Miracolele care se petrec: catolicii şi supranaturalul

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 24 septembrie 2009.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Dwight Longenecker
Traducere: dr. Ecaterina Hanganu
Sursa: This Rock, iulie-august 2009

Sf. Bernadeta

Sf. Bernadeta

În 1987 eram un tânăr preot anglican şi locuiam în Anglia. Având liber vreo trei luni, m-am hotărât să ajung la Ierusalim, făcând autostopul şi adăpostindu-mă pe noapte prin mănăstiri. Pe când călătoream astfel prin centrul Franţei, m-am hotărât să mă opresc la Nevers, ca să văd corpul neputrezit al Sf. Bernadeta. N-am prea avut noroc cu autostopul în acea zi, dar în cele din urmă am găsit un camion care m-a dus până în suburbiile oraşului Nevers, de unde am aflat că mai era doar puţin de mers pe jos până la destinaţie – Mânăstirea Sf. Gildard.

Odată ajuns acolo, o soră franţuzoaică, plină de voioşie, mi-a oferit o cameră şi m-a condus apoi la masa de seară. Refectoriul era plin de pelerini irlandezi cu handicap mental, aflaţi în drum spre Lourdes. Mi-am găsit în cele din urmă un loc la masa cea lungă, alături de alţi pelerini care mergeau pe cont propriu. După un timp, s-a aşezat lângă mine o femeie care mi-a spus, cu un pronunţat accent de Alabama: „Scuză-mă, te rog, dar surorile mi-au spus să stau aici cu tine fiindcă vorbeşti engleza, şi eu la fel”.

Aşa am făcut cunoştinţă cu Mary Jane, care fusese crescută ca baptistă, dar se convertise la credinţa catolică după ce avusese o viziune cu Sf. Bernadeta. A ţinut să mă informeze că venea în fiecare vară în Franţa, „ca să petrec timp cu Bernadeta şi să-mi perfecţionez franceza”. Mary Jane avea cheile casei şi mi-a prezentat în acea seară locurile. Mi-a arătat chilia Bernadetei şi mausoleul unde fusese aşezată sfânta după prima exhumare. Mi-a povestit viaţa şi moartea sfintei, exhumările ulterioare şi minunea incoruptibilităţii corpului ei. „Ştiu totul despre lucrurile acestea”, mi s-a destăinuit Mary Jane, „fiindcă tatăl meu e antreprenor de pompe funebre în Mobile”.

A doua zi, după micul dejun, tocmai mă pregăteam s-o întind spre nord, la marea abaţie romanescă Vezelay, când Mary Jane alergă înaintea mea şi îmi tăie calea. „Înainte de a-ţi continua pelerinajul, trebuie neapărat să mergi şi să-ţi petreci ceva timp cu Bernadeta” – îmi spuse ea. Aşa că mi-am dat jos rucsacul şi am mers în capelă unde se afla trupul Bernadetei într-o raclă de cristal. Am păstrat tăcerea vreo 15 minute şi am remarcat parfumul minunat de flori – dar nu era nici o floare acolo. Pe măsură ce mă rugam, parfumul devenea însă tot mai puternic şi m-am simţit pur şi simplu transportat de o prezenţă care era dincolo de puterea mea de înţelegere. Când în cele din urmă am ieşit şi mi-am luat bagajul, Mary Jane m-a întâmpinat cu un surâs larg: „Ei, cum a fost?” I-am spus despre experienţa extraordinară pe care o trăisem şi ea mi-a răspuns: „Da. Ai simţit parfumul sfinţeniei. Mulţi dintre cei care sunt aproape de Dumnezeu primesc acest har de la Bernadeta”.

Mai multe lucruri sunt în Cer… [1]

Ce se întâmplase de fapt? Am simţit într-adevăr un parfum supranatural? A fost chiar o dulce adiere din venită din ceruri sau doamna care se ocupa de curăţenie dăduse cu vreun spray prin încăpere? Oare parfumul venea de la trupul incorupt al Bernadetei, sau fusese o senzaţie olfactivă pe care ştiinţa nu a explicat-o încă? Şi chiar aşa, trupul Bernadetei este cu adevărat neputrezit după toţi aceşti ani sau a fost îmbălsămată?

Iată întrebările care apar în legătură cu toate tipurile de fenomene religioase paranormale. Oare soarele chiar a dansat la Fatima şi s-a rotit la Medjugorje? Oare Sf. Iosif Copertino şi Sf. Tereza de Avilla au levitat de adevărat? Stigmatele lui Padre Pio au fost miraculoase? Şi chiar avea capacitatea de bilocaţie? Ce se întâmplă de fapt atunci când vizionarii „o văd” pe Fecioara Maria şi „văd” lichefierea sângelui Sf. Ianuarius, sau când oamenii sunt vindecaţi prin relicve sau prin ungere sau prin rugăciuni înălţate la un sfânt demult mort? Oare tilma Sf. Juan Diego poartă cu adevărat o imagine miraculoasă? Oare chiar vorbesc oamenii în limba îngerilor la întâlniri carismatice? Iar chipul Maicii Tereza a apărut pe o pâine, iar al Preasfintei Fecioare pe o clădire; şi Isus chiar a vorbit cu Sf. Faustina la 2000 de ani după moartea şi Învierea Sa?

Oare toate aceste miracole (şi multe altele) se întâmplă cu adevărat de-a lungul timpului, şi dacă este aşa, de ce sunt atât de greu de analizat şi explicat? De ce, de exemplu, trupul Sf. Tereza a putrezit, iar al Sf. Bernadeta nu? Dacă Preasfânta Fecioară apare într-adevăr la Medjugorje, atunci de ce evenimentele sunt atât de confuze, contradictorii şi controversate? De ce miracolele se produc mai frecvent în anumite epoci decât în altele? De ce unele relicve au puteri vindecătoare în timp ce altele nu? De ce unii sfinţi primesc stigmate şi viziuni şi poartă dialoguri interioare iar alţii, nu? De ce există oare atât de multe tipuri de evenimente supranaturale – unele absolut uluitoare, iar altele de-a dreptul naive?

Primul lucru pe care trebuie să ni-l amintim discutând despre miracol e că este… miraculos. Cu alte cuvinte, prin însăşi definiţia sa, evenimentul este extraordinar şi tocmai fiindcă e extraordinar, e dificil de categorisit şi explicat. Dacă un eveniment se petrece în afara „cutiei” de raţionamente cu care ne-am obişnuit, nu ar trebui să ne surprindă faptul că e greu să îl bagi înăuntru. Experienţa religioasă este mai mare decât religia. Aceasta înseamnă că Dumnezeu însuşi e „în afara cutiei”. Noi avem, ce e drept, doctrinele, dogmele, tradiţiile şi teologia noastră, dar Dumnezeu este mai mare decât toate explicaţiile noastre, iar în cer şi pe pământ sunt mult mai multe lucruri decât pot explica raţionamentele noastre meşteşugite.

Nici o garanţie

C.S. Lewis scria că el cunoaşte o persoană care afirmă că a văzut sigur o stafie, dar care refuză în mod categoric să creadă în existenţa lor. Aceasta este o altă faţetă a fenomenelor ciudate: ele nu conving în mod necesar pe nimeni de realitatea supranaturală şi nici de existenţa lui Dumnezeu. În cartea sa „Cerul: Ghid spre un Tărâm Nedescoperit”, Peter Stanford consemnează istoria unui ateu convins, care a prezentat un fenomen NDE (NDE= „near-death experience”= experienţă în apropierea morţii), unde i s-a arătat într-o străfulgerare imaginea iadului. Şi-a revenit, şi după ce s-a simţit profund zguduit preţ de câteva zile, a devenit din nou ateu.

Experienţele supranaturale conving foarte puţini oameni. Şi nici nu reprezintă o necesitate sau o garanţie a sfinţeniei. Altfel spus, aici, pe pământ, nu trebuie să faci minuni ca să fii sfânt, şi miracolele nu garantează automat că eşti sfânt. Există numeroase explicaţii naturale pentru fenomenele ciudate care se produc, şi chiar şi atunci când cauza este supranaturală, aceasta nu garantează faptul că evenimentul respectiv este de origine divină. Prin urmare, chiar dacă e absolut firesc să fim impresionaţi de fenomenele aparent supranaturale, nu este cazul să ne grăbim declarând persoana respectivă drept sfântă sau fenomenul ca fiind de origine divină. De fapt, răspunsul adecvat în faţa fenomenelor supranaturale este să păstrăm echilibrul corect între credulitate şi necredinţă, adică să fim în acelaşi timp şi dispuşi să credem, dar şi sceptici.

Poţi crede sau nu

Atunci când trupul Fericitului Papă Ioan al XXIII-lea a fost exhumat pentru procesul de canonizare, în 2001, toţi au fost uimiţi să vadă că trupul nu era putrezit, şi s-au grăbit să spună că e incoruptibil. Vaticanul a fost însă prudent. Oficialii au raportat faptul că trupul se afla „într-o stare remarcabilă de conservare”. Antreprenorii papali de pompe funebre au exprimat mai apoi opinia că starea de conservare a trupului putea fi explicată prin cauze naturale. Corpul fusese supus unei îmbălsămări uşoare, apoi aşezat într-un sicriu de chiparos, în interiorul unuia de plumb şi apoi al unui sarcofag de marmură, toate sigilate. Prin urmare nu era de mirare că într-un mediu uscat, ermetic închis, trupul nu a fost supus unei degradări rapide.

Ori de câte ori există o explicaţie naturală pentru un eveniment aparent supranatural, este de preferat aceasta. Aceasta nu înseamnă să respingem însă posibilitatea miracolelor, fiindcă de îndată ce găseşti o explicaţie naturală pentru un fenomen straniu, apare un altul care nu poate fi explicat. Când călugărul maronit Charbel Makhlouf a murit în 1898, deasupra mormântului lui s-au observat lumini stranii. S-au efectuat săpături, iar corpul a fost găsit plutind în noroi, cu un lichid straniu care se prelingea în afară. A fost înmormântat în biserică, iar trupul a fost exhumat iarăşi în 1927, 1950 şi 1955, de fiecare dată fără nici o urmă de putrezire. Acelaşi lichid, asemănător cu sângele, continua să se prelingă din trupul său şi a fost adunat cu mare grijă şi folosit pentru vindecarea bolnavilor.

Prin urmare, chiar dacă în faţa unui eveniment supranatural încercăm să găsim o explicaţie naturală, nu este corect să respingem posibilitatea unei explicaţii supranaturale. Atitudinea Bisericii Catolice în faţa fenomenelor stranii este cultivarea unui fel de curiozitate sceptică, dar cu deschidere faţă de orice posibilitate – adică să nu fim nici creduli, nici cinic de neîncrezători.

Pune-ţi mintea la contribuţie!

În faţa evenimentelor aparent supranaturale te poţi juca de-a detectivul şi – la fel ca Hercule Poirot – să studiezi faptele, să îţi foloseşti materia cenuşie şi să vii cu soluţii posibile la dilemă. Este totuşi complicat să îţi dai seama exact ce se întâmplă când ai de-a face cu fapte miraculoase, dar explicaţiile se pot împărţi în cinci categorii. Prima explicaţie este pur şi simplu existenţa unei greşeli oneste. Oamenii se grăbesc să tragă concluzii. Ei cred că trupul unui sfânt este incoruptibil, dar descoperă că a fost îmbălsămat. Poate că dansul soarelui nu a fost decât refracţia luminii printre nori, sau poate semnul că ar trebui să mergem la consult oftalmologic. În această categorie intră cei care cred că văd un semn supranatural într-o chiflă, trunchi de copac sau pe o bucată de pâine prăjită: aici nu este vorba de vreun semn supranatural, ci este doar semnul unei imaginaţii hiperactive. Oamenii trăiesc o experienţă pe care nu o înţeleg şi trag concluzia că a fost implicat supranaturalul. Este vorba pur şi simplu de o greşeală.

Pe de altă parte, trebuie să fim conştienţi şi de posibilitatea unei fraude. Se cunosc situaţii în care şarlatani lipsiţi de scrupule au „fabricat” vindecări miraculoase şi minuni supranaturale ca să inducă publicul în eroare. Aceşti scamatori folosesc o serie de trucuri de bâlci, sugestii hipnotice şi tehnici de manipulare şi control a mulţimii. Uneori o fac din dorinţa sinceră de a-i ajuta pe oameni şi a le încuraja credinţa – dar cel mai adesea, de dragul unui câştig rapid. Totuşi, nici în acest caz lucrurile nu sunt simple. Uneori scamatorii ajung să creadă în propriile manevre. Ei folosesc tehnici subliminale de manipulare a mulţimii şi hipnoza de grup, fără să ştie exact ce anume fac. Aceste „miracole” sunt totuşi o formă de înşelătorie şi ceea ce pare supranatural are o explicaţie absolut naturală.

A treia categorie de explicaţii naturale s-ar putea numi „proiecţie mentală”. În acest caz, lucrurile inexplicabile se produc într-adevăr, dar cauza e dorinţa individului pentru ca un anume lucru să se petreacă şi proiectarea dorinţelor în lumea exterioară. Această „dorinţă” se produce de obicei la nivel subconştient. Unele vindecări şi fenomene la întâlnirile carismatice de genul „răpirilor în Duh” intră în această categorie. Tot aici intră o serie întreagă de experienţe religioase care par a fi supranaturale, dar de fapt nu sunt decât răspunsuri omeneşti la stimuli religioşi. Rugăciunea, adoraţia, dinamica de grup şi atmosfera de înaltă spiritualitate pot induce stări alterate de conştiinţă care par supranaturale şi produc fenomene asemănătoare celor supranaturale. Dar originea lor nu este în mod necesar şi absolut supranaturală. Adesea nu sunt decât reacţii omeneşti la o experienţă spirituală emoţionantă.

A patra explicaţie posibilă ne duce mai departe spre supranatural şi ar putea fi numită „transcendenţă religioasă”. În acest caz, un individ sau un grup de indivizi intră într-o stare de conştienţă înalt transcendentă şi devin astfel canal sau locaţie pentru manifestarea unei intervenţii supranaturale. Foarte adesea aceste persoane prezintă o capacitate psihică deosebită dar naturală, şi atunci când aceasta se dezvoltă, se pot petrece lucruri uluitoare. În această categorie intră persoane care experimentează stigmate şi alte miracole. Tot aici intră şi grupurile de persoane care împărtăşesc aceleaşi viziuni sau depun mărturie împreună despre diferite fenomene neobişnuite. Această categorie de experienţe supranaturale sunt în parte datorate unor fenomene naturale, dar peste care se suprapune un contact supranatural real. Contactul omului cu supranaturalul nu vine în mod necesar de la Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă poate fi de origine diabolică.

În ultima categorie intră evenimentele autentic şi total supranaturale. Există două tipuri: divin şi demonic. Aceste evenimente nu prezintă o componentă naturală şi pot fi explicate numai prin intervenţia directă a unei forţe spirituale din afară. Aceste intervenţii supranaturale pot fi diabolice, angelice, prin mijlocirea sfinţilor sau printr-un act direct al lui Dumnezeu. Deşi clasificarea de mai sus reprezintă un ghid util pentru clasificarea şi înţelegerea evenimentelor aparent supranaturale, totuşi nu oferă şi răspunsul complet. Aceste evenimente sfidează o clasificare simplistă, iar graniţele între diferite categorii sunt extrem de fluctuante şi permeabile. Cauza adevărată a unui anume fenomen poate fi o combinaţie de factori – atât de ordin natural, cât şi supranatural.

Apologetica supranaturală

Ar putea fi extrem de tentant să foloseşti faptul de a atribui sfinţilor o serie de fapte supranaturale uluitoare pentru a convinge oamenii de adevărul credinţei catolice. Totuşi, fiindcă evenimentele supranaturale sunt atât de delicate şi dificil de înţeles, ele nu oferă un bun arsenal apologetic. Originea supranaturală sau nu a unui eveniment straniu se poate rareori afirma cu certitudine, iar faţetele complicate şi ambigue ale credinţei nu oferă claritatea şi precizia necesare apologeticii sănătoase. În plus, folosirea povestirilor supranaturale în evanghelizare poate avea efect invers celui scontat. Relatările miraculoase sunt adesea atât de bizare încât tulbură şi derutează şi mai mult oamenii. Dacă ai să încerci să îi spui prietenului tău necatolic despre trupurile incoruptibile ale sfinţilor, sau despre sfinţii care levitează, sau despre apariţiile Preasfintei Fecioare Maria la Fatima, este foarte probabil că nu ai să reuşeşti decât să îi confirmi prejudecata despre cât de ignoranţi, superstiţioşi şi naivi sunt catolicii.

A folosi întâmplări stranii ca să convingi oamenii de adevărul credinţei catolice este un demers lipsit de înţelepciune şi pentru că abate atenţia de la problemele cu adevărat importante. Fenomenele supranaturale din vieţile sfinţilor nu reprezintă nucleul vital al credinţei catolice. Poţi să fii un bun catolic şi să nu crezi în incoruptibilitatea trupului Sf. Bernadeta sau în zborul Sf. Iosif Copertino. Mai mult, chiar dacă persoana pe care o evanghelizezi este interesată de relatări despre miracole, acestea îi pot abate atenţia de la ceea ce trebuie să discutaţi cu adevărat. Ba încă şi mai rău, dacă te concentrezi asupra fenomenelor supranaturale, nici tu nu mai eşti atent la ceea ce este important în propria ta credinţă. Iar dacă diavolul poate să te abată de la adevăratul cult şi să te facă obsedat de stigmate, miracole euharistice sau de dilema dacă Papa a pus sau nu Rusia sub ocrotirea Preasfintei Fecioare, înseamnă că te-a adus exact unde a dorit.

Există două aspecte utile referitor la relatările supranaturale din credinţa catolică: primul este că acela că menţin vie ideea că realitatea nu este atât de sigură şi absolută cum ne-ar plăcea nouă să credem. Realitatea are întotdeauna calitatea de final deschis, imprevizibil şi elastic. În al doilea rând, miracolele ne amintesc că religia noastră are la bază un miracol. Povestirile despre lucruri neaşteptate păstrează viu în minte faptul că însăşi credinţa noastră, în chiar miezul ei, este supranaturală, iar acest adevăr poate aprinde scânteia curiozităţii şi deschide un câmp întreg de investigaţii asupra felului în care interacţionează lumea spirituală cu realitatea fizică. Această discuţie este într-adevăr vitală, fiindcă deschide perspectiva asupra planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii şi economia sacramentală.

Măreţia lui Dumnezeu

Miracolele supranaturale sunt, prin definiţie, evenimente neobişnuite. Ca atare, sunt imprevizibile, subiective şi complicate. Pe de altă parte, sacramentele sunt obiective, demne de încredere şi simple. Fiecare sacrament este un miracol al interacţiunii supranaturale a lui Dumnezeu cu lumea. Atunci când spunem că evenimentele stranii sunt de importanţă secundară, nu o facem fiindcă dorim să fim mai puţin conectaţi la supranatural, ci dimpotrivă. Catolicismul dinamic îşi extrage viaţa de fiecare zi din supranatural. Prin viaţa de rugăciune, prin trăirea unei existenţe încărcate de harul şi frumuseţea sacramentelor, viaţa supranaturală a lui Dumnezeu luminează prin fiecare aspect al vieţii noastre de zi cu zi.

Sfinţii nu au fost obsedaţi de evenimente stranii, de miracole şi supranatural. Şi aceasta fiindcă au fost înflăcăraţi de Duhul Sfânt care lucra zi de zi în viaţa lor prin legătura lor intimă cu viaţa sacramentală a Bisericii. Iar ochii lor vedeau mâna atotputernică a lui Dumnezeu în toate lucrările Sale şi puteau spune, împreună cu poetul Gerard Manley Hopkins, că „lumea este plină de măreţia Lui Dumnezeu”. Când începem să înţelegem puterea şi gloria vieţii supranaturale, sacramentale a Bisericii, lucrurile stranii care se petrec încep să îşi piardă din importanţă. Atunci când se produc şi sunt autentice, miracolele se adaugă şi fac referinţă la viaţa sacramentală mult mai mare a Bisericii. Iar când nu sunt autentice, nu fac decât să abată atenţia de la adevărata lucrare a Lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Creştinismul este în primul rând şi înainte de toate centrat pe miracolul Întrupării. Acesta este miracolul care stă la baza credinţei noastre, miracol prin care Dumnezeu însuşi este prezent în lumea obişnuită. Iar prin misterele sacramentale intrăm cu adevărat în acest miracol şi suntem transformaţi. Lucruri stranii se petrec într-adevăr, dar miraculos este mai bine decât straniu. Iar propria noastră transformare, a sufletelor şi a trupurilor noastre după imaginea lui Cristos este miracolul cel mai minunat dintre toate.

Note
[1] „Mai multe lucruri sunt în cer şi pe pământ, Horatio, decât poate filosofia ta măcar bănui…” W. Shakespeare, Hamlet, Act I, Scena 5

2 Comments

  1. Minunat articolul, corect si exhaustiv, poate ar fi necesar sa fie cumva multiplicat mai ales pt persoanele [si nu sunt putine] care sunt intr-o „vanatoare” continua dupa senzationalul teologic.

  2. Exista o problema. Cine are viziuni nu are cu cine vorbi, este privit cu intelegere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *