Miracolul euharistic din Cascia

Teme: Istorie.
.
Publicat la 24 mai 2009.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Nicola Nasuti
Traducere: pr. Ioan Sociu
Sursa: Editura Presa Bună

Pe un vârf al muntelui Meraviglia, în cercul vărgat al reliefurilor Umbriei în provincia Perugia, este cocoţată Cascia, patria Ritei, „sfânta celor imposibile”. În sanctuarul mult veneratei sfinte se păstrează un miracol euharistic vestit ce a avut loc la Siena în anul 1330. Un codice vechi care aduna diferite memorii ale conventului „Sant’Agostino in Perugia”, document folosit în actul de recunoaştere a relicvei de Perugia redactat în 1687, relatează astfel faptul (textul are un limbaj arhaic, dialectal, cu o punctuaţie doar formală. Nu a fost transcris în limbaj actual pentru a nu se da posibilitate vicierii relatării – n.tr.):

Sângele Mântuitorului

„Un preot la Siena avea în grijă anumite suflete într-un anumit sat aproape de Siena şi îmbolnăvindu-se un ţăran a trimis vorbă acestui preot să vină să-l împărtăşească, acel preot nu prea evlavios a luat trupul sfânt al Domnului l-a pus în carte în Breviar pe care după aceea l-a pus sub braţ şi s-a dus să-l împărtăşească pe acel ţăran şi acolo a început să spună nişte cuvinte bune şi apoi a deschis acel Breviar ca să-i spună o rugăciune şi luându-l, l-a deschis acolo unde se afla ostia şi când a văzut-o era toată topită şi parcă însângerată. Şi preotul văzând aceasta a închis Breviarul şi iarăşi l-a pus sub braţ şi a spus că se va întoarce pentru că Împărtăşania nu vrea să fie acceptată şi astfel s-a întors la Siena şi s-a dus în conventul ‘Sfântul Augustin’ unde propovăduia Maestro Simone om foarte doct, om sfânt, şi i-a povestit cazul.

Predicatorul a fost prudent a cerut să i se dea şi pregătind un altar în camera sa l-a pus acolo şi a dezlegat pe domnul preot de o astfel de greşeală şi venind la Peroscia a dat la convent acea carte, care era plină de acel lichid, care părea sânge şi a comandat un tabernacol din argint şi încă îl avem şi acea ostie a dus-o la Cascia şi acest lucru l-a făcut cunoscut fratele Stefano Peruscino, care îşi amintea de acel lucru, când a murit avea 103 ani”.

Aceasta este esenţa faptului exprimat într-un limbaj popular, dar clar şi eficace. Memoriile adunate în vechiul codice încep de la anul 1335, deci suntem foarte aproape de anul în care s-a întâmplat faptul relatat.

Episodul este, de asemenea, amintit într-o cronică veche a conventului „Sant’Agostino” de Cascia, cronică ce se poate găsi în volumul Documenti per la storia di Cascia de Marco Franceschini. O menţiune explicită a evenimentului miraculos se poate găsi de asemenea în Statuti comunali di Cascia din anul 1387 unde, printre altele, se dispunea ca „în fiecare an, în sărbătoarea Trupului Domnului, autorităţile, consulii şi tot poporul cascian, atât bărbaţi cât şi femei erau obligaţi să se adune în biserica „Sant’Agostino” şi să însoţească clerul care trebuia să ducă acea venerabilă relicvă a preasfântului trup al lui Cristos în procesiune prin oraşul Cascia”.

Putem consemna evenimentul în aceste trăsături simple. În apropiere de Siena, un preot, neidentificat mai bine, chemat să administreze sacramentele unui ţăran bolnav, a luat din tabernacol o particulă consacrată, a pus-o, dintr-un exces de confidenţă sau din uşurătate, între paginile Breviarului şi a pornit spre casa bolnavului. Ajuns acolo, în momentul împărtăşirii bolnavului, după ce a făcut rugăciunile rituale şi, foarte probabil după ce a ascultat spovada acestuia, deschizând cartea pentru a lua ostia, tulburat şi căit, a constatat ceea ce nu a bănuit niciodată.

Particula era roşie de sânge viu astfel încât a impregnat cele două pagini între care se afla. Cu o motivaţie care trebuia să apară bună celor prezenţi, reuşind, pe moment, să-şi ascundă emoţia şi tulburarea, fără să-l împărtăşească pe bătrân, s-a întors ducându-se la conventul augustinian din Siena ca să-i expună întâmplarea părintelui Simone Fidati de Cascia, celebru predicator şi călugăr cu o viaţă sfântă. În anul 1330, părintele Simone, invitat de confraţii săi, s-a dus la Siena pentru a face predicile de Postul Mare.

A sosit aici precedat de faima înţelepciunii şi a sfinţeniei sale. Menţionăm un comentariu monumental al său asupra evangheliei în cincisprezece volume intitulat De gestis Domini Salvatoris. A trăit între anii 1285 şi 1348. Acesta, prin urmare, auzind întâmplarea şi convins de evidenţa semnului miraculos, i-a acordat iertare bietului preot pierdut reţinând cele două pagini ale Breviarului pătate cu sânge.

Încredinţarea acelei mărturii miraculoase călugărului venerat trebuie să fi fost pentru preotul imprudent o adevărată eliberare şi chiar o adevărată reparare. După ce a terminat şirul de sfinte predici, maestrul Simone a plecat, întorcându-se la conventul „Sant’Agostino” de la Perugia unde locuia.

Dintre două pagini de Breviar, pergamentoase, îmbibate cu sânge, una a fost încredinţată de către fericitul Simone conventului din Perugia, iar cealaltă, cea de care a rămas lipită particula, a fost dăruită conventului „Sant’Agostino” din Cascia, oraşul natal al lui Fidati. Pagina pătată cu sânge, lăsată la Perugia, a devenit imediat obiectul unei mari veneraţii care se exprima în mod concret printr-o procesiune solemnă stabilită la data de unu mai al fiecărui an, cu participarea autorităţilor orăşeneşti mai importante.

Din nefericire partea de relicvă lăsată la Perugia, în timpul nefast al suprimării ordinelor religioase (anul 1866 şi următorii) s-a pierdut. N-a rămas din ea nici urmă. Ne-au rămas numai mărturiile certe ale secolelor trecute. De un noroc mai bun a avut parte partea de relicvă de la Cascia. Ea a supravieţuit furtunii istoriei. În anul 1810, când guvernul francez a promulgat legea suprimării ordinelor religioase, conventul „Sfântul Augustin”, unde era păstrată relicva, a fost încredinţat unui domn oarecare numit Luigi Cittadini. Pe vremea acelei situaţii dure, episcop de Spoleto era cardinalul Facchinetti. El a obţinut (sau a fost o minune a Ritei, declarată atunci fericită) ca biserica făcătoarei de minuni să rămână deschisă pentru cult. În ea, aşadar, din cauza grelelor circumstanţe istorice, au fost mutate şi păstrate trupul fericitului Simone şi relicva euharistică. În anul 1815, augustinienii, reintrând în posesia bisericii „Sant’Agostino”, au gândit că este bine să readucă la locul lor de la început atât trupul fericitului, cât şi relicva ostiei însângerate. Şi aşa au şi făcut.

Dar – farse şi reveniri ale istoriei -, cu noua suprimare a tuturor ordinelor religioase, decretată în ziua următoare apariţiei constituţiei Regatului Italiei, conventul a fost închis, călugării împrăştiaţi şi relicva trebuia să ceară iarăşi ospitalitate la biserica fericitei Rita. Începând cu anul 1954 şi osemintele fericitului Simone Fidati se odihnesc în bazilica sfintei Rita sub altarul dedicat Maicii Domnului, din dreapta absidei.

Cultul relicvei euharistice de Cascia s-a menţinut tot timpul viu. Devenit obiect al intervenţiilor diferiţilor papi, cardinali şi episcopi de-a lungul secolelor, cultul a fost dotat cu privilegii spirituale.

Nu este cazul să ne oprim asupra tuturor acestor documente bisericeşti. Ne limităm să le cităm numai pe acelea care conţin o recunoaştere explicită sau implicită a autenticităţii faptului miraculos.

Primul act de aprobare este cel al papei Bonifaciu al IX-lea care, în bula din 10 ianuarie 1401, după ce a pomenit de „hârtia stropită, în mod miraculos, cu sângele lui Cristos, recunoaşte cultul relicvei şi acordă tuturor credincioşilor care, căiţi şi spovediţi, în ziua Trupului Domnului vizitează biserica „Sant’Agostino” de-a lungul întregii zile a sărbătorii, începând cu primele vespere, aceeaşi indulgenţă ca cea a Porţiunculei”.

În bula din 7 iunie 1408, papa Grigore al XII-lea a amintit mai întâi devoţiunea locuitorilor din Cascia faţă de „semnul miraculos al Trupului şi Sângelui” Domnului nostru Isus Cristos care „se păstrează în biserica conventului fraţilor Ordinului Eremiţilor Sfântului Augustin în locul amintit” şi care „în sărbătoarea Trupului Domnului se expune în mod solemn şi este purtat, de la biserica amintită, în procesiune cu lumânări de către aceiaşi locuitori cu onorurile cuvenite şi cu mare participare a credincioşilor”.

Începând cu anul 1492 au început să apară neînţelegeri între părinţii augustinieni şi capitulul canonicilor bisericii „Santa Maria” privind procesiunea cu relicva.

Pentru aplanarea litigiului, alimentat de revendicări, de drepturi şi privilegii, a intervenit însuşi papa Sixt al IV-lea care, la data de 9 mai 1478, a scris o scrisoare priorului mănăstirii „San Benedetto di Norcia” ca, învestit cu autoritate apostolică, să readucă clerul la respectarea obiceiului demn de laudă, care prevedea, în sărbătoarea Trupului Domnului, procesiunea cu relicva cu plecare şi sosire în biserica „Sant’Agostino”.

Discuţiile nu s-au potolit, căci parohul, canonicii şi clerul diecezan au făcut apel la episcopul Alessandrino, judecător al cauzelor Curţilor Sacre, revendicându-şi drepturile native sacrosancte. Atunci papa Sixt al IV-lea a încredinţat rezolvarea cazului cardinalului de San Marco, iar acesta, îmbrăcat în ţinută de judecător şi comisar, la 8 iunie 1481, a declarat sentinţa definitivă căutând să pună de acord drepturile unora cu ale celorlalţi în mod egal şi imparţial. De fapt, a fost vorba de un compromis care a dat prilej la noi discordii alegându-se praful de bunele propuneri.

Neînţelegerea s-a agravat şi s-a întins cu evenimente succesive, până în anul 1711 când magistratura de Cascia, prin hotărâre de consiliu, a decis evitarea celebrării simultane a procesiunii de Trupul Domnului cu procesiunea relicvei, fixând pentru aceasta din urmă o dată diferită şi anume duminica din octava Trupului Domnului. Cu acest expedient simplu au fost înlăturate cauzele ce provocau şi dezlănţuiau discordii nefericite între părţi. În felul său această dispută îndelungată dă mărturie în favoarea valorii şi importanţei sfintei relicve.

Prin intervenţii succesive papii Inocenţiu al XIII-lea (1721), Clement al XII-lea (1730) şi Pius al VII-lea (1808) au încurajat cultul relicvei acordând şi îmbogăţindu-l cu indulgenţe şi favoruri spirituale.

Ca atare miracolul este recunoscut şi aprobat cu autoritate şi suficientă autenticitate, asigurată, de altfel, de personalitatea fericitului Simone Fidati, teolog vestit, predicator celebru, scriitor distins al secolului al XIV-lea, om cu integritate morală şi călugăr de o pietate profundă.

Putem afirma, fără îndoială, că toate relatările miracolului se sprijină pe declaraţia lui de martor ocular şi de judecător integru.

La 17 septembrie 1687, la Cascia, în biserica „Sant’Agostino” s-a purces la recunoaşterea compusă a celor două părţi ale relicvei: a celei păstrate la Perugia şi a celei de la Cascia. Cu această ocazie membrana pergamentoasă a relicvei din Perugia, adusă la Cascia de către provincialul augustinienilor, P. Nicola Giuliani, a fost suprapusă pe cea de la Cascia şi s-a constatat că forma rotundă şi mărimea petei corespundeau perfect. S-a relevat doar faptul că pata celei din Cascia era mai groasă fiindcă acolo rămăsese lipită materia principală a particulei consacrate transformată în sânge, în timp ce membrana de la Perugia apărea doar pătată.

A fost declarat în unanimitate de către cei adunaţi că ea (cea din Perugia) constituia cealaltă parte a paginii cărţii unde fusese pusă ostia consacrată (Cf. Atto di ricognizione 1687 – Copia in Archivio Notarile Di Cascia, redactat Alessio Martini, vol. 3, p. 112).

În anul 1930, a fost celebrat la Cascia Congresul Euharistic Diecezan, aniversând al şaselea centenar al miracolului. Cu această ocazie a fost inaugurat un nou ostensor preţios şi artistic în care a fost pusă părticica de pergament cu sfânta particulă de acum mumificată. Proiectul ostensoriului a fost încredinţat academicianului italian Armando Brasini, care a fost executorul şi al proiectului noii biserici „Santa Rita”.

Noul relicvariu din argint de forma unui ostensor artistic, înalt de cca un metru, are, în centrul bazei, un pătrat în care, în relief, este reprezentat evenimentul miraculos întâmplat la Siena, protagonistul, un preot nu prea bine identificat, şi martorul privilegiat şi singular, fericitul Simone Fidati.

La 19 mai 1988, tocmai pentru a facilita vederea relicvei, a fost inaugurat un tabernacol nou care conţine preapreţioasa comoară euharistică. Ea este păstrată în actuala bazilică „Sfânta Rita”, admirată şi venerată de foarte mulţi pelerini care merg să viziteze şi să-şi încredinţeze necazurile lor preaiubitei şi preapopularei sfinte. Merită notat apoi amănuntul semnificativ al imaginii unei feţe dulci şi triste în acelaşi timp, pe care petele de sânge o fac să se întrevadă şi să transpară, imagine imprimată pe foaia pergamentoasă a Breviarului istoric. Fenomenul confirmat de către mulţi vizitatori este vizibil cu claritate privind relicva în contrast de lumină sau prin mărire fotografică. În fiecare an, în ziua Trupului Domnului, seculara relicvă este purtată în mod triumfal în procesiune.

Ea se propune ca un stimul eficace şi puternic pentru cateheza euharistică şi ca imbold la înrădăcinarea în credinţa euharistică a Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare a lăsat scris: „Singură Euharistia, adevărat memorial al misterului pascal al lui Cristos, este capabilă să ţină trează în noi amintirea iubirii sale”.

Sfântul Bonaventura, la rândul său, scria: „Euharistia este marele memorial al întregii iubiri a lui Dumnezeu, compendiul şi sinteza tuturor binefacerilor sale”.

În Euharistie suntem educaţi şi modelaţi spre adevărata iubire.

Domnul vine să ne vindece de egoism, de singurătate şi de sterilitate. În lume nu există decât două iubiri: iubirea lui Dumnezeu (şi, prin extensie, iubirea aproapelui) şi iubirea de sine.

Ori iubirea de Dumnezeu până la dispreţul de sine, ori iubirea de sine (mai bine zis ura de sine) dusă până la dispreţuirea lui Dumnezeu. Euharistia este darul care ne transformă în dar. Singurătatea este rugina „eu”-lui, trista şi imposibila oprire a uzurii şi a îmbătrânirii lui. Euharistia ne introduce într-o solidaritate cosmică: ne pune în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi; cu Tatăl din ceruri şi cu fraţii de pe pământ. În aceasta ne deschidem prezenţei, privirii, iubirii lui Dumnezeu; în aceasta devenim sensibili şi disponibili pentru alţii, cercul mortal al singurătăţii noastre se rupe permiţând să ne reluăm respiraţia, să retrăim, să aducem mulţumiri. Euharistia este izvorul adevăratei fecundităţi. Fără el, fără legătura cu stăpânul vieţii suntem nimic, nu contăm nimic, nu putem face nimic. Iar o viaţă fără fecunditate este ca un pom fără roade, ca o fântână fără apă, ca un cer fără stele. Cine sălăşluieşte în Domnul aduce roade multe. Euharistia este viţa care comunică mlădiţelor seva. „Prin Euharistie este comunicată şi alimentată acea iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni care este sufletul întregului apostolat” (LG 33). Iubirea ajunge la izvor unită cu o viaţă euharistică şi exprimată cu o viaţă care vorbeşte. Voim să încheiem aceste pagini despre miracolul euharistic de la Cascia cu rugăciunea sugestivă ieşită de pe buzele marelui papă Paul al VI-lea: „Dă-ne, Doamne, o inimă nouă care să ştie să te asculte numai pe tine, să te înţeleagă numai pe tine, să te dorească numai pe tine. Dă-ne, o, Doamne, o inimă curată, pe care a purificat-o căinţa şi mortificarea; care, din rău, să nu cunoască decât atât cât este de-ajuns ca să fugă de el, care în toate lucrurile să descopere razele înţelepciunii şi ale frumuseţii tale.

Dă-ne nouă, o, Doamne, o inimă tare care să te iubească sincer, cu ardoare, cu sacrificiu, care în fiecare ceas să-ţi fie fidelă, care să convertească fiecare obstacol în stimul de a te iubi mai mult, fiecare greşeală în pocăinţă, fiecare suferinţă în ofertă, fiecare acţiune în iubire, fiecare har în bucurie. Dă-ne, o, Doamne, o inimă blândă şi mare ca aceea a Mariei, Mama ta, ca aceea a sfinţilor tăi; o inimă iubitoare care, din iubirea ta să scoată izvoare de iubire faţă de aproapele şi din evlavie şi slujirea aproapelui, slujire şi evlavie pentru tine, o, Dumnezeule Tată, o, Dumnezeule Fiul, o, Dumnezeule Duh Sfânt. Amin”.

Acest text reprezintă un capitol din cartea apărută în 2007 la Editura Presa Bună din Iaşi şi intitulată „Italia, ţara miracolelor euharistice”. În această carte – pe care o puteţi comanda şi prin librăria electronică Presa Bună – găsiţi prezentate miracolele de la Lanciano, Trani, Ferrara, Alatri, Florenţa, Bolsena, Offida, Valvasone, Cascia, Macerata, Bagno di Romagna, Torino, Asti, Morrovalle, Veroli, Siena şi Patierno.

5 Comments

  1. „Redemisti nos, Domine, in Sanguine Tuo, ex omni tribu, et lingua, et populo, et natione: et fecisti nos Deo nostro regnum.” Ps 88,2

  2. M-a impresionat profund! Imi doresc din tot sufletul sa pot vizita CASCIA si sa vad relicva! Pe Sf. RITA o iubesc si am mare nevoie de ea!

  3. Pt cei care isi doresc sa ajunga la Sf. Rita sa mearga pt ca este cu adevarat un loc sfant! Eu am inceput sa ma rog de putin timp la Sf. Rita si nici nu visam ca o sa ajung vreodata la ea! Pe 30 mai 2010 am ajuns si a fost ca o binecuvantare, parca ma astepta. A fost un drum lung si obositor dar a meritat! Pe drum in autobuz incepuse sa ploua, eram imbracata de vara cu tricou si o jacheta f subtire, fara umbrela eram convinsa ca o sa se opreasca ploaia, cum am ajuns acolo a mai picurat fin si a iesit un soare era atat de frumos… Nu mai aveam energie sa urc pana la biserica, abia am urcat dar cand am ajuns acolo nici nu mi-am dat seama ca nu mai aveam nimic, eram fresh. Am dat rugaciunile ei pe net intamplator si nu am stat pe ganduri si am inceput sa ma rog la ea! Faptul ca am ajuns la ea este un miracol. Cred ca-mi va asculta si rugaciunea de a-mi indeplini dorinta! Este un loc de vis, poate nici nu va puteti imagina…

  4. As vrea sa va impartasesc povestea mea. In urma cu vreo 3 luni de zile am gasit pe internet o rugaciune inchinata Sfintei Rita de 9 zile pe care am tinut-o. Nu stiam exact cat de mare este puterea Sfintei Rita, dar fiind intr-un moment dificil al vietii m-am rugat cele 9 zile. Nu pot spune ca am simtit ceva special, dar ce s-a intamplat dupa aceea mi-a umplut sufletul de bucurie. La aprox. 2 saptamani dupa rugaciuni, fiind intr-o stare de deznadejde, convinsa fiind ca Dumenzeu nu ma ajuta, ca nu asculta rugaciunile mele, ca Sfanta Rita nu m-a ascultat, am primit un telefon de la bunica mea care mi-a spus sa merg la o biserica din Timisoara unde vine o icoana facatoare de minuni si sa ma duc sa ma rog. M-am dus nestiind despre ce era vorba. Cand am ajuns la biserica in locul icoanei erau mostele Sfintei Rita aflata in pelerinaj prin Romania. Atunci am simtit ca a venit special pentru mine pt ca a stiut ca am nevoie de ajutorul ei. Am participat la toata procesiunea, m-am rugat foarte mult, am simtit o mare usurare, dar si o mare responsabilitate. Am cumparat cartea „Viata Sfintei Rita – Novena si rugaciuni”, am invatat sa ma rog Sfintei Rita. Lucrurile s-au imbunatatit semnificativ pt mine. Am deplina incredere si credinta ca Sfanta Rita ma va ajuta si ca imi va indeplini dorinta. Sfinta Rita este Sfanta Imposibilitatilor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *