A-l găsi pe Dumnezeu în migranţi şi străini

Teme: Interviu, Social.
.
Publicat la 24 ianuarie 2010.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: sr. Marilyn Lacey
Traducere: Oana Capan
Sursa: Zenit, 7 ianuarie 2010

sr. Marilyn Lacey

sr. Marilyn Lacey

Teama de migranţi este de înţeles, dar depăşirea ei este esenţială pentru creştinii care îl pot descoperi pe Dumnezeu în străini, afirmă o călugăriţă cu 30 de ani de experienţă în slujirea celor „din afară”. Sora Marilyn Lacey face parte din Congregaţia Surorilor Milostivirii şi conduce organizaţia nonprofit Mercy Beyond Borders (Milostivire dincolo de Graniţe), care se ocupă de femei şi fete deportate în sudul Sudanului, pentru a uşura sărăcia lor extremă. În cartea ei „This Flowing Toward Me: A Story of God Arriving in Strangers” (Ave Maria Press), publicată anul trecut, a scris despre munca ei cu refugiaţi din Statele Unite, Africa şi Asia. Sora Lacey a împărtăşit pentru ZENIT experienţa ei cu migranţii şi refugiaţii cu ocazia celebrării în SUA, la începutul acestui an, a Săptămânii Naţionale a Migraţiei.

– Adesea imigraţia este descrisă în termeni de numere, dar cum arată chipul imigrantului individual? Care sunt obişnuitele lui speranţe şi temeri, dificultăţi şi nevoi?

– Este foarte natural să ne gândim la migranţi ca la „alţii”, oarecum foarte diferiţi de noi. În legislaţia imigraţiei, termenul tehnic folosit pentru ei este „străini”. Acest lucru întăreşte tendinţa noastră de a ne teme de migranţi, deoarece considerăm în general greu să avem încredere în persoane pe care le percepem a fi diferite de noi. În realitate, migranţii sunt fiinţe umane cu familii de îngrijit, copii de protejat, vise de urmat. Nevoile lor de bază sunt acelea de a fi bine primiţi şi de a găsi adăpost, de a găsi de lucru şi de a-şi face prieteni. Ca Biserică avem o obligaţie serioasă – care de fapt este o minunată invitaţie – să fim locul în care îşi pot împlini aceste nevoi.

În urmă cu câţiva ani, un refugiat catolic, un tânăr din Eritreea recent stabilit în California, mi-a mărturisit marea lui nedumerire: „Soră, aici în America bisericile sunt închise noaptea!” Am recunoscut că într-adevăr sunt închise. Răspunsul lui imediat a fost: „Dar dacă bisericile sunt închise, unde vor dormi călătorii?” Întrebarea lui ar trebui să ne conducă la o examinare a conştiinţei. Cât de primitori suntem (ca indivizi şi ca Biserică) faţă de străinii din mijlocul nostru?

– În acest an, Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului are în centrul atenţiei copiii. Puteţi descrie viaţa unui copil migrant obişnuit?

– Marea parte a activităţii desfăşurate de mine a fost cu refugiaţi. Copiii din familii refugiate nu duc ceea ce noi am considera o viaţă normală. Şi-au părăsit locuinţele; au experimentat drumuri lungi, dificile. Mulţi dintre membrii familiilor lor s-au pierdut sau au murit. Mulţi dintre copii au asistat direct la atrocităţi; unii au fost ei înşişi copii-soldaţi, forţaţi să se angajeze în acte violente. Au petrecut ani de zile în existenţa artificială a lagărelor de refugiaţi unde educaţia primită a fost sporadică, în cel mai bun caz, şi alimentaţia lor sărăcăcioasă. Ei simt că lumea este un loc periculos. Şi cu toate acestea sunt extraordinar de puternici. Dacă li se oferă un loc sigur şi prezenţa unor adulţi iubitori, care să îi susţină, pot înflori.

– Nu caută majoritatea imigranţilor să ia ceva de la cetăţenii ţării? În special în acest timp de recesiune economică, când mulţi cetăţeni sunt şomeri, nu este natural ca oamenii să dorească să îşi protejeze propriile lor resurse? Există vreo cale pentru a schimba această atitudine defensivă?

– Apărarea propriei familii şi a propriei ţări împotriva ameninţărilor este de înţeles şi chiar onorabilă. Din păcate, noi oamenii suntem înclinaţi spre a identifica greşit adevăratele ameninţări. În opinia mea – care cred că se bazează pe o citire clară a Evangheliilor – realele ameninţări pentru viaţa adevărată şi pentru fericire nu sunt migranţii, ci mai degrabă propria noastră lăcomie, propriul egoism. Ţările dezvoltate par concentrate pe a acumula tot mai mult din bogăţia lumii şi în acelaşi timp pe a adopta legi ale imigraţiei destinate să îi ţină pe alţii departe de orice parte din această bogăţie. Evanghelia ne pune înainte Fericirile: fiţi săraci, împărtăşiţi ceea ce aveţi, îmbrăţişaţi suferinţa, lucraţi pentru dreptate, înduraţi persecuţia.

Suntem chemaţi chiar să îi iubim pe duşmanii care vor să ne facă răul. În timp ce lumea încearcă să ne convingă că securitatea stă în uciderea duşmanilor, sau cel puţin în ţinerea lor la distanţă, Evanghelia ne arată că trebuie să creştem în iertare, în primire, şi într-un mod de viaţă care îi invită pe toţi la masă. Cerul, spune ea, este deschis tuturor celor care doresc să stea la masă cu toţi ceilalţi! Personal, cred că „problema imigraţiei” nu poate fi rezolvată doar prin dezbatere raţională. Trebuie să includem dimensiunea credinţei care ne face să înţelegem că securitatea, bunăstarea şi fericirea noastră adevărată constau în deschiderea porţilor noastre faţă de străini, faţă de persoanele diferite de noi.

Chiar dacă includerea migranţilor în societăţile noastre ar duce la scăderea standardului nostru de viaţă (ceea ce, de fapt, de obicei nu este cazul, deoarece prezenţa lor stimulează economiile), ar rămâne totuşi de datoria creştinilor să îi primească. Dumnezeu vine la noi sub chipul străinilor. Această temă se regăseşte în întreaga Scriptură: din Geneză 18 (Avraam este binecuvântat de cei trei străini pe care îi invită în cortul său) la Apocalips 3,20 (Dumnezeu stând la uşa noastră, bătând cu răbdare). Pentru mine, acest lucru este mai mult decât teorie – este experienţa din ultimii 30 de ani de lucru cu refugiaţii şi migranţii din întreaga lume.

– Ce puteţi spune despre imigranţii care intră în ţară ilegal? Presupunând că există motivaţii bune pentru actualele legi ale imigraţiei, nu este oare etic să condamni acest comportament ilegal?

– Uneori oamenii mă întreabă: „De ce nu vin acei oameni în mod legal? Ei încalcă legile noastre!” Aceasta este o întrebare gravă, care face apel la caracterul nostru de cetăţeni ce se supun legilor. Persoanele care pun această întrebare sunt de obicei surprinse să afle că nu există nici o modalitate pentru „acei” oameni de a veni legal, deoarece legile imigraţiei nu le oferă nici o posibilitate de a o face. Doar anumite categorii de „străini” pot intra legal, şi mulţi dintre ei doar pentru perioade limitate de timp.

Aproape jumătate dintre cei fără acte legale în Statele Unite, de exemplu, sunt persoane au intrat legal dar apoi le-a expirat viza. Ceilalţi sunt cei care au trecut graniţa fără a fi verificaţi – de obicei persoane care vin în căutare de lucru pentru ca să poată trimite bani acasă pentru susţinerea familiilor lor. Actuala lege americană a imigraţiei, de exemplu, poate lăsa membrii familiei să aştepte până la 18 ani pentru a imigra legal. Cum se potriveşte acest lucru cu convingerea noastră creştină cu privire la sacralitatea familiei şi la importanţa faptului ca familia să fie împreună? Înainte de a-i judeca pe cei care încalcă legea, întrebarea cheie pentru mine este dacă actualele legi sunt ele însele etice.

Este drept, într-o economie globală în care bunurile, informaţia şi banii trec dincolo de graniţe, să îi împiedicăm pe muncitori să treacă şi ei graniţele? Este drept, într-o lume în care unii oameni se nasc în locuri în care este aproape imposibil să îţi hrăneşti familia, să împiedicăm oamenii să migreze într-un loc în care pot asigura cele necesare pentru copiii lor? Este drept ca, într-o lume aflată în criză economică, cei care au să îi dea afară pe cei care nu au? Este drept să construim ziduri (aşa cum au făcut Statele Unite de-a lungul graniţei lor sudice) sau să trăim în comunităţi închise care îi ţin pe oameni afară, când în acelaşi timp mergem la biserică şi ascultăm parabola evanghelică despre Lazăr şi omul bogat (Luca 16)?

– Mulţi oameni simt compasiune faţă de imigranţi, dar spun că nu au nimic în plus să le dea. Ce poate un cetăţean obişnuit să dea unui imigrant?

– Nu te costă nimic (în afară de puţin curaj) să îi primeşti cu căldură pe migranţi. Nu te costă nimic să recunoşti că mai există întotdeauna puţin „loc la han”. În timp ce poate fi riscant să deschizi uşa casei unui individ străin, un efort de grup face mai uşor acest lucru. Comunităţile de credinţă pot fi importante puncte de plecare pentru primirea străinilor. Cât despre a nu avea „nimic în plus”, sunt destul de sigură că toţi avem multe de împărtăşit, şi că adevărata bucurie ne va ocoli până când nu vom începe să facem acest lucru. Aşa cum a spus un sfânt: „Perechea în plus de pantofi din dulapul tău aparţine săracilor”. Când trăim acest fel de deschidere şi împărtăşire, binecuvântările vin din belşug!

– Este corect să spunem că a pune accentul pe toleranţa pentru diversitatea culturală este răspunsul pentru a-i face pe imigranţi să se simtă mai bine primiţi, sau aţi descoperit altceva util în deschiderea inimilor faţă de oamenii de rase diferite?

– Toleranţa faţă de diversitate este cu siguranţă un prim pas, dar sper că putem trece dincolo de a tolera diferenţele dintre noi la a celebra felul în care ele pot să ne îmbogăţească pe noi toţi. Am lucrat cu refugiaţi şi migranţi din peste 50 de ţări şi mă consider a fi unul dintre cei mai fericiţi oameni de pe planetă – pentru a fi fost făcută părtaşă la atât de multe viziuni diferite asupra lumii, atât de multe perspective diferite asupra lui Dumnezeu, atât de multe modalităţi de a depăşi dificultăţile şi de a trăi cu curaj. Mă rog ca toţi să poată risca să primească un străin şi să descopere, spre surprinderea lor, că Dumnezeu însuşi aşteaptă în ei să fie primit!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *