Crucea în documentaţia epigrafică

Teme: Artă.
.
Publicat la 24 noiembrie 2009.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Carlo Carletti
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore romano, 20 noiembrie 2009

Crucifix

Crucifix

Practica de a trasa, a zgâria, a picta, a marca o cruce îşi are rădăcinile într-un trecut îndepărtat, de acum bimilenar. Deja în vechime, şi mai ales începând din secolul al IV-lea, signum crucis este documentat în multiple forme şi funcţionalităţi, într-un cadru nemărginit de contexte: de la cel propriu-zis liturgic şi devoţional la cel funerar, la cel juridic şi autoritar – crucea care precede numele subsemnaţilor în actele publice şi private sau cel al pelerinului care lasă scris propriul nume într-un sanctuar – până la cel al cotidianităţii în activităţile domestice, comerciale, artizanale, aşa cum se poate observa în miile de semne cruciforme imprimate pe obiectele de uz comun, aşa-numitul instrumentum.

Se poate spune că acest semn – înainte imagine lugubră de supliciu infamant şi apoi reprezentare a unei iubiri universale gratuite – a avut o extraordinară capacitate invadatoare, fie în dimensiunea verticală a pluralităţii de semnificaţii, fie în cea orizontală a „duratei lungi”. Această folosire cu spectru foarte amplu a dus – aşa cum era inevitabil – şi spre deriva apotropaică, profilactică, uneori în mod sincretist magică: este preţul pe care-l plăteşte simbolul religios atunci când de la sfera specificului misterico-religios trece şi se sedimentează într-o cultură determinată, mai ales dacă este încărcată cu multiple şi suprapuse tradiţii seculare cum este cea greco-romană.

În actualul şuvoi de intervenţii care s-a abătut în ultimele săptămâni în mijloacele mass-media s-a vorbit practic despre orice, dar – aşa s-ar părea – s-a neglijat aspectul concret imediat al istoriei, cel vehiculat de cultura materială, care prin natura sa poate permite mai bine să se răspundă la întrebările fundamentale despre unde, când, cum, pentru ce. Aşadar în aceşti parametri se poate încerca tratarea problemei nevralgice a originilor, care desigur nu este uşor descifrabilă şi pentru că nu este întotdeauna documentată pe deplin, uneori ascunsă de suprapunerile succesive, adesea alterată de modelele istoriografice vătămătoare.

Terenul privilegiat de cercetare, ca şi pentru alte manifestări devoţionale şi cultuale ale creştinismului antic, este cel al documentării epigrafice. În această direcţie, în trecut, dar uneori şi astăzi, nu rareori s-a dat frâu liber căutării până la ultima limită a mărturiilor cât mai mult posibil antice despre signum crucis. Însă aceste cercetări – făcute şi de cercetători de marcă – s-au dovedit de cele mai multe ori dezamăgitoare şi uneori complet anacronice, mai ales pentru că nu au fost conduse de două elemente fundamentale incontestabile. În primul rând, că pe planul formal figura derivată din intersectarea a două segmente rectilinii, adică semnul cruciform, este, cum se obişnuieşte să se spună, veche cât lumea şi deja în perioada precreştină culturi de origine şi istorie diferită au asumat-o pentru a indica în mod simbolic o sumă de valori multiple – axă a lumii, viaţă, soare, divinitate – atât în aria occidentală cât şi în cea orientală. În al doilea rând, că în antichitatea creştină, numai în cursul perioadei constantiniene începe să se dezvolte o adevărată practică răspândită şi pe larg împărtăşită a semnelor cruciforme grafico-figurative, cu referinţă imediată la sfera cristologică. Motivul acestei „întârzieri” trebuie căutat în repulsia instinctivă a primelor comunităţi de a primi printre semnele lor identitare semnul care în primele trei secole încă mai indica cel mai infamant şi ruşinos dintre suplicii, rezervat sclavilor şi străinilor, şi nu întâmplător definit de Cicero şi Tacitus crudelissimum teterrimum supplicium (In Verrem, 2, 5, 165), respectiv supplicium servile (Historiae, 2, 72).

În această direcţie, cea mai atentă critică a expulzat astfel din virtualul dosar de cruci creştine precoce şi foarte precoce aşa numita cruce a lui Hercolano – un cui cruciform pe peretele unei case, care trebuia să susţină un suport de lemn pentru a agăţa obiecte sau haine -; crucile echilatere şi încrucişate imprimate pe inscripţiile din Palmira, printre care (ca demonstraţie a faptului că prejudecăţile duc uneori la orbire) una cu data din anul 9 înainte de era creştină şi alta dedicată divinităţii Baal Shamin; semnele cruciforme echilaterale trasate pe gâtul amforei din Dura Europos (semne pure de identificare comercială), pe câteva osuare din Ierusalim de altfel cu datare nedefinită, pe câteva inscripţii din Medula, datate din simplă presupunere între sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea.

Exemplare „precoce” şi credibile din punct de vedere istoric au fost însă realmente produse şi sunt încă documentate în mod incontestabil. În primă instanţă, la Roma se poate găsi una dintre cele mai vechi reprezentări a unei cruci, în cazul specific cu atât mai semnificativ pentru că este inserată într-un context „literal” cu caracter cristologic neîndoielnic. Este vorba de o gravură, în perfectă stare de conservare – şi încă vizibilă – trasată de un scriitor anonim, între sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea, pe unul din pereţii interni ai unui mausoleu păgân, cel aşa numit al Innocentiores, situat sub memoria apostolorum pe via Appia. Acest mausoleu, la jumătatea secolului al III-lea – o tradiţie înrădăcinată vorbeşte despre anul 258, Tusco et Basso consulibus – s-a suprapus peste monumentul funerar care se află dedesubt (tocmai cel care păstrează gravura) sigilându-l definitiv în timp (Inscriptiiones Christianae Urbis Romae, V 12889). Tipologia reprezentată aici este cea arhetipică pentru crux commissa sau patibulata, instrumentul de execuţie pe care a fost pironit Isus din Nazaret, diferit de celălalt tip – crux immissa (sau latină) – popularizat de tradiţia patristică şi de succesivele formulări iconografice care s-au afirmat în timp, probabil pentru a explica expunerea şi vizibilitatea publică a unui titulus, în care se expunea în trei limbi capul de acuzare care justifica acea condamnare şi ucidere a lui Isus, aşa cum este relatat în detaliu în Evanghelia după sfântul Ioan (19,19-20): „Pilat a scris şi o inscripţie şi a pus-o pe cruce. Era scris: Isus Nazarineanul, regele iudeilor. Mulţi dintre iudei au citit această inscripţie, pentru că locul unde a fost răstignit Isus era aproape de cetate şi era scris în ebraică, latină şi greacă”.

Autorul anonim al acestei gravuri, în sintonie cu textul evanghelic şi cu practica romană a timpului, nu s-a limitat să traseze o cruce commissa, ci, nu întâmplător, a dorit să o insereze între literele iota şi chi din cuvântul grec ichthys („peşte”), care în ambientul creştin deja din secolul al II-lea circula ca o siglă ingenioasă – fiecare literă a unui cuvânt constituia începutul altor cuvinte – pentru a dezvolta secvenţa I(esus) ch(ristos) th(eu) y(ios) s(oter), „Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor”. În spatele acestei mărturii epigrafice improvizate şi minimale se poate întrevedea ecoul proxim al unui imn conţinut în cartea a opta din Oracula Sybillina, o operă eterogenă de texte ebraice şi creştine redactată prin ultimii treizeci de ani din secolul al II-lea (VIII, 217-250: „Die Griechischen Christlichen Schriftsteller” 8, pag. 153-157). Compoziţia – în greacă – se împarte în 34 de versuri hexametri şi literele iniţiale ale fiecărui vers, citite în ordine verticală, prezintă expresia I(esus) ch(ristos) th(eu) y(ios) s(oter), S(tauros), „Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu, Mântuitor, Cruce”. Cuvântul care încheie această siglă (stauros „cruce”), ca sinteză de rugăciune a ceea ce precede, are în gravură „traducere” coerentă în semnul figural al crux commissa. Oracula Sybillina – la ora actuală cea mai veche mărturie a folosirii lui ichthys în cheie de siglă cristologică – între secolele II-IV au avut răspândire foarte mare: de fapt sunt cunoscute de Hermas, care a activat la Roma în secolul al II-lea, şi au fost citate de mai multe ori de Iustin, Atenagora, Tertullian, Clement din Alexandria, Commodianus, Lactanţiu, Eusebiu.

De un cu totul alt ton, editare şi funcţie este o mărturie din aceeaşi perioadă (sfârşitul secolului al II-lea – începutul secolului al III-lea) care reprezintă un crucifix însoţit de o inscripţie didactică în greacă. Este celebra gravură sacrilegă ce provine din Paedagogium, şcoala de la Palatin unde erau formaţi sclavii destinaţi pentru domus imperială. O imagine nepotrivită propune un răstignit cu cap de măgar în haină de sclav şi la picioarele sale figura unui tânăr în atitudine de rugăciune: inscripţia de dedesubt „explică”: Alexamenos sebete theon „Alexamen îl adoră pe dumnezeul (său)” (Inscriptiones Graecae Christianae Veteres Occidentis, 402). O imagine şi un text cu puternic impact provocator adresate în mod expres spre tânărul sclav Alexamen, desigur pentru a-şi bate joc de credinţa lui creştină. Dincolo de semnificaţia şi de funcţia sa contingentă, această singulară reprezentare epigrafică documentează că între secolele II-III cunoaşterea legăturii indisolubile dintre Isus Cristos şi Cruce depăşise graniţele comunităţii creştine şi, cel puţin la nivel de pură informaţie, ajunsese şi într-un loc instituţional în aparenţă nesuspectabil, cum este cel frecventat de învăţăceii servitori ai casei imperiale.

Însă documentaţia romană nu se epuizează în gravurile amintite acum. Şi catacombele au dat câteva mărturii epigrafice despre folosirea crucii, desigur anterioare perioadei constantiniene. E vorba de inscripţii funerare în care numele răposatului este însoţit de o crux quadrata, aşa cum se observă în nucleele originare – deci datând din secolul al III-lea – din catacombele lui Domitilla, Calixt, Priscilla, Pamfil (Inscriptiones Christianae Urbis Romae III, 7619; IV, 9499; VII, 20579; IX, 26022, 26070; X, 26501). În acest domeniu o atenţie deosebită merită pe de altă parte două inscripţii în formă de cruce păstrate în catacomba sfinţilor Marcelin şi Petru, care repropun pe planul formal structura arhaizantă a gravurii de pe via Appia: revine crux commissa, inserată chiar în numele răposaţilor, care răspund la numele de Dionisios şi Kyrillos (Inscriptiones Christianae Urbis Romae V, 16.822, 16.854).

Răspândirea publică a signa Christi este legată prin tradiţie înrădăcinată de numele lui Constantin. Prin iniţiativa împăratului începe cutuma de a reprezenta numele lui Cristos prin forme monogramatice, anterior necunoscute, care explică nomen Chri(istos) şi în acelaşi timp fac aluzie, pe planul figural, la o cruce încrucişată, exprimată în litera „X”. Sunt aşa-numitele „monograme constantiniene”, construite din fuziunea într-un semn unic a celor două litere iniţiale (chi şi rho) din Christos. Au fost folosite în funcţia dublă de simbol (ideogramă) şi de adevărat compendium scripturae, adică de abreviere, ca de exemplu în formele vivas in Chr(isto). Pe planul formal se deosebesc două tipuri fundamentale: cel încrucişat – probabil cel mai vechi, deci care trebuie considerat prototipic – documentat pentru prima dată pe o monedă din anul 315 din Ticinum unde apare ca emblemă pe coiful lui Constantin şi după aceea între anii 318-327 pe emisiunile din Aquileia, Siscia şi Tesalonic, unde împăratul ţine în mână un steag care are o cristogramă. Nu este fără semnificaţie sincronia substanţială între aceste prototipuri monetare şi cristogramele trasate cu funcţia de compendium scripturae pe foarte celebrul zid G – adică de gravuri – din aria petrină sub confessio vaticana. În cadrul mărturiilor epigrafice propriu-zise gravurile din Vatican sunt la ora actuală mărturiile cele mai vechi despre folosirea privată devoţională a unei monograme cristologice. Cealaltă formă rezumată a numelui lui Cristos, în care se percepe o evidenţiere mai mare a crucii, este aşa-numita „monogramatică”, derivată sau inspirată din cea originară constantiniană, şi realizată ca o crux latina (tehnic immissa sau capitata) cu partea verticală constituită din caracteristica verticală a literei rho.

Cele două tipologii monogramatice, începând de la jumătatea secolului al IV-lea, potenţează şi lărgesc încărcătura lor evocativă îmbogăţindu-se cu elemente ulterioare, cum sunt literele apocaliptice alpha şi omega, cercuri şi coroane, sau inserându-se în compoziţii în schemă simetrică, în care signum Christi devine element focal spre care converg doi porumbei, doi miei, busturile lui Petru şi Paul.

Acestor semne care, în mod expres sau metaforic, făceau trimitere la Isus Cristos, creştinii antici, fie ei laici sau ecleziastici, le-au rezervat mereu un respect scrupulos şi ocrotire şi prin măsuri legislative. Datează din anul 427 o constituţie imperială, care impunea o limită precisă folosirii nediscriminate a signa Christi: dispoziţia interzicea în mod expres să se înscrie sau să se picteze pe pământ, fie pe piatră fie pe marmură „semnul lui Cristos Mântuitorul”. Scopul era acela de a evita ca în inscripţiile de pe paviment semnele cristologice să fie de fapt călcate în picioare de trecerea vizitatorilor cimitirelor şi bazilicilor din cimitire: nemini licere signum Salvatoris Christi humi vel in silice vel in marmore aut insculpere aut pingere (Codex Iustiniani I, VIII, ed. P. Krueger, pag. 61). Aşadar, din cauza acestei măsuri, unele inscripţii funerare de pe pavimente prezintă cruci şi cristograme şterse cu atenţie cu dalta, cum se mai poate observa în câteva exemplare care acopereau mormintele săpate în pavimentul cimitirelor (Inscriptiones Christianae Urbis Romae V, 14223, 14332, 14333, 15182c, 15182d, 15182e, 15182n, 15185; VII, 18585): una din aceste inscripţii este datată în mod semnificativ în anul 433 (VII, 19985).

Formele mai direct reevocative ale pătimirii şi morţii lui Isus, adică crucea latină ca reinterpretare a formei prototipice commissa şi, în acelaşi timp, crux quadrata, după manifestările sporadice ale începuturilor, reintră în uz prin secolul al V-lea şi progresiv marginalizează formele cristologice monogramatice care erau predominante înainte. Încă o dată documentaţia care permite să se urmărească în detaliu acest nou parcurs este cea epigrafică, în cadrul căreia se observă mai întâi inserarea crucii greceşti ca semn introductiv al epitafelor legat cu formele prezente pe morminte (de exemplu + hic requiescit); după aceea – începând cam din secolul al VI-lea – cu aceeaşi funcţie intră crux latina (de exemplu + hic requiescit in somno pacis). În aceste contexte, aşa cum era deja în iconografiile grupului de sarcofage aşa-numite ale Anastasis (adică în mod simbolic reevocative ale Învierii), crucile sunt mereu şi peste tot aniconice: prevalează clar în ele valoarea de signum salutis, deci de victorie, aşa cum era deja în intenctio care se află sub semnele monogramatice de pe steagurile constantiniene, care fără îndoială au fost propuse nu numai ca instrument de propagandă, ci şi ca element-vector constitutiv al unei mentalităţi colective.

Nu din simplă întâmplare niciodată în cursul întregii antichităţi creştine nu a fost concepută, deci niciodată n-a fost realizată o reprezentare care să se propună în funcţia sa de instrument de moarte: cu alte cuvinte este complet absentă o iconografie a răstignirii. Aceasta este o temă care apare numai cu două exemplare „precoce” în decursul secolului al V-lea: într-una dintre formele ornamentale ale porţii de la biserica romană Sfânta Sabina şi într-o capsulă de fildeş din 420-430 păstrată în British Museum din Londra. Răstignirea ca scenă dramatică aparţine mentalităţii şi culturii religioase din Evul Mediu târziu care, aşa cum se poate observa deja într-un prototip important cum este cel reprezentat în Evangheliarul lui Rabbula (sfârşitul secolului al VI-lea), inserează şi subliniază în figurile de la răstignire suferinţa trupului, deci sângele, coroana de spini, suliţa care străpunge coasta, capul lui Cristos aplecat fără viaţă: toate sunt iconografii care în decursul secolelor au avut un succes extraordinar şi care fără îndoială au stimulat forme devoţionale, uneori greşite şi nu întotdeauna edificatoare. Forme, moduri, concepţii, cultuale şi devoţionale îndepărtate de acum de viziunea din primele secole, în care crucea, în multiplele sale manifestări, era în definitiv propusă şi receptată în dimensiunea a ceea ce s-a voit să se semnifice în sigla cristologică antică: „Isus Cristos fiul lui Dumnezeu, Mântuitor”. La Ravenna, în perioada iustiniană, se proiectează decorarea nişei absidale de la Sant’Apollinare in Classe: rezultatul figurativ este o mare cruce bătută cu pietre scumpe care stă izolată, însoţită de două mici inscripţii exegetice în care se citeşte: Ichthys – salus mundi. (Articol apărut iniţial pe Ercis.ro)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *