Sunt icoanele şi statuile idoli?

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Dwight Longenecker
Traducere: Melinda Bica
Sursa: DwightLongenecker.com

Statuie

Statuie cu Preasfânta
Inimă a lui Isus

Am fost crescut într-o Biserică Evanghelică independentă din SUA, prin urmare primul meu contact cu Biserica Catolică a fost un şoc puternic, care mi-a confirmat tot ce mi s-a spus despre catolici. În faţa statuilor erau suporturi cu lumânări care se topeau în jgheaburi. Imagini cu Isus pe cruce, Isus cu inima Sa în exterior, Maria cu Pruncul Isus, şi multe statui ale unor călugăriţe, călugări şi preoţi, în diferite atitudini reverenţioase. Nu numai că am văzut oameni rugându-se în faţa statuilor, dar şi aprinzând lumânări şi punând bani în cutii mici. „Deci este adevărat! Catolicii se închină într-adevăr la idoli!”, m-am gândit eu.

Era o greşeală uşor de făcut. Profesorii mei creştini mi-au spus despre catolici că se închină la idoli, şi ceea ce am văzut în acea biserică părea să corespundă spuselor lor. Acelaşi lucru s-ar putea întâmpla dacă unui copil catolic i s-ar spune că protestanţii venerează Biblia. Apoi, când ar intra într-o biserică evanghelică, ar vedea altarul mare ca punct principal de referinţă şi ar auzi o predică puternic ancorată în Biblie, de patruzeci şi cinci de minute. Ar ajunge la concluzia că învăţătorii săi au avut dreptate şi evanghelicii într-adevăr venerează Biblia! Prejudecăţile sunt puternice pentru că par să fie adevărul, dar ambele prejudecăţi, invocate mai sus, sunt total greşite. Aşa cum un evanghelic ar fi pe de o parte amuzat, pe de altă parte ofensat, să audă că cineva l-ar suspecta de faptul că venerează Biblia, la fel şi un catolic ar fi amuzat şi ofensat în acelaşi timp dacă cineva ar crede despre el că se închină statuilor în loc lui Dumnezeu.

Aşa cum între evanghelici există unele exemple cam duse dincolo de limite, la fel sunt în catolicism unele forme de devoţiune cam extreme, şi poate că prima reacţie a unui evanghelic este oarecum de înţeles. Când el vede catolici care poartă imaginea Mariei într-o procesiune i se pare că ei încalcă a doua poruncă: „Să nu îţi faci chip cioplit”. Iar a doua poruncă este legată de prima poruncă: „Să nu ai alt Dumnezeu”. Dar interdicţia de a ne face imagini înseamnă pur şi simplu că nu avem voie să ne facem imagini cu Dumnezeu. Nu a putut fi o interdicţie împotriva tuturor imaginilor, pentru că mai târziu Dumnezeu i-a spus lui Moise să facă un şarpe de bronz şi să îl pună pe un stâlp, pentru ca oamenii să îl privească pentru a fi salvaţi (Numeri 21,8) Apoi când i-a dat instrucţiuni pentru chivot, Dumnezeu i-a spus lui Moise să ţese imagini cu îngeri pe perdele (Ieşirea 26,1) şi să facă doi heruvimi din aur care să fie puşi pe capacul Chivotului Legământului (Ieşirea 25,18)

Disputa dacă creştinii ar trebui sau nu să folosească imagini în cultul religios a început cu mult timp în urmă. Creştinii au folosit picturi şi statui religioase în cultul lor încă de la început. În catacombe şi biserici se găsesc mozaicuri şi picturi cu Isus şi cu sfinţi datând din vremea romanilor. Dar pe la jumătatea secolului al VIII-lea lucrurile au început să se complice. În limba greacă „icoană” înseamnă „imagine”, motiv pentru care un grup de creştini au început să fie împotriva folosirii icoanelor în cult. Cu aproximativ cincizeci de ani înainte de aceasta, unele grupuri de creştini au fost influenţate de două erezii – monofizismul, care desconsidera partea fizică a naturii lui Isus, şi maniheismul, care susţinea că lumea fizică este rea. Ambele erori tratau lucrurile materiale ca inferioare, deci se înţelege uşor cum această gândire i-a făcut pe oameni suspicioşi în legătură cu lucrurile materiale precum icoanele şi statuile.

Curând controversa s-a transformat în violenţă. Regina a trimis trupe armate pentru a invada bisericile şi pentru a distruge operele de artă religioasă. Apărătorii icoanelor s-au scandalizat de aceste acte de vandalism. Oamenii au început să se revolte, în timp ce teologii îi scriau Papei şi îi cereau ajutor. Cearta a durat timp de mai bine de o sută de ani, uneori intensificându-se, alteori diminuându-se.

Teologul Ioan Damaschinul (676-749) a fost unul dintre cei mai influenţi scriitori pe aceasta temă. El susţinea că imaginile materiale ale lucrurilor sfinte ar fi acceptabile pentru că Dumnezeu a luat formă materială atunci când şi-a luat natură umană în Isus, prin întrupare. Într-adevăr, în Coloseni 1,15 Pavel îl numeşte pe Isus „imaginea Dumnezeului nevăzut”. Înainte de întrupare nici o imagine a lui Dumnezeu nu a fost permisă pentru că aşteptam ultima „icoană” a lui Dumnezeu – omul Isus Cristos. Cum Dumnezeu ne-a dat imaginea sa adevărată în Cristos, imaginile pe care le facem îl reflectă pe El. Prin urmare, imaginile noastre cu Cristos ne reamintesc de El, iar imaginile cu sfinţi ne reamintesc că ei au fost imagini vii ale lui Isus Cristos în lume. Deci, cu alte cuvinte, folosim imagini fizice pentru a ne aminti că Dumnezeu a luat o formă fizică în Cristos şi că noi suntem creaţi pentru a fi imaginea Sa în lume.

Aceasta subliniază diferenţa dintre idolii păgâni şi imaginile catolice. Un idol păgân este întotdeauna o imagine a unui demon. Imaginea păgână funcţionează ca un canal de transmitere sau o gazdă fizică pentru un spirit demonic. În schimb, o imagine catolică este doar o reprezentare a unei persoane reale creştine precum Isus, Maria, Iosif, sau unul dintre sfinţi. Este ca o poză de familie. Preţuim pozele tuturor membrilor familiei care au decedat înaintea noastră. Dacă păstrăm o poză cu bunica sau cu bunicul pe şemineu nu înseamnă că ne închinăm ei/lui – este doar cea mai bună modalitate de a ne aminti de ei acum când sunt morţi.

Uneori catolicii şi ortodocşii cinstesc icoane la care oamenii s-au rugat timp îndelungat. Venerarea unei imagini sfinte nu este acelaşi lucru cu închinarea pe care o aducem lui Dumnezeu. Când un catolic venerează o icoană sau o statuie, el doar recunoaşte că acest lucru material – dat de Dumnezeu şi făcut de mâini omeneşti – a devenit un canal de transmitere a bunătăţii şi harului în lume. Când venerează o icoană, acest fapt este pentru el un mod de a-şi exprima iubirea şi devotamentul pentru persoana reprezentată de imagine. Sculptura sau pictura devine ca o fereastră care îi fixează privirea asupra lui Dumnezeu.

Poate că unii catolici mai simpli acordă într-adevăr prea multă atenţie imaginilor. Dar abuzurile nu ar trebui să anuleze folosirea corectă. Încă din secolul al VIII-lea catolicii şi-au dat seama de aceste probleme, însă nu au considerat oportună respingerea părţii fizice a vieţii. Pentru că Dumnezeu a luat o formă materială în Isus, noi continuăm să folosim lucruri materiale în cultul nostru. Deoarece El este Dumnezeul Creator, iar noi suntem creaţi după chipul Său, noi producem lucruri materiale care reflectă gloria Lui. Deci imaginile, atunci când sunt folosite corect, devin indicii vizibile ce indică spre Cristos – imaginea Dumnezeului nevăzut, cel prin care Dumnezeu a creat lumea fizică şi prin care toate lucrurile materiale există.

Posted in Apologetică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *