Cardinalul martir al Angliei

Teme: Ecumenism, Istorie, Personalităţi.
.
Publicat la 24 noiembrie 2009.
Print Friendly

Autor: Matthew E. Bunson
Traducere: Antonia Dejeu
Sursa: This Rock, decembrie 2008

Cardinalul John Fisher

Cardinalul John Fisher

Unul dintre obiceiurile deosebite ale Colegiului Cardinalilor este acela că membrii săi se îmbrăcă în purpură. Tradiţia s-a născut în mod oficial în anul 1245, când Papa Inocenţiu al IV-lea a fost primul care a dăruit faimoasa pălărie roşie Cardinalilor. Purpura trebuie să le reamintească acestora că trebuie să fie dispuşi să se sacrifice pentru Biserică, chiar şi până la vărsarea propriului sânge.

De-a lungul secolelor, Cardinalilor li s-a cerut de multe ori să sufere pentru credinţă, dar numai unul a fost martirizat în timp ce era prinţ al Bisericii: Sf. John Fisher, care a fost decapitat de regele Henry VIII-lea al Angliei la 22 iunie 1535. El a fost o victimă a rupturii lui Henry de Biserică, martirizat la începutul Reformei Anglicane pentru că era unul dintre apărătorii cei mai puternici ai Sacramentului Căsătoriei şi ai supremaţiei Sfântului Scaun.

O avansare rapidă

John Fisher s-a născut în Beverley, East Yorkshire, Anglia, în 1469. La 13 ani a fost trimis la Universitatea Cambridge. El a obţinut mai multe diplome şi a fost hirotonit preot la 17 decembrie 1491. Curând după aceea, a fost numit Vicar la Northallerton în Yorkshire. Trei ani mai târziu, la numai 25 de ani, pr. Fisher a fost numit Proctor Senior al Universităţii din Cambridge. Progresele au urmat rapid: capelan şi duhovnic al mamei regelui Henry al VII-lea, Lady Margaret Beaufort; doctor în teologie; vice-cancelar la Cambridge în 1501 şi cancelar, în 1504. În 1514, Fisher şi-a dat demisia şi a sugerat că succesorul său ar trebui să fie Thomas Wolsey. Viitorul Cardinal a refuzat postul, iar Fisher a fost ales cancelar pe viaţă, o numire fără precedent.

În timp ce lucra la Cambridge, pr. Fisher a primit o altă misiune. Pe 24 noiembrie 1504, la vârsta de 35 de ani, a fost hirotonit ca al 65-lea Episcop de Rochester, Eparhia cea mai săracă şi mai mică a regatului. Episcopul Fisher a câştigat curând iubirea oamenilor pentru devotamentul său pastoral intens. În 1512, a luat parte la Conciliul al V-lea din Lateran, care a avut ca obiectiv principal reforma Bisericii. Ulterior, a fost unul dintre principalii susţinătorii englezi ai reformei autentice. În 1509, Episcopului Fisher i-a fost acordată marea onoare de a predica la înmormântarea regelui Henry al VII-lea. În epoca noului rege, Henry al VIII-lea, a fost o figură admirată atât pentru sfinţenia cât şi pentru geniul său, şi chiar regele vorbea despre el ca „Rochester-ul meu”.

Apărător al căsătoriei

Episcopul Fisher a fost valoros pentru rege în primele zile ale reformei protestante. În 21 mai 1521, la St. Paul’s Cross, el a predicat pentru două ore împotriva lui Luther. Se pare că l-a ajutat, de asemenea, pe regele Henry la scrierea „Assertio Septem Sacramentorum”, apărarea celor şapte Sacramente împotriva lui Luther, care i-a adus tânărului domnitor titlul de „Apărător al Credinţei” din partea Papei Leon al X-lea. Deşi primită foarte bine, Assertio a fost relativ simplistă în comparaţie cu apărarea doctrinei catolice făcută de Episcopul Fisher, care a inclus o respingere a operei lui Luther „De Captivitate Babylonica” şi o strălucită apologetică în ceea ce priveşte Trupul şi Sângele lui Cristos în Euharistie.

Cu toate acestea, serviciul adus regelui nu a fost suficient pentru a-l salva. Când perspectiva divorţului regal a ajuns pe buzele întregii Anglii, oamenii au căutat îndrumare de la Episcopul Fisher. La început, aşadar, Cardinalul Wolsey, principalul intermediar al regelui în asigurarea unei separări legale de Catherine – a dorit binecuvântarea Episcopului sau, cel puţin, tăcerea lui. Cardinalul a stat cu Episcopul Fisher la Rochester, în iulie 1527, dar acesta a rămas contrar divorţului. El a declarat public faptul că, la fel ca Ioan Botezătorul, era dispus să moară pentru apărarea caracterului indisolubil al căsătoriei.

În anul următor, a acceptat să fie consilierul reginei în procesul iminent. În cadrul acestei proceduri, la Blackfriars, Arhiepiscopul Warham de Canterbury a citit numele Episcopilor care împărtăşeau poziţia regelui, şi numele Episcopului Fisher a fost printre ele. Auzindu-şi numele, acesta s-a ridicat şi a negat vehement faptul că lista ar conţine numele sau sigiliul său. Ulterior, a îndemnat-o pe regina Catherine să facă apel la Roma. Cardinalul Lorenzo Campeggio, legatul papal trimis în Anglia în 1529 de către Papa Clement al VII-lea, a fost nevoit să accepte cererea ei. Episcopul Fisher se remarcase aşadar până acum ca una dintre cele mai importante ţinte politice şi religioase ale răutăţii regelui, şi în lunile ulterioare, a scris cel puţin şapte cărţi împotriva divorţului.

O poziţie izolată

Văzând că perspectiva obţinerii unei anulări papale [a căsătoriei] părea fără speranţă, Henry l-a destituit Wolsey şi l-a numit pe Thomas Morus drept cancelar al Angliei. În ciuda eforturilor lui Morus, în adunarea Parlamentului în 1529, Henry a continuat acţiunea de a rupe, una câte una, legăturile cu papalitatea. Episcopul Fisher a luat parte la aceste deliberări în calitate de membru al Camerei Lorzilor. Plin de curaj, şi-a păstrat poziţia şi a avertizat membrii Camerei că drumul pe care au pornit va duce la ruina totală a Bisericii din Anglia. La îndemnul secret al lui Henry, Camera Comunelor a depus o plângere oficială în faţa tribunalului regal, acuzându-l pe Episcopul Fisher de defăimarea Parlamentului. Regele l-a chemat în faţa sa şi a solicitat o explicaţie. Răspunsurile lui au fost acceptate şi Henry s-a declarat mulţumit. Rămânea sarcina Parlamentului să declare că afirmaţiile Episcopului Fisher erau nepotrivite.

În anul următor, Henry a continuat presiunile împotriva Bisericii cu atât de multă vigoare încât Episcopul Fisher, căruia i s-au alăturat Episcopii din Bath şi Ely, a făcut apel direct la Sfântul Scaun. La cererea urgentă a necruţătorului Thomas Cromwell, favoritul lui Henry după plecarea lui Wolsey, Parlamentul a decretat toate aceste apeluri ilegale. Cei trei Episcopi au fost arestaţi şi închişi pentru mai multe luni. Episcopul Fisher a fost eliberat în februarie 1531, la timp pentru a participa la sumbra convocare a clerului. Henry a forţat clerul la plata a 100.000 de lire sterline pentru a-şi cumpăra iertarea pentru recunoaşterea autorităţii Cardinalului Wolsey ca legat papal în Anglia. În acelaşi timp, regele a cerut ca aceştia să îl recunoască ca auto-proclamatul şef suprem al Bisericii din Anglia. Prin eforturile Episcopului Fisher, a fost adăugată clauza: „În măsura în care o permite legea lui Dumnezeu”. În acelaşi an, au existat cel puţin două atentate la viaţa Episcopului. Una dintre încercări a lăsat în urma sa două victime şi el grav bolnav datorită intoxicaţiei cu alimente otrăvite.

Persecuţie şi consolare

În luna mai a anului 1532, Thomas Morus a demisionat din funcţia de cancelar, iar în iunie Episcopul Fisher a predicat împotriva divorţului şi în apărarea independenţei Bisericii. În luna august, Arhiepiscopul Warham de Canterbury a murit, şi Thomas Cranmer, unul dintre linguşitorii lui Henry, a fost numit pur şi simplu pe post. În ianuarie 1533, Henry s-a căsătorit în secret cu Anne Boleyn, pentru a asigura legitimitatea copilului pe care ea îl aştepta. Cranmer a fost consacrat Arhiepiscop în martie. O săptămână mai târziu, Episcopul Fisher a fost arestat din nou, în principal pentru a fi ţinut departe de ochii publicului, în timp ce regele divorţa de Catherine. Acestea se întâmplau în luna mai, şi încoronarea Annei ca regină a avut loc la 1 iunie 1533. Episcopul Fisher a fost eliberat două săptămâni mai târziu, fără a fi acuzat de nimic.

În toamna acelui an, a fost arestat din nou ca prieten al Fecioarei din Kent, Elizabeth Barton, o tânără servitoare care a afirmat că a avut viziuni şi care a vorbit împotriva regelui în timpul uneia dintre transele ei. Barton a fost executată la Tyburn, în aprilie 1534, dar procesul Episcopului a fost amânat, deoarece el s-a îmbolnăvit grav. Cu toate acestea, în martie 1534, Parlamentul a adoptat o lege specială de pierdere a drepturilor civile şi de proprietate de către Episcopul Fisher şi alte persoane, pentru complicitate în afacerea Fecioarei din Kent. Episcopul şi-a pierdut averile personale, dar i-a fost acordată iertarea după plata unei amenzi de 300 de lire sterline.

Aceeaşi sesiune a Parlamentului care l-a condamnat pe Episcopul Fisher a aprobat actul de succesiune, care îl recunoştea pe Henry ca şef suprem al Bisericii engleze, iar pe urmaşii lui Henry şi Anne ca succesori la tron. Supuşii au fost chemaţi să depună un jurământ de recunoaştere a succesiunii, şi cei care nu o făceau riscau să fie arestaţi pentru trădare. Episcopul a refuzat să depună jurământul şi a fost arestat şi trimis în Turnul Londrei pe 26 aprilie 1534. La scurt timp a fost urmat de prietenul său Thomas, care refuzase, de asemenea, să îl depună.

În închisoare s-au făcut mai multe încercări pentru a-l convinge pe Episcopul Fisher să depună jurământul. Confraţi ai săi Episcopi au fost trimişi să îl convingă, inclusiv Episcopul John Stokesley din Londra. Pe patul de moarte în 1539, Stokesley regreta: „O, dacă aş fi rămas ferm alături de Fisher, fratele meu, şi nu l-aş fi abandonat în acel moment!” (R. Bayne, „Viaţa lui John Fisher”, 108). Episcopul Fisher a îndurat cu răbdare foamea, frigul, şi ameninţările constante ale lui Cromwell; a scris un tratat despre rugăciune ca o „consolare spirituală pentru sora sa Elizabeth”, care era călugăriţă. Cartea „Consolarea spirituală” a fost publicată în jurul anului 1578 şi a devenit dragă catolicilor care şi-au păstrat în secret credinţa.

Un exemplu pentru alţii

Profund îngrijorat pentru siguranţa Episcopului Fisher, Papa Paul al III-lea l-a numit Cardinal în luna mai a anului 1535, în speranţa că Henry nu ar îndrăznit să execute un prinţ al Bisericii. Regele a refuzat intrarea delegaţiei ce aducea pălăria roşie în Anglia şi a promis în schimb că va trimite capul Cardinalului Fisher la Roma, pentru o măsurare adecvată. Judecat în grabă, ca un om de rând, la Westminster Hall, pe 17 iunie, CardinalulFisher a fost găsit vinovat şi a fost condamnat la moarte prin spânzurare, înec, şi tăiere în patru. Sentinţa a fost redusă la decapitare, deoarece se credea că nu va supravieţui la a fi târât de un cal pentru patru mile, până la Tyburn. Un contemporan scria că în acel moment, Cardinalul Fisher avea „un corp lung, slab, nimic în afară de piele şi oase, astfel încât cei mai mulţi s-au mirat văzând un om atât de consumat” (Garrett Mattingly, „Catherine de Aragon”). Execuţia a avut loc în dimineaţa zilei de 22 iunie 1535.

Pe Tower Hill, Cardinalul a vorbit cu calm mulţimii numeroase şi a proclamat că moare pentru „credinţa Bisericii Catolice şi a lui Cristos”. După decapitare, trupul său gol a fost lăsat expus pentru restul zilei, iar capul i-a fost înfipt pe o ţeapă pe Podul Londrei. Craniul a rămas acolo timp de două săptămâni, dar a fost aruncat în râu după ce a început să se spună că părea viu, în mod miraculos. Craniul Cardinalului Fisher a fost înlocuit cu cel al lui Thomas Morus, care a fost decapitat pe 6 iulie. Trupul Cardinalului Fisher a fost înmormântat în curtea bisericii din Allhallows, Barking; a fost mutat mai târziu la Sf. Peter ad Vincula din Turn, unde se crede că s-ar afla şi trupul lui Thomas Morus.

Cardinalul John Fisher nu a fost uitat niciodată, şi nici oroarea care a înconjurat moartea sa. Beatificat la 29 decembrie 1886, de către Papa Leon al XIII-lea, împreună cu 54 martiri englezi, Cardinalul Fisher a primit primul loc de onoare. El şi Thomas Morus au fost canonizaţi la 19 mai 1935, de către Papa Pius al XI-lea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *