Arta de a trăi: Despre virtuţi

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 ianuarie 2010.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Radu Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, ian/feb 2009

Pe val sau impotriva lui?

Pe val sau împotriva lui?

Nu am să uit niciodată cuvintele de final ale instructorului: „Şi dacă se întâmplă cumva să cădeţi din caiac, nu încercaţi să staţi drepţi în picioare în râu”. Se întâmpla acum câţiva ani, când împreună cu soţia am mers pe râul Arkansas, în Munţii Stâncoşi. Nu mai fusesem cu caiacul până atunci, aşa că am mers cu un grup ce avea un ghid. Acesta ne-a spus să nu ne ridicăm în apă. „Râul nu este foarte adânc. Dar este foarte puternic. Dacă veţi cădea în apă, nu vă ridicaţi în picioare, deoarece râul vă va dărâma imediat. Ţineţi-vă bine de vesta de salvare şi trageţi-vă înspre mal.”

Ne-am început aventura în ape liniştite, eu în faţa caiacului iar soţia în spate. Totul era minunat: ne bucuram de cerul senin de deasupra, de peisajul minunat înconjurător, de munţii ale căror vârfuri erau acoperite de zăpadă. Dar ştiam că apele mai repezi urmau să vină, şi că cu ele vom da primele teste cu caiacul. Deodată le-am auzit: parcă răgeau. Adrenalina a început să pompeze în noi în timp ce ne pregăteam de confruntare. Şi am intrat în vâltoare. Caiacul s-a înclinat spre stânga şi a început să intre apa în el. Ne-am înclinat spre dreapta dar ne-am udat din nou. Ne-am smucit brusc spre stânga şi ne-am îndreptat apoi poziţia, reuşind să trecem la fix printre stânci. Trecuserăm de apele învolburate şi eram din nou în ape line. Primul test îl trecuserăm cu succes!

M-am întors zâmbind spre soţia mea, dorind să celebrăm victoria printr-un „Am reuşit!” Dar pe faţa lui Beth am citit doar groază. Îmi arăta în faţă şi striga: „Înainte, ţine-o tot înainte!” Ea vedea că în timp ce eu mă întorceam să sărbătoresc prematur reuşita, caiacul se înclina cu mine. În doar câteva secunde s-a răsturnat, a făcut 180 de grade, iar noi am început să plutim cu capul în apă şi cu picioarele în sus pe Arkansas…

A merge împotriva curentului

În cele din urmă ne-am revenit cu capul la suprafaţă, dar era prea târziu. În mijlocul apei era căzut un trunchi de copac. În timp ce toţi ceilalţi din grup au trecut pe lângă trunchi, noi am nimerit drept în el. Caiacul ni s-a rupt şi a fost imediat supt sub ape. Am rămas agăţaţi cu disperare de copac, curentul trăgându-ne cu forţă sub ape. Şi în cele din urmă am fost luaţi de val.

Ba peste apă ba sub apă, eram dus de curent, iar fundul meu părea a lovi fiecare piatră. Nu îmi plăcea şi ghiciţi ce am făcut: da, am încercat să mă ridic în picioare. Şi imediat… buf. Râul m-a secerat. Panicat am încercat a doua oară să mă ridic în picioare, dar imediat am fost din nou tras sub ape. După o a treia încercare eşuată mi-am amintit ce ne spusese instructorul: „Nu încercaţi să staţi în picioare în râu”. M-am prins de vesta de salvare, am ridicat-o la suprafaţă şi în cele din urmă am ajuns la mal. Soţia mea a supravieţuit şi ea. Am găsit-o vie mai jos cu un kilometru. Şi de atunci nu am ne-am mai dat cu caiacul!

Este greu să stai împotriva unui râu puternic. Şi, similar, este greu să stai împotriva curentului culturii noastre. Nu există prea multe puncte de sprijin în societatea noastră seculară şi relativistă pentru a duce o viaţă de bun catolic. În mass-media, la locul de muncă, uneori chiar şi în propriile noastre familii, nu găsim prea multă încurajare să ne aprofundăm credinţa catolică, să ne construim o căsnicie solidă şi să creştem copii plăcuţi Domnului. Dimpotrivă chiar. Sunt numeroase forţele care lucrează împotriva noastră, care ne abat atenţia de la ce este mai important în viaţă şi care ne pun piedici, dacă nu chiar ne dărâmă, în drumul nostru spre Cristos.

Virtuţile – aptitudini pentru viaţă

Dacă dorim să înotăm împotriva curentului culturii noastre, avem nevoie absolută de ceva. Dacă dorim încredere profundă şi intimitate în căsniciile noastre, dacă dorim să construim familii puternice pentru copiii noştri, dacă dorim să avem între noi o relaţie creştinească de prietenie, dacă dorim să ne trăim cu adevărat credinţa catolică şi să nu fim absorbiţi de modelele lumeşti de viaţă, atunci există ceva absolut indispensabil. Este vorba de virtute.

Nu contează cât de sincer îmi doresc să trăiesc credinţa catolică şi să cresc în relaţia mea cu Cristos; nu contează cât de sincer doresc să fiu un soţ bun pentru soţia mea, un tată bun pentru copiii mei şi un prieten bun pentru oamenii din viaţa mea, fără virtute voi eşua în oricare dintre aceste relaţii. Voi fi luat de valul culturii actuale şi de dorinţele mele egoiste… doar dacă nu aleg în mod proactiv să înot împotriva curentului prin cultivarea virtuţilor în viaţa mea.

Catehismul Bisericii Catolice defineşte virtutea ca „o dispoziţie firească şi fermă de a face binele” (nr. 1803). Gândiţi-vă la virtute ca la o aptitudine ce ne permite să facem binele cu uşurinţă şi să îi iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele cu o extraordinară naturaleţe. Aşa după cum anumite meserii cer anumite aptitudini, şi arta de a trăi cere dobândirea virtuţilor. Virtuţile sunt deprinderile cruciale ale vieţii de care avem nevoie pentru a ne trăi la înălţime relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii.

Zburând la înălţime

Când le vorbesc studenţilor despre virtuţi îmi place să îmi depăn amintirile despre avioane. De când eram mic copil am fost fascinat de zbor. Îmi plăcea să merg la aeroport să văd cum decolează şi aterizează avioanele. Când eram în avion doream tot timpul să stau la geam, ca să pot să văd bine cerul, să mă uit la nori când treceam pe deasupra lor. Şi astăzi, când majoritatea oamenilor preferă locurile dinspre culoar, eu prefer tot locul la fereastră, pentru că sunt încă fascinat de zbor. Acum să vă întreb ceva: după ce aţi auzit de pasiunea mea pentru zbor, aţi fi gata să vă urcaţi într-un avion pilotat de mine? Nici gând! Îmi place ideea de zbor şi privesc cu admiraţie avioanele, dar nu am aptitudinea de a pilota un avion şi atunci sunt sigur că nu doriţi să conduc eu avionul în care vă aflaţi.

Tatăl meu a fost medic chirurg şi mergeam adesea la el la spital, privind cărţile şi planşele de anatomie şi diferitele proceduri chirurgicale. Am amintiri extraordinare cu tatăl meu ca şi chirurg şi tocmai de aceea îi preţuiesc mult pe aceşti medici. Dar nu cred că v-aţi aşeza pe masa de operaţie cu mine ca şi chirurg doar pentru că apreciez ce fac aceştia, nu? Nu am urmat nici o şcoală de medicină şi nu posed aptitudinile necesare pentru astfel de operaţii, aşa că sigur nu mă doriţi ca şi chirurg al Dvs.

Tot ce am spus până acum ţine de bunul simţ. Nimeni nu s-ar urca într-un avion pilotat de cineva nepriceput în ale zborului. Şi nimeni nu s-ar grăbi să fie operat de cineva care habar nu are de chirurgie. Şi totuşi astăzi atâţia oameni se aruncă cu capul înainte în relaţii de afacere, în întâlniri amoroase sau chiar căsătorii, fără să se întrebe cum stă celălalt cu aptitudinile pentru viaţă: are el virtuţile necesare pentru această relaţie? Are răbdarea, generozitatea, prudenţa, auto-controlul, umilinţa, disciplina şi atâtea alte virtuţi importante în viaţă? Şi, dincolo de a le aştepta de la ceilalţi, trebuie să le avem noi înşine pentru a ne putea angaja în relaţii.

Nu doar pentru mine

Când vorbesc la conferinţe despre căsătorie şi familie, le pun adesea soţilor două întrebări. Prima: „Câţi vă iubiţi soţia/soţul şi îi doriţi tot binele din lume?” Toţi ridică mâna. A doua: „Câţi faceţi lucruri care o/îl rănesc?” Toţi ridică din nou mâna. Este uşor să spui că îţi iubeşti soţia, copiii, prietenii şi pe Dumnezeu. Şi poţi sincer să doreşti să îi iubeşti. Dar necesită mult efort, multă practică şi harul de a dobândi virtuţile necesare pentru ca să şi fii în practică un bun soţ, tată, prieten şi creştin. Virtuţile sunt ca nişte puteri interioare care ne ajută să îi iubim pe ceilalţi. Virtuţile ne pot da libertatea de a iubi, iar fără virtuţi nu suntem capabil să iubim aşa cum ar dori Dumnezeu să o facem.

Aş dori în acest moment să subliniez un lucru important. Când eram tânăr şi auzeam oamenii vorbind la biserică despre virtuţi, aveam o viziune individualistă asupra vieţii virtuoase. Aveam impresia greşită că virtuţile sunt ceva ce îţi foloseşte doar sufletului tău: sunt pentru dezvoltarea mea spirituală şi atât. Umilinţa, pietatea, bunătatea, prudenţa, cumpătarea şi alte virtuţi mi se păreau a fi o serie de calităţi de care fiecare catolic are nevoie pentru ca să fie un bun creştin. Un fel de insigne de colecţionat ca să ajungi un bun „cercetaş” în ochii lui Dumnezeu. Dar virtuţile trebuie înţelese relaţional. Virtuţile nu sunt importante doar pentru viaţa proprie; ele sunt dispoziţii naturale, sunt aptitudini de care avem nevoie pentru a-l iubi pe Dumnezeu şi pe oamenii pe care El i-a hărăzit în viaţa noastră. Dacă îmi lipseşte o anumită virtute nu am de suferit doar eu – suferă şi oamenii care sunt aproape de mine. Vor simţi şi ei consecinţele lipsurilor mele la capitolul virtuţi.

De exemplu, dacă îmi lipseşte virtutea generozităţii, voi face gesturi egoiste care îmi vor răni soţia. Lipsa de prudenţă mă va face să pierd ore în şir cu munca şi să nu aloc suficient timp copiilor mei, iar aceştia vor simţi efectele modului meu imprudent de organizare a timpului. Dacă mă las adesea copleşit de dificultăţile vieţii şi cu uşurinţă mă irit, stresez sau devin nervos, oamenii din viaţa mea vor suferi primii consecinţele lipsei mele de răbdare şi de perseverenţă. În aceasta stă tragismul acestor deficienţe: cu cât îmi lipsesc mai mult virtuţile, cu atât sunt mai puţin liber să iubesc cu adevărat. Oricât de mult aş dori să fiu un bun fiu al lui Dumnezeu, un bun soţ şi un bun tată, fără virtuţi nu voi putea fi consecvent în dăruirea faţă de Domnul, nu îmi voi cinsti şi sluji efectiv soţia şi nu voi creşte copiii aşa cum aş dori. Lipsurile mele vor afecta vieţile altora.

Cardinalul Joseph Ratzinger (acum Papa Benedict al XVI-lea) spunea cândva că, în această lume tot mai seculară şi mai de-creştinată, am pierdut „arta de a trăi”. Într-adevăr, într-un timp al confuziei morale, când moştenirea virtuţilor şi formarea caracterelor nu se mai transmite mai departe, nu mai ştim cum să trăim bine. Această nouă serie de articole va explora tradiţia catolică privitoare la virtuţi într-un mod practic, pentru a ne ajuta să redescoperim „arta de a trăi”.

(Va continua…)



2 Comments

  1. Virtuti…
    „o dispoziţie firească şi fermă de a face binele”
    „ele sunt dispoziţii naturale”
    „fără virtuţi nu suntem capabil să iubim aşa cum ar dori Dumnezeu să o facem”

    A nu face nimic este echivalent cu a nu avea virtutea de a face binele. Copii fiind avem dorinta de a face bine, de a fi buni cu ceilalti copii, adulti, dar ne-o pierdem cu timpul si devenim in 99% din cazuri egoisti si facem bine doar asa sporadic cand si cand, asa sa fim oarecum multumiti de noi. Rar vezi aceste virtuti si de aceea zic si putini oameni sunt care cu adevarat il iubesc pe Dumnezeu si cred in El, DAR totodata il iubesc si pe aproapele lui. Mi-ar face mare placere sa cunosc astfel de oameni, acum in zilele noastre, as dori sa fiu alaturi de ei, sa invat ce inseamna sa iubesti cu ADEVARAT pe semenul tau si apoi sigur ca va fi cu adevarat si iubire fata de Dumnezeu. Mediul din jurul nostru face sa fim absenti de multe ori la problemele vecinilor nostri. O haina, un dolar dat nu inseamna foarte mult, insemna ceva decat nimic, dar mult mai mult inseamna sa ai virtutea de a iubi, de a fi bun. Rar mi-a fost dat sa vad astfel de oameni. Eu nu sunt asa. As vrea sa fiu, dar ceva din mine nu ma lasa sa fiu mai activ, sa merg sa-i ajut pe cei bolnavi, sa le tin de urat celor singuri, etc. etc. etc.. De unde atatea virtuti? Nu prea sunt. De ce pierde teren crestinismul? Tocmai de aceea ca nu avem oameni cu adevarat virtuosi. Credinta este ceva de care se vorbeste la biserica, la rugaciunea comunitara, la numite intalniri, etc., dar se vorbeste doar, atat nimic mai mult. Lipsa de actiune, de interes, de vointa care lipseste cu desavarsire face ca si credinta sa piarda teren. Si vorbim de virtuti naturale, adica ne nastem cu ele dar le pierdem pe drum. Intr-un cuvant cati credinciosi cu virtuti mai sunt in tara noastra? Eu cel putin vad in jurul meu la lucru, chiar in familie un dezinteres prea mare ca sa mai vorbim..sa VORBIM…de virtuti. Nu ne pasa catusi de putin de cel de langa noi, ca-i vecin, ca-i sotia, sotul, colegul, etc. Unora nici macar de Anul Nou nu le-am urat „La multi ani!” Mai vorbim de virtuti? Unde sunt acele virtuti? Imi spune cineva? Ca multe as mai zice, dar la ce bun? M-am descarcat si eu si atat. Toate or’ trece si noi vom trece si vom fi odata, ca odata tot o sa fim, in fata lui Dumnezeu si ce vom zice? Ce am facut cu virtutile , cu ce am primit la nasterea noastra? Cred ca pot sa spun ca nu prea am facut nimic. Am alergat de colo-colo pentru mancare, pentru niscaiva bani in plus, pentru o masina noua, adicatelea cam totul pentru NOI, NOI pentru ca pe langa noi nu mai e nimeni.
    Dumnezeu are loc undeva? Poate un minutel avem timp si pentru El, dar pentru cel de langa noi nu mai avem. De unde atata timp, nu?
    Virtuti???

  2. Reflectii pline de adevar, care ar trebui sa ne dea de gandit tuturor. Din nefericire suntem afundati „pana la gat” in cotidian, complacandu-ne intr-o comoditate egoista si paguboasa. Unii dintre noi mergem regulat la biserica si chiar ne rugam zi de zi, dar o facem doar pentru a indeplini o formalitate, fara a intra intr-o relatie reala cu Dumnezeu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *