Prietenii noştri din ceruri

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Tim Staples
Traducere: Mariana Cristina
Sursa: This Rock, martie 2007

De obicei, protestanţii au patru mari obiecţii legate de rugăciunile adresate sfinţilor:
– Dacă se presupune că ar trebui să ne rugăm sfinţilor, de ce Isus ne porunceşte să ne rugăm Tatălui în Matei 6,9?
– Cartea Deuteronomului 18,10-11 şi alte versete din Sfânta Scriptură condamnă necromanţia. Dacă acest termen înseamnă „comunicarea cu cei morţi”, este condamnată rugăciunea prin mijlocirea sfinţilor.
– Mai întâi, 1Timotei 2,5 afirmă clar: „Căci unul este Dumnezeu şi unul singur este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Cristos Isus”. Iar în Evrei 7,24-25 este scris: „El, pentru că rămâne în veci, are o preoţie netrecătoare. De aceea el poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin el de Dumnezeu, căci este totdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor”. Dacă Cristos este unicul nostru mijlocitor, atunci de ce un creştin ar căuta mijlocirea sfinţilor? De ce să trec pe la sfinţi, când pot să merg direct la Cristos?
– Oricum, ne este imposibil să ne rugăm sfinţilor, pentru că ar trebui să se identifice cu însuşi Dumnezeu pentru a fi capabili să asculte şi să răspundă la multele rugăciuni făcute în acelaşi timp!

Adoraţie sau rugăminte?

Ne rugăm sfinţilor

În momentul în care catolicii spun că se roagă sfinţilor, se referă la ceva total diferit de rugăciunea adresată lui Dumnezeu. Folosim acelaşi cuvânt, dar fiecare rugăciune este diferită prin natura ei. Rugăciunea către Dumnezeu cuprinde şi adorarea cuvenită numai Lui. Rugăciunea către sfinţi conţine şi cinstea care le este datorată, dar niciodată adoraţia. În aceste sens, catolicii pot fi de acord cu protestanţii: rugăciunea adresată lui Dumnezeu este unică. Aici, problema este, cel puţin în parte, legată de semantică.

Ce este necromanţia?

Fără nicio îndoială, Scriptura condamnă „necromanţia”. Să vedem ce se spune în Deuteronom 18,10-12: „Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta”.

Problema apare odată cu încercarea de a aplica termenul necromanţie fără deosebire la toate modurile de a comunica cu cei morţi. Aceasta este o folosire improprie a termenului. Dicţionarele definesc necromanţia ca „invocarea spiritelor celor morţi pentru aflarea viitorului”. Când noi, catolicii, ne rugăm sfinţilor, nu „invocăm” spiritele şi nu prezicem viitorul. De fapt, Biserica Catolică este în deplin acord cu Biblia când condamnă consultarea „mediumului” sau a „vrăjitorilor”.

Protestanţii care susţin că Dumnezeu interzice comunicarea în orice fel cu cei morţi se confruntă cu o mare problemă. Isus ar fi în mod clar vinovat în fragmentul din Luca 9,29-31: „Şi, în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu el: aceştia erau Moise şi Ilie care, apărând în măreţie, vorbeau despre plecarea lui care trebuia să se împlinească în Ierusalim”. Conform cărţii Deuteronomului 34,5, Moise era mort! Cu toate astea, Isus vorbea cu el şi cu Ilie despre cel mai important moment din istoria omenirii – Răscumpărarea.

Nu este nicio contradicţie aici atâta timp cât se face distincţia, care este clară în Scriptură, între a merge la „medium” sau la „vrăjitori” pentru a invoca spiritele celor morţi, pe de o parte, şi a comunica – aşa cum a făcut Isus – cu cei cu care fie sperăm (dacă încă nu au fost canonizaţi) fie credem (dacă au fost canonizaţi) că au murit în prietenie cu Dumnezeu, pe de altă parte. Ar trebui să menţionez aici că mulţi evanghelici vor spune că nu este greşit să comunici cu morţii în orice context. Este greşit dacă încercarea de a contacta porneşte de la cel care trăieşte pe pământ. Altfel spus, comunicarea ar trebui să fie iniţiată de Dumnezeu, de un înger sau de un sfânt la îndrumarea lui Dumnezeu.

Noul Testament prezintă exemple de credincioşi de pe pământ care au iniţiat un dialog cu sfinţi şi îngeri din ceruri. Mai întâi, în Evrei 11-12. Unii se referă la capitolul 11 ca fiind „gala credinţei”, unde sunt relatate vieţile sfinţilor din Vechiul Testament. La începutul capitolului 12, autorul inspirat încurajează o Biserică persecutată să se gândească la faptul că „avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară” şi să alerge „cu perseverenţă în lupta” credinţei ce îi aşteaptă. Apoi, la începutul versetului 18, îi încurajează amintindu-le natura măreaţă a legământului lor – Noul Legământ – care este superior celui Vechi: „Voi nu v-aţi apropiat de ceea ce poate fi atins nici de un foc ce arde, nici de întuneric… nici de sunetul trâmbiţei, nici de răsunetul cuvintelor la auzul cărora ascultătorii au cerut să nu li se mai rostească nici un cuvânt… Dar voi v-aţi apropiat… de cetatea Dumnezeului celui viu… de zecile de mii de îngeri în sărbătoare, de comunitatea întâilor-născuţi înscrişi în ceruri, de Dumnezeu, judecătorul tuturor, de sufletele celor drepţi duşi la desăvârşire, de Isus…”

Observaţi că, în Vechiul Legământ, Poporul lui Dumnezeu se apropia numai de Dumnezeu şi cu mare teamă. În Noul Legământ însă, când ne apropiem de Dumnezeu printr-o rugăciune particulară sau liturgică, avem o schimbare radicală în bine. „Dar voi v-aţi apropiat de… şi de… şi de… şi de”. În acelaşi mod prin care „ne apropiem” Dumnezeu şi de Isus, „ne apropiem” şi de îngeri, şi de „sufletele drepţilor duşi la desăvârşire”. Aceştia sunt sfinţii din ceruri. În frăţia sfinţilor găsim ajutorul şi încurajarea întregii familii a lui Dumnezeu. Şi ne apropiem de toţi prin rugăciune!

Cartea Apocalipsei ne oferă o mai bună descriere a acestei comunicări dintre cer şi pământ. În Apocalips 5,8-14 se spune: „douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având fiecare o harpă şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor… Şi bătrânii au căzut [la pământ] şi l-au adorat”. Aceşti „bătrâni” oferă rugăciunile credincioşilor de pe pământ, simbolizate de tămâia care urcă de la pământ spre ceruri. În mod clar, aceste rugăciuni sunt iniţiate de cei care trăiesc pe pământ. Pot fi caracterizate drept necromanţie? Cu siguranţă nu! Aceasta este creştinătatea Noului Legământ!

Care parte a cuvântului Unic nu are sens?

Biserica Catolică ne învaţă că Isus Cristos este singurul nostru mijlocitor. El este unicul mediator, strict vorbind, pentru că este singura persoană din univers care poate media între cele două părţi care trebuie să fie împăcate. El este Dumnezeu, în consecinţă are puterea infinită necesară să îl înduplece pe Dumnezeu. El este om, deci poate face ispăşirea potrivită pentru păcatul omului. Deşi această mediaţie nu poate fi comunicată în sens strict, nu exclude existenţa unor mijlocitori secundari în Cristos, prin participare. Contextul prezentat în 1Timotei 2 demonstrează acest lucru. Chiar înainte ca Sf. Paul să îl declare pe Cristos ca fiind unicul mijlocitor, i-a îndemnat pe creştini fie mijlocitori în versetele 1-2.

Mai mult, chiar definiţia preotului este aceea de „mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”. Toţi creştinii sunt preoţi! Nu toţi au preoţia ministerială, şi totuşi toţi creştinii sunt preoţi. Întâia Scrisoare a lui Petru declară în 2,5.9: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Dar voi [sunteţi] un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la lumină”. Înseamnă că creştinii sunt mijlocitori într-un sens de participare la ceea ce Cristos singur este prin natură şi în mod absolut.

De ce să apelez însă la sfinţi când pot să merg direct la Dumnezeu? Răspunsul nu este de forma ori/ori. Este şi/şi. Putem foarte bine să spunem: de ce i-aş cere fratelui meu întru Cristos să intervină pentru mine când pot să merg la Cristos, mijlocitorul perfect? Răspunsul catolic este: pentru că Dumnezeu ne porunceşte să ne rugăm unii pentru alţii. Isus a spus: „unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor” (Matei 18,20). Dumnezeu, în planul său providenţial, a ales să se folosească de păcătoşi nedemni ca mine şi ca tine pentru a dărui fiecăruia harul şi vindecarea sa.

Îşi fac catolicii zei?

Această ultimă întrebare pretinde că rugându-se la sfinţi, catolicii fac din ei „zei”. Sună ca o repetare a primei întrebări, dar nu este. Prima întrebare a analizat acordarea a ceea ce este perceput ca cinstire divină sfinţilor. Această obiecţie susţine că credincioşii catolici atribuie puteri infinite – şi deci divine – sfinţilor: „Ar fi imposibil pentru un sfânt să asculte rugăciunile a mii sau milioane de oameni în acelaşi timp şi să răspundă. Mai mult, 2Cronici 6,30 îi spune lui Dumnezeu: „Tu cunoşti inima lui şi singur ştii inima fiilor oamenilor”. Deci, cum pot sfinţii să asculte rugăciunea tainică a milioane de oameni în acelaşi timp?

Cel care obiectează pretinde că este nevoie de o putere infinită pentru a fi capabil să înfăptuieşti ceea ce susţin catolicii că pot face sfinţii. Doar Dumnezeu este infinit. În consecinţă, este iraţional – şi un păcat, totodată – să te rogi sfinţilor. Cel mai simplu răspuns al catolicilor ar fi să îi provocăm pe prietenii noştri protestanţi să creadă ce spune Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Să ne amintim de Apocalips 5,8: Când a luat [Mielul] cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având fiecare o harpă şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor”.

Aceşti douăzeci şi patru de bătrâni sunt fiinţe omeneşti în ceruri şi sunt prezentaţi ca având fiecare „cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor”. Fiecare dintre ei răspundea la mai multe rugăciuni adresate de mai mulţi oameni în acelaşi timp. Aceşti sfinţi din cer au într-un fel puterea să facă ceea ce unora li se pare imposibil. Am face bine să amintim în acest moment cuvintele Arhanghelului Gabriel: „La Dumnezeu nimic nu este imposibil” (Luca 1,37). Dacă avem credinţă, nu vom întâmpina nicio problemă în a crede cuvintele lui Dumnezeu trecând peste intelectul nostru slab şi imperfect.

Să facem şi puţină metafizică

Până acum, toate bune şi frumoase, dar tot trebuie să punem în ordine aceste texte, şi să motivăm credinţa descrisă în Apocalips 5. Există trei neînţelegeri de bază care trebuie lămurite. În primul rând, este problema ascultării a numeroase rugăciuni în acelaşi timp de către sfinţi. Pur şi simplu, timpul nu este o problemă pentru sfinţi, pentru că ei sunt în afara timpului. Nu au nevoie de timp să răspundă. În al doilea rând, trebuie să răspundem la întrebarea: este necesară o putere infinită pentru a asculta rugăciunile, să spunem, unui miliard de persoane?

Răspunsul este da şi nu. La un anumit nivel, putem spune că un miliard este un număr finit, deci prin natura sa, sarcina nu ar fi necesita o putere nesfârşită. Totuşi, este nevoie de omniştienţă dacă vorbim despre cel ale cărui puteri sunt responsabile pentru ce se va întâmpla. Altfel spus, este nevoie ca Dumnezeu să fie omniştient pentru a împlini acestea, deoarece El este cauza primă. Cu toate acestea, omniştienţa şi omnipotenţa nu sunt cerute de la cei cărora Dumnezeu le dă puteri limitate prin asistenţa sa divină pentru a fi capabili să înfăptuiască ceea ce este peste capacităţile lor naturale.

Sf. Toma de Aquino răspunde succint la această problemă când afirmă că abilitatea de a face acţiuni care depăşesc natura vine de la „lumina creată a slavei primite în intelectul creat” (Summa Theologiae I:12:7). Este nevoie de o putere infinită pentru a „crea lumina” sau harul dat pentru a-l face pe om capabil să acţioneze dincolo de natură. Numai Dumnezeu poate face aceasta. Însă nu este nevoie de o putere infinită pentru a primi în mod pasiv acea lumină. Atâta timp cât ceea ce se primeşte nu este infinit prin natură sau nu presupune puteri infinite pentru a cuprinde, nu este peste puterile omului să primească. În consecinţă, această „lumină creată”, dăruită de Dumnezeu pentru a-i da omului puterea de a asculta un număr infinit de rugăciuni, este şi raţională şi biblică.

De la inimă la inimă

Ce putem spune însă despre faptul că „Tu singur ştii inima fiilor oamenilor” (2Cronici 6,30)? Pentru a răspunde la rugăciunile din inimile oamenilor, nu ar trebui ca Maria şi sfinţii să fie capabili să cunoască „inima fiilor oamenilor”? Este adevărat că numai Dumnezeu cunoaşte inimile oamenilor. Dar tot la fel de adevărat este că Dumnezeu poate revela această cunoaştere slujitorilor Săi.

Sfânta Scriptură ne dă multe exemple cu privire la acest fenomen. Cel din Daniel 2 este poate cel mai clar. După cum ne relatează povestea, regele Nabucodonosor a avut un vis tulburător. A chemat „vrăjitorii” şi „înţelepţii” regatului său pentru a-i interpreta visul. Dar a făcut o şmecherie. Dorea ca ei să îi povestească mai întâi visul şi apoi să îl interpreteze. Niciunul nu a reuşit. Nabucodonosor a fost furios. A ordonat imediat moartea tuturor „înţelepţilor” din regatul său, incluzându-i şi pe Daniel şi însoţitorii săi – Anania, Misael şi Azaria – deopotrivă. Daniel le-a spus celor trei însoţitori ai săi să se roage la Dumnezeu pentru scăpare, şi El i-a revelat lui Daniel visul şi interpretarea acestuia. Daniel a cunoscut cu siguranţă inima regelui. A putut cunoaşte „inima omului” prin puterea lui Dumnezeu; capacităţile sfinţilor şi ale îngerilor în ceruri le depăşesc pe departe pe cele ale lui Daniel. A asculta rugăciunile tainice ale celor credincioşi de pe pământ este pentru ei o nimica toată.

Posted in Apologetică.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *