiile au încetat dintr-odată. Constantin a dat libertate creştinilor şi a cheltuit sume mari de bani pentru ridicarea de bazilici în care să fie celebrată Euharistia. Bisericile modeste din case şi-au încetat progresiv existenţa. S-au dezvoltat ceremonii impunătoare, potrivite marilor bazilici. Procesiunile, deplasarea curţii imperiale la sanctuar, cântările (compuse de Sf. Ambrozie) şi litaniile cântate care reuneau mii de voci, folosirea tămâii şi a clopotelor, practica sărutării obiectelor sfinte şi îngenuncherile au devenit parte din structura străveche a celebrării euharistice.

Celebranţii purtau îmbrăcăminte demnă de un senator roman. Robele lor au ajuns să fie numite „veşminte”, deoarece au rămas în formă aproximativ neschimbată mult timp după ce moda se schimbase. Farfuriile şi cupele simple folosite la celebrarea în case au devenit potire şi patene măiestrit lucrate. Aceasta a fost o evoluţie inevitabilă, odată cu acceptarea socială a creştinismului, ducând la organizarea unei Biserici de mărimea imperiului şi, implicit, la prosperitate eclezială. Această perioadă a cunoscut înălţarea unor Episcopi extraordinari, cunoscuţi drept Părinţii Bisericii, precum Augustin şi Ioan Gură de Aur, ale căror omilii erau bogate în teologie şi aplicaţii pastorale. Geniul lor a dus la dezvoltarea teologică în contextul luminii generate de Euharistie şi de setea de rugăciune şi credinţa poporului. Tema esenţială era: „Trupul lui Cristos (Euharistia) clădeşte Trupul lui Cristos (Biserica)”.

4. Euharistia devine îndepărtată pentru cei mai mulţi

Apariţia uluitoarelor catedrale gotice în Europa medievală a însemnat renaşterea credinţei. Procesiunile religioase pline de culoare cu ocazia sărbătorilor sfinţilor, entuziasmul pentru pelerinaje la locurile sfinte, naşterea unor noi ordine religioase i-au făcut pe unii istorici să numească aceste secole drept „epoca credinţei”.

Dar alături de aceste evenimente s-a constatat o tulburătoare scădere a participării active la Sfânta Liturghie. Îndepărtarea adunării credincioşilor de participarea activă la Euharistie a fost accentuată prin apariţia unor cortine de piatră sau fier care ascundeau corul şi altarul de ochii publicului. Călugării şi preoţii oficiau Liturghia lor comună departe de adunare. Sfânta Liturghie rămânea în limba latină, deşi oamenii începeau să folosească limba lor locală pentru majoritatea realităţilor din vieţile lor. Când oamenii s-au plâns de faptul că Liturghia se îndepărta tot mai mult de ei, li s-au oferit Liturghii la altare laterale, unde preotul slujea cu faţa la perete, rugându-se în limba latină.

Poporul compensa înstrăinarea lor cerându-i preotului să ridice mai sus Ostia ca să o poată vedea şi adora: „Mai sus, domnule preot!” În acelaşi timp, Berengar din Tours răspândea învăţătura că Isus nu este cu adevărat prezent în ostie şi că aceasta nu este decât un simbol al prezenţei Sale. Biserica a respins această învăţătură la Conciliul Lateran IV, în 1215, declarând solemn prezenţa reală a lui Cristos şi introducând conceptul de transsubstanţiere (substanţa pâinii devine substanţa sau „fiinţa” lui Cristos) în sprijinul acestei doctrine.

Întrucât mulţi catolici încetaseră să mai primească Împărtăşania, Conciliul a dispus să se meargă la Împărtăşanie cel puţin o dată pe an, în perioada Paştelui. În acelaşi timp a luat amploare Adoraţia Preasfântului Sacrament, împreună cu alte forme de pietate populară.

5. Reforma şi Liturghia tridentină

I-au trebuit Bisericii 28 de ani să îşi adune forţele şi să deschidă Conciliul din Trento în 1545, în legătură cu Reforma. Părinţii Conciliului au făcut apel pentru reînnoirea liturgiei. În 1570, Papa Pius al V-lea a răspuns apelului susţinând necesitatea unei cărţi standard pentru celebrarea Liturghiei în Biserica Occidentală. În decretul său, totul se referea la preotul celebrant şi la acţiunile sale la altar, incluzând Liturgia Cuvântului. Participarea poporului era mai mult devoţională decât liturgică. Textul Sfintei Liturghii era în limba latină. (Această Liturghie tridentină [numită astfel după Trento] avea să fie celebrată până la Conciliul Vatican II).

Iezuiţii au introdus arhitectura barocă în care locul unde stătea corul, cortinele şi zidurile despărţitoare au fost îndepărtate. Distanţa între altar şi adunarea credincioşilor s-a redus, astfel încât numai grilajul altarului separa credincioşii de celebrant. Altarul era aşezat la perete, care era bogat decorat, de la podea până la tavan. Tabernacolul era pe altar şi deasupra lui era o nişă pentru expunerea şi adorarea Preasfântului Sacrament.

Un amvon se înălţa aproape de mijlocul bisericii, indicând importanţa predicii. Acest spaţiu de celebrare strălucea a triumf şi încredere în sine. Era expresia stării de spirit a Contra-Reformei. Biserica era o sală a tronului, iar adunarea credincioşilor audienţa. Li se oferea muzică de Palestrina, Haydn, Mozart. Protestanţii îl aveau pe Bach, dar şi sute de noi imnuri triumfale.

Din păcate, majoritatea celebrărilor euharistice erau „Liturghii mici”, în general fără muzică şi la care adunarea asista în tăcere. Catolicii s-au orientat spre noi şcoli de spiritualitate pentru a-şi satisface aspiraţiile: Exerciţiile Spirituale ale Sfântului Ignaţiu, şcolile carmelitane şi aceea a Sf. Francisc de Sales. Astfel, în secolul al XIX-lea, se făcea din ce în ce mai mult simţită necesitatea reîntoarcerii la izvoarele Liturgiei.

6. Liturghia în perioada Conciliului Vatican II

Primul document aprobat de Părinţii Conciliului Vatican II (1962-1965) a fost Constituţia despre Liturgie. Dar cu un secol înainte începuse deja mişcarea pentru reforma liturgică. Benedictinii începuseră să reînvie practici liturgice străvechi, cum ar fi cântul gregorian (din secolul al VI-lea) şi studiau rădăcinile liturgiei creştine şi modul în care participau altădată toţi creştinii la celebrare. Papa Pius al X-lea (1903-1914) a încurajat folosirea cântului gregorian, împărtăşirea frecventă şi a coborât vârsta Primei Împărtăşanii la şapte ani.

În „Mediator Dei” (1947), Papa Pius al XII-lea a dat un puternic impuls mişcării liturgice. În 1951, Joseph Jungmann SJ, a publicat „Liturghia Ritului Roman”, în care prezenta istoria complexă a Liturghiei. În Statele Unite, Mănăstirea Sf. Ioan din Collegeville, Minnesota, a susţinut cauza reformei liturgice prin revista sa Orate Fratres, („Să ne rugăm, fraţilor”) (care se numeşte acum Worship). Lista lor de scriitori îi includea pe toţi cei care se raliaseră acestei cauze în America.

Cu alte cuvinte, în momentul în care s-a reunit Conciliul Vatican II, solul era bine pregătit prin munca răbdătoare a învăţaţilor, prin sute de întâlniri şi nenumărate articole. În urma unei dezbateri relativ mici şi cu foarte puţine împotriviri, Constituţia despre Liturgie a fost aprobată de Părinţii Conciliului cu 2.147 voturi pentru şi 4 împotrivă. Cuvintele răsunătoare ale Constituţiei au atins un punct culminant atunci când se declara: „Liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi izvorul din care emană toată puterea ei” (10).

În ultima parte a secolului al XX-lea a început aplicarea documentului. Au fost introduse mai multe modificări. Preotul celebrează acum cu faţa la popor. Limba poporului a înlocuit latina. Credincioşii îşi strâng mâinile, dăruindu-şi un semn al păcii. Adunarea este invitată să participe activ la Liturghie, cântând şi rugându-se în diferite momente ale ei. Credincioşii sunt invitaţi să primească Împărtăşania fie în mână, fie pe limbă, şi să stea în picioare în momentul în care o primesc. Li se oferă şi Potirul, astfel încât să se împărtăşească primind ambele specii: Pâinea şi Vinul euharistice.

Laicii şi persoanele consacrate pot oferi Împărtăşania ca miniştri extraordinari. Au apărut diaconii căsătoriţi, pentru a-i asista pe preoţii la Liturghie şi pentru a predica. Au fost adăugate procesiunile de la intrare. Credincioşii aduc daruri la Ofertoriu. Preoţii au renunţat la veşmântul tradiţional pentru unul asemănător robei. Lecturile pentru Liturghie prevăd serii de trei ani din Scriptură în care se dau citire unor secţiuni largi din Biblie. Omiliile, care deveniseră lecturi sau vestiri practic despre orice subiect, se reîntorc la explicarea Scripturii şi a modului în care se aplică în viaţa de zi cu zi. Arhitectura bisericească a devenit funcţională şi minimalistă în decoraţii – un semn al timpurilor. În loc de stilul „cutie” lungă, apare modelul cu un auditorium larg. Au apărut cântări liturgice pentru chitară şi s-au compus imnuri noi, care au generat însă multe discuţii legate de gust şi de caracterul adecvat sau nu.

Nimic din toate acestea nu s-a făcut însă fără o anumită supărare şi dificultate. Unele experimente au fost exagerate. Este uimitor cât de puţină împotrivire s-a generat totuşi. Visul mişcării liturgice s-a împlinit şi continuă să se răspândească. Credincioşii înţeleg că îşi pot îmbogăţi spiritualitatea în principal prin celebrarea Euharistiei. Dar impactul semnificativ al tuturor acestor modificări urmează încă a fi experimentat. Prin prisma anilor Bisericii, suntem încă foarte aproape de începutul reformelor aduse de Conciliu.

Euharistia: vie şi dinamică

O concluzie pe care o putem trage privind această schiţă a istoriei Liturghiei este că modificările liturgice, indiferent dacă au fost mici sau mari, au apărut chiar de la Cina cea de Taină. Esenţa nu a fost schimbată niciodată, dar detaliile, deciziile autorităţii bisericeşti şi atitudinea participanţilor au fost supuse modificărilor şi evoluţiei în timp.

În acest sens, celebrarea Euharistiei este o realitate dinamică şi vie. În timp ce o dietă constantă de experimentări nu este nici sănătoasă şi nici de dorit, este necesară o atenţie plină de iubire asupra calităţii divinei celebrări. Cu siguranţă este necesar să se evite frivolitatea, dar în acelaşi timp şi stagnarea. Nucleul nobil al Euharistiei, din Cenacol şi până într-o catedrală dintr-un oraş sau într-o biserică de ţară a rezistat – şi va rezista întotdeauna – în faţa tumultului istoriei. Pentru aceasta să aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *