Maica Fiului: dezbatere despre devoţiunea mariană

Teme: Apologetică, Teologie.
.
Publicat la 24 mai 2009.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mark P. Shea
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Inside Catholic, 2 mai 2009

Preasfânta Fecioară Maria

Iată unul din cele mai ciudate lucruri din lume: Mulţi creştini care-L iubesc din toată inima pe Isus se dau repede înapoi şi cu frică atunci când se rosteşte numele mamei Sale, în timp ce mulţi dintre cei care într-adevăr o iubesc, rămân fără cuvinte când li se cere să şi explice de ce anume o iubesc.

Multe din nedumeririle legate de Maria se referă de fapt la cu totul altceva. Întrebarea „Unde se vorbeşte în Biblie despre Înălţarea Fecioarei Maria cu trupul la cer?” nu se referă în realitate la Maria, ci la validitatea Sfintei Tradiţii şi autoritatea Bisericii. Nici „De ce ar trebui să mă rog Mariei?” nu are legătură cu Maria, despre relaţia dintre a trăi şi a muri în Cristos. Iar „O preamăresc catolicii pe Maria?” nu e o întrebare în legătură cu Maria, ci cu susţinerea sau nu a idolatriei în Biserica Catolică şi cu semnificaţia cuvântului „a preamări”. Şi – curios lucru – atât cei care-i aduc omagiu, cât şi cei care aduc obiecţii, ignoră complet adevărul central despre Maria pe care Biserica Catolică ne ajută să-l vedem: faptul că viaţa sa, în totalitate, e o viaţă „de raportare”.

La urma urmei, Maria nu are nici o semnificaţie pentru noi decât prin Fiul său. Pentru întreaga lume, ea e importantă numai fiindcă e Mama lui Isus Cristos. Dacă nu s-ar fi născut El, n-aţi fi auzit niciodată despre ea. Sf. Ioan, cu exprimarea sa concisă, surprinde această viaţă „de raportare” în propriile ei cuvinte: „Faceţi tot ce vă va spune El” (Ioan 2,5). Şi dacă aceasta-i tot ceea ce Biserica ar fi avut de spus în privinţa ei, evanghelicii ar fi fost mai mult decât fericiţi să o lase să ne raporteze pe noi la Isus în acest fel. Ceea ce-i derutează pe mulţi necatolici e tendinţa Bisericii de a ne raporta pe noi la ea. „Ad Iesum per Mariam!„spunem noi, la care mulţi necatolici răspund enervaţi: „Creştinismul nu se referă la relaţia cu Isus Cristos? De ce o onorează atât de mult catolicii pe Maria?”

Cea sublimă, trecută cu vederea

Întrebarea mi s-a părut rezonabilă, dar numai până când o altă întrebare m-a deranjat: Dacă „prea mult” o onorează catolicii pe Maria, atunci evanghelicii cum o „onorează suficient”? Pentru că în realitate cultul evanghelic în care m-am născut se fereşte de orice referiri cu privire la Maria. Acest lucru era cel puţin ciudat. La urma-urmei, evanghelicii puteau să vorbească toată ziua despre Paul fără a avea vreodată sentimentul că-l „preamăresc” sau că-i acordă „prea multă onoare”. Înţelegeam pur şi simplu că prin intermediul Sfântului Paul ajunge Cuvântul lui Dumnezeu la noi, şi în felul acesta nu exista nici un conflict între cei doi (deşi Paul are mai multe defecte de caracter decât Maria).

Şi totuşi, cea mai slabă referire la Maria făcută de un catolic stârnea un potop de atenţionări, ezitări, examinări minuţioase privind aparenta ei lipsă de credinţă (demonstrată chipurile în Marcu 3,21), şi chiar afirmaţii de genul că Isus era mai bucuros să fie cu discipolii Săi decât cu ea (fiindcă El îi spunea „Femeie” şi nu „Mamă”; şi fiindcă i-a prezentat pe propriii Săi discipoli drept „frate şi soră şi mamă” (Marcu 3,35)). Şi toate acestea în ciuda faptului că nu numai cuvintele lui Dumnezeu (de ex. Magnificat) ci însuşi Cuvântul lui Dumnezeu a venit la noi prin Maria (Ioan 1,14). Evanghelicii ar putea spune că „Fără Paul, Evanghelia nu ar fi ajuns la neamuri”. Dar încremenesc de-a dreptul dacă cineva ar spune că „Fără Maria, Evanghelia nici măcar nu ar fi ajuns pe pământ”. Atmosfera s-ar umple imediat de strigăte despre cum „Dumnezeu ar fi ales pur şi simplu pe altcineva”, de parcă Maria nu ar fi decât o unitate de incubaţie, complet interşanjabilă cu orice altă femeie de pe pământ. Li se pare perfect logic că „Fără Paul, nu există Evanghelie dusă Neamurilor”, dar a spune că „Fără Maria nu există întrupare, moarte, înviere şi nici mântuirea lumii”, li se pare deja mult prea mult.

Într-adevăr, dacă ne luăm după tendinţa evanghelică actuală, am putea fi iertaţi dacă ne trece prin minte că lui Isus nici nu prea îi plăcea de mama Lui (exact ca unui adolescent iritat de faptul că mama pur şi simplu nu îl înţelege). Dacă ni se repetă că „Maria nu înseamnă mare lucru” ori de câte ori se rosteşte numele ei, ajungem să credem că după o scurtă şedinţă foto pentru industria Cărţilor Poştale de Crăciun, Isus a fost foarte bucuros să îşi petreacă timpul departe de familie, în Templu, discutând probleme mai înalte. Poziţia actuală în evanghelicalism sugerează mai mult sau mai puţin faptul că nu ar trebui nici noi să acordăm prea mare atenţie mamei, care era prea „ştearsă” ca să înţeleagă cine era El şi pe care El o „mustră” spunându-i: „De ce mă căutaţi? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”

Şi astfel, afirmaţia de a o „onora suficient” se reducea pur şi simplu la a nu-i mai acorda deloc atenţie după ce a fost pomenită în colindele de Crăciun. În restul timpului fie era neglijată complet, fie ceilalţi erau asiguraţi ferm că nu este importantă şi că nu trebuie să acorde prea multă atenţie femeii despre care Scriptura inspirată spune: „De acum toate generaţiile mă vor numi fericită”.

A fost pentru mine o schimbare de paradigmă absolut uluitoare când am înţeles cât eram de „alergici” la ea – şi situaţia, aşa cum am observat de atunci, nu e deloc neobişnuită pentru cei care se convertesc. Dale Ahlquist, preşedintele Societăţii Americane Chesterton, mi-a spus odată că, pe când era încă departe de Biserică din cauza Mariei, un preot pe care-l cunoştea l-a întrebat: „Crezi că sufletul ei Îl preamăreşte pe Domnul? E scris chiar aici, în Scriptură”. Ahlquist a răspuns imediat: „Sigură că da! Ştiu Biblia!” – dar chiar în acel moment şi-a spus în sine: „Dar niciodată nu m-am gândit la aceasta până acum!” Iată, într-adevăr, o experienţă tulburătoare.

Dar de fapt, scrie chiar acolo, în Biblie. Sufletul ei Îl preamăreşte pe Domnul şi de atunci toate generaţiile o numesc fericită. Aşadar, m-am întrebat de ce evanghelicii, când privesc la Isus, nu privesc niciodată la El prin cristalul ales de Dumnezeu? De ce se feresc cu atâta încrâncenare să o numească „fericită” şi să o cinstească? Când am înţeles aceasta, m-am gândit pentru prima dată că, poate, catolicii procedează pur şi simplu în mod normal şi uman, cinstind-o pe Maria, în timp ce evanghelicii se aseamănă mai mult cu abstinenţii care se tot frământă că s-a băut prea mult vin la nunta din Cana.

Obstacolele culturale

Am ajuns să înţeleg faptul că o parte a problemei era aceea că reticenţa evanghelicilor în privinţa Mariei este o problemă de ordin intern şi nu teologic. De fapt, chiar conflictul între catolici şi evanghelici este în primul rând de ordin cultural şi nu teologic. Cultura evanghelică este covârşitor masculină (indiferent dacă eşti bărbat sau femeie), în timp ce cultura catolică (iarăşi, indiferent dacă eşti bărbat sau femeie) este puternic feminină. Şi adesea cele două grupări consideră în mod greşit că diferenţele sunt teologice, când de fapt sunt de ordin cultural.

Abordarea catolică tinde să fie centrată pe trup, euharistică şi contemplativă, iar rugăciunea caută în primul rând unirea cu Dumnezeu. Pentru evanghelici, apropierea de Dumnezeu tinde să fie centrată pe Scriptură, ca expresie verbală a credinţei, pe misiune şi pe Spiritul manifestat ca putere. Rugăciunea se face în primul rând pentru ca lucrurile să se întâmple. Ambele reprezintă căi autentic creştine de abordare a Bibliei şi ar trebui ambele să aparţină modalităţii catolice de abordare a Scripturii. Dar din cauza acestei optici diferite, evanghelicii şi catolicii discută în contradictoriu probleme pe care le cred teologice, când de fapt sunt culturale. Spiritualitatea feminină catolică poate considera abordarea evanghelică masculină drept superficială, zgomotoasă, utilitaristă şi lipsită de viaţă interioară. La rândul lor, evanghelicii privesc pietatea catolică drept rece, moartă, rituală, ignorând Biblia şi complet ruptă de viaţă reală. Evanghelicii consideră aşadar viaţa catolică drept retragere din faţa realităţii în ritualuri şi rugăciuni repetate papagaliceşte.

În această ordine de idei, nu este deloc surprinzător că eroii celor două câmpuri de bătălie sunt aşadar, pentru evanghelici, Marele Motor Uman de Energie Apostolică, Sf. Paul, iar pentru catolici, Marea Icoană a Rugăciunii Contemplative Manifestată în Întrupare, Fecioara Maria. Ca evanghelic, consideram că este mult mai uşor de apreciat Sf. Paul, fiindcă el a fost „biblic” – şi la urma-urmei a scris mare parte din Noul Testament. Puteam vorbi mult despre Paul, fiindcă mărturia scrisă lăsată de el este atât de importantă. Nu la fel stăteau lucrurile cu Maria. Cu excepţia acelui „Magnificat” şi a câtorva fraze ici şi colo – şi, desigur, istorisirile privind Naşterea – ea nu părea să ocupe atâta spaţiu psihic pentru autorii Noului Testament cât ocupa pentru catolici. Devoţiunea mariană îmi părea ca un munte de pietate ridicat pe un muşuroi al Scripturii.

Privirea poate însă să înşele. Pe măsură ce am ajuns să cunosc mai bine Biblia, am înţeles tot mai clar că autorii Scripturii nu erau atât de reticenţi faţă de Maria precum evanghelicii. De fapt, ei o cinsteau într-un fel care semăna mai mult a catolicism decât a evanghelicalism. Luca, de exemplu, o aseamănă cu Chivotul Legământului atunci când spune că Duhul Sfânt a „umbrit-o”. Acelaşi cuvânt grecesc este folosit pentru a descrie felul în care Shekinah (gloria Lui Dumnezeu) a umbrit tabernacolul (Luca 1,35). Ioan face aceeaşi legătură între Maria şi Chivotul Legământului în Apocalips 11,19-12,2: „Atunci s-a deschis templul lui Dumnezeu care este în cer şi a fost văzut chivotul alianţei lui în templul său. Apoi au urmat fulgere, glasuri, tunete, cutremur şi grindină mare. Şi s-a arătat în cer un semn mare: o Femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele. Ea era însărcinată; striga în chinurile naşterii, frământându-se să nască”. Capitolul continuă cu descrierea femeii ce dă naştere unui fiu care conduce naţiunile cu un toiag de fier şi care aproape este înghiţi de un balaur roşu.

Ca evanghelic, puteam să identific uşor codul de bare, elicopterele sovietice, Piaţa Comună Europeană şi chiar formaţia Beatles în naraţiunea Apocalipsei. Dar când catolicii sugerau că femeia din Apocalips ar putea avea ceva în comun cu Fecioara Maria, care ar ocupa astfel un loc de importanţă cosmică în marea rânduiala a tuturor lucrurilor, respingeam afirmaţia, ca nedemnă de crezare. Oricine ştia că femeia din Apocalips era de fapt simbolica Fiică a Sionului care dă naştere Bisericii. O fată evreică, stând în vârful Chivotului Vechiului Legământ, rezumând totalitatea misiunii Israelului şi dând naştere Capului Bisericii spunând: „Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul Tău” – ce legătură ar fi putut avea ea cu acele imagini? Acestea ar sugera că ea a fost Fiica Sionului şi Floarea poporului ei, Discipolul Model, Icoana Bisericii, Mama lui Isus şi a tuturor celor care sunt uniţi prin credinţă cu El şi… Ajungând să mă gândesc la aceasta, Scriptura părea de fapt mai degrabă catolică…

Inima doctrinei mariane

Iată ideea revoluţionară care m-a determinat, în calitate de proaspăt catolic, să caut să aflu unde dorea Biserica să ajungă cu învăţătura ei mariană. Încercând să înţeleg acest lucru, mi s-a părut că străbat un drum lung ca să pot vedea cu adevărat de ce e atât de importantă Maria nu numai în minţile ci mai ales în inimile catolicilor. Prima întrebare care apare este, desigur: „De ce oare o dogmă mariană?” De ce nu dogme numai despre Cristos şi să îi lăsăm în pace pe catolici să creadă ce le place despre Maria? De ce să îi obligăm să creadă ceva anume?

Răspunsul este că, de fapt, catolicii chiar cred ceea ce le place – şi nu numai despre Maria, ci şi despre o mulţime de alte probleme. Şi uneori cred în mod eronat multe lucruri. Atunci când cugetările lor pun însă în pericol adevărul revelat în aşa măsură încât ameninţă integritatea mărturiei Bisericii, atunci Biserica, din când în când, îşi redefineşte mai precis doctrina. În Noul Testament se proceda deja în acest mod (cf. Fapte 15), şi la fel se va continua până la A Doua Venire a lui Cristos.

Astfel, de exemplu, în secolul V a apărut (din nou) întrebarea cine este Isus. Era de fapt aceeaşi întrebare care s-a tot repetat în întreaga antichitate, dar răspunsul a fost propus acum de nestorieni. Ei susţineau că omul muritor Isus şi Logosul, adică a doua persoană a Treimii, erau mai mult sau mai puţin două persoane care ocupau acelaşi trup. Iată de ce insistau asupra faptului că Maria nu putea fi considerată – aşa cum fusese mult timp de către popor – ca Theotokos („Născătoare de Dumnezeu”) ci doar Christotokos („Născătoare de Cristos”). Ea a fost Mama lui Isus, nu a lui Dumnezeu.

Acest răspuns ameninţa mărturia Bisericii, şi ar fi putut chiar conduce logic la ideea că existau doi Fii ai lui Dumnezeu, omul Isus şi Logosul, care conlocuiau în acelaşi trup. Pe scurt, aceasta deschidea uşa către un haos teologic în privinţa unui adevăr de bază al credinţei: acela că Cuvântul s-a întrupat, a murit şi a înviat pentru păcatele noastre. Ca urmare, Biserica a formulat în mod categoric răspunsul său. Isus Cristos nu înseamnă două persoane care ocupă acelaşi trup. El este o singură persoană având două naturi, umană şi divină, într-o unire ipostatică. Iată de ce este corect ca Fecioara Maria să fie numită Theotokos, pentru că ea este Mama Dumnezeului-Om.

De ce a procedat Biserica în acest fel? Fiindcă, încă o dată, Maria Îl arată pe Isus. Dogma Theotokos este un comentariu asupra lui Isus, un fel de „pavăză” în jurul adevărului despre Isus afirmat de Biserică. Aşa cum nestorianismul a încercat să atace învăţătura despre Cristos prin Maria, interzicând venerarea acesteia în calitate de Theotokos, la fel Biserica a apărat învăţătura despre Cristos, făcând din Theotokos o dogmă. Un lucru esenţial în înţelegerea dogmelor mariane este că întotdeauna acestea se referă la un adevăr vital în privinţa lui Isus, a naturii Bisericii sau a naturii persoanei umane.

Acest lucru este evident, de exemplu, în cazul definirii Mariei ca Pururea Fecioară, dogmă promulgată în anul 553 în Conciliul de la Constantinopol. Această tradiţie nu e atât de explicită în naraţiunile biblice. Trebuie să recunoaştem într-adevăr ambiguitatea textelor biblice atunci când se vorbeşte despre „fraţii lui Isus” (dar oare expresia se referă la „fraţi” sau la „rude”?). Există însă alte pasaje în Biblie care sugerează cu putere că ea a rămas fecioară.

De exemplu, Maria este plină de uimire când află că ea, fecioară logodită, va avea un copil. Dacă la ceremonia de logodnă îi spui viitoarei mirese că va avea copii drăgălaşi şi ea îţi răspunde „cum se poate întâmpla asta?”, poţi să te gândeşti fie că nu ştie „despre păsări şi albine”, fie că a făcut jurământ de virginitate. Pe scurt, e cel puţin bizar dacă o viitoare mireasă e uluită când află că va avea un copil… cu excepţia cazului în care a decis să rămână fecioară şi după căsătorie.

La fel, Iosif e cuprins de teamă la gândul de a o lua pe Maria de soţie. De ce oare „teamă”? Ne-am putea gândi, în vremurile de astăzi, că teama lui era în legătură cu acuzaţia de adulter, dar în concepţia antichităţii, teama lui Iosif se referă la sfinţenia Mariei – aşa cum un evreu pios s-ar fi temut să atingă Chivotul Legământului. La urma-urmei, să ne gândim la cuvintele îngerului pe care Maria i le-a spus, desigur: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu”. Eu nu sunt un evreu pios, dar dacă mi-ar răsuna în urechi acele cuvinte despre soţia mea, aş face ca Iosif care, ştiind ce ştia despre soţia sa, ar fi preferat celibatul, dac-ar fi putut.

„Dar bazându-te numai pe texte, nimic nu este sigur. Este încă ambiguu” – ar spune un critic. Corect. Numai textul biblic nu clarifică ambiguitatea şi nici nu răspunde la aceasta sau la numeroase alte întrebări, inclusiv: „Sfântul Duh e Dumnezeu?” „Cum se încheie o căsătorie validă?” şi „Poţi să fii poligam?” Însă Tradiţia Bisericii împreună cu textele biblice sunt acelea care oferă răspunsul corect: Maria nu a avut alţi copii. Iar faptul era atât de bine cunoscut în Biserica primară încât atunci când Ieronim l-a atacat pe Helvidius care sugerase altceva, nimeni nu a ridicat glasul în apărarea acestuia. Într-o Biserică gata să se sfâşie în bucăţi-bucăţele pentru deosebirea între homoousious şi homoiousious, nu se aude decât ţârâitul greierilor în liniştea care a urmat afirmaţiei lui Ieronim, linişte punctată doar de glasul altor Părinţi cântând imnul „Maria, Pururea Fecioară”. Biserica primară considera acest lucru drept cunoscut şi cert, iar pe Helvidius îl considera la fel de credibil ca şi pe Dan Brown.

Dar de ce, totuşi, o dogmă? Fiindcă viaţa Mariei, amintim încă o dată, este o „viaţă de raportare”. Fecioria ei, ca şi a lui Cristos, vorbeşte despre totala ei consacrare lui Dumnezeu şi despre chemarea noastră, în calitate de creştini, de a ne consacra Lui în totalitate. Fecioria ei nu e o cascadorie şi nici vreun truc magic menit să facă mai ciudată venirea lui Mesia. E mai degrabă un semn pentru Biserică şi al Bisericii. Şi e importantă exact pentru motivul pentru care, atunci când eram evanghelist, nu credeam că are vreo importanţă: creştinismul se referă la relaţia cu Isus Cristos. Dar o relaţie implică în mod necesar mai mult de o singură persoană.

Şi aşa ajungem la următoarea afirmaţie: Isus poate să facă un întreg univers plin de lucruri minunate, dar există totuşi ceva ce Însuşi Isus nu poate face – El nu poate să ne arate ce înseamnă să fii discipol al lui Isus. Numai un discipol al lui Isus poate face aceasta. Iar cel dintâi şi cel mai bun discipol al lui Isus este aceea care i-a spus lui Dumnezeu şi a trăit acel „Da” spontan, şi fără să fi beneficiat de ani de instruire şi nici măcar de vreo căzătură de pe cal şi orbire. Şi a continuat mereu să o facă, trecând prin agonia morţii Fiului său şi extazul Învierii sale.

Iată de ce Biserica, la fel ca şi Evangheliile, a numit-o întotdeauna pe Maria Mama noastră: fiindcă Mama este cel mai bun model în educaţia copiilor. Imperativul de a o numi „Mamă” vine chiar de la Isus. Ioan nu a notat cuvintele „Iat-o pe mama ta” (Ioan 19,27) pentru că s-a gândit că cititorii lui ar putea fi curioşi cu privire la soarta unei evreice văduve şi fără copii. Ca tot ceea ce a scris Ioan, acest imperativ există acolo „ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui” (Ioan 20,31). Altfel spus, el nu consemnează totul despre Isus, ci numai lucrurile care prezintă semnificaţie teologică. Acestea includ cuvintele lui Cristos către discipolul Său preaiubit. Fiindcă discipolul Său preaiubit eşti tu, nu numai Ioan. Maria este mama ta şi tu eşti copilul ei. Aşa că trebuie să privim la ea ca mamă şi să o urmăm aşa cum ea L-a urmat pe Cristos.

Înfrângerea ideologiilor distructive

Aceasta ne aduce la ultimele două (şi strâns corelate) dogme mariane. Dat fiind că dogma mariană reprezintă întotdeauna un comentariu asupra lui Cristos şi a Bisericii Sale, ce anume spune Biserica în învăţătura sa dogmatică potrivit căreia 1) – Maria a fost cruţată în momentul în care a fost concepută de orice pată a păcatului, atât strămoşesc, cât şi actual; şi 2) – Maria a fost ridicată cu trupul la cer în momentul în care existenţa sa terestră s-a sfârşit?

Marea criză prin care a trecut Biserica în secolul al XIX-lea (atunci când Duhul Sfânt, împlinindu-şi misiunea de a conduce Biserica pe calea adevărului, a condus Biserica la a promulga dogma Neprihănitei Zămisliri) a constat în apariţia mai multor ideologii – unele dintre ele încă actuale – care au pus în discuţie originile şi demnitatea persoanei umane. Darwin spunea că persoana umană este de fapt o bucată de carne neobişnuit de inteligentă, ale cărei origini sunt cu totul accidentale, tot la fel cum e şi forma râtului la porc. Marx spunea că oamenii nu sunt decât nişte ingrediente într-un vast proces economico-istoric. Capitalismul vedea oamenii ca pe nişte resurse naturale care trebuie exploatate şi apoi aruncate la gunoi când şi-au pierdut valoarea. Eugenetica spunea că demnitatea umană depinde de calităţile fizice. Mulţi protestanţi declarau oamenii ca fiind „total depravaţi”, în timp ce Iluminismul susţinea mitul inocenţei umane, „sălbaticul nobil” şi noţiunea perfectibilităţii omului prin intermediul raţiunii. Teoriile rasiste avansau noţiunea că elementul-cheie al demnităţii umane era forma craniului, culoarea pielii şi apartenenţa la tribul arian sau teutonic. Freud proclama că iluzia demnităţii umane nu era decât un văl peste profunzimile insondabile ale proceselor subconştientului.

Toate aceste ideologii, şi multe altele, aveau în comun respingerea degradantă a fiinţelor umane – creaturi făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi destinate unirii cu Dumnezeu. Spre deosebire de toate aceste ideologii, Biserica, înălţând icoana Mariei Neprihănite, înălţa în acelaşi timp icoana adevăratei noastre origini şi a autenticei noastre demnităţi. Că ea a fost fără păcat – iată o învăţătură la fel de veche ca şi munţii, în Biserica în care e preamărită cu termenul de Kecharitomene, sau „cea plină de har” încă de pe timpul lui Luca, şi care o salută drept Panagia, sau „Preasfântă” încă din primele secole ale Bisericii. Aşadar de ce Duhul Sfânt a determinat Biserica să dezvolte şi să se concentreze cu mai multă claritate şi forţă asupra acestei învăţături datând din timpuri imemoriale?

Fiindcă e absolut necesar să se facă auzit clar şi tare că noi suntem făcuţi după imaginea lui Dumnezeu şi că toate căderile noastre, deşi reale, nu ne caracterizează şi nici nu ne definesc: cel care o face este Isus Cristos. Nu suntem simple animale; nici statistici; nici angrenaje de maşini; nici noroi primordial ceva mai sofisticat; şi nici un set zăngănitor de complexe, apetituri, totemuri tribale, supraoameni arieni, sălbatici virtuoşi în mod natural şi nici nişte Mr. Hyde complet depravaţi. Noi am fost făcuţi de Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Aşa că păcatul, deşi normal, nu e natural şi nu constituie propria noastră umanitate. Şi dovada a fost Maria, care a fost ferită de pata păcatului şi totuşi a fost mult mai umană decât noi toţi. Ea nu a fost inocentă prin ea însăşi, ca şi când ar fi putut fi aşa fără Dumnezeu. A fost cel mai mare potir de har din univers, har care a făcut-o, aşa cum spune o faimoasă frază, „mai tânără decât păcatul”. Din această cauză ea a putut să fie aşa cum descria Irineu – „gloria Lui Dumnezeu”: o fiinţă umană plină de viaţă. Şi aşa cum e ea, la fel ne poate face şi pe noi harul lui Cristos.

Ideologiile secolului XIX nu au rămas totuşi în biblioteci şi săli de clasă. În secolul XX au fost legiferate de puterile de stat, de ştiinţă, comerţ, educaţie, cultură, de armată în programe care au adus roade abundente sub forma războaielor regionale şi globale, a Holocaustului, a foametei, a câmpurilor ucigaşe, a revoluţiei sexuale şi a culturii morţii, care aduc încă recolte bogate de distrugere spirituală şi fizică. Pe scurt, aşa cum filosofiile secolului XIX au atacat demnitatea şi originea persoanei umane, la fel punerea lor în practică la începutul secolului XX a atacat demnitatea şi destinul persoanei umane.

Ce a făcut aşadar Duhul Sfânt? Încă o dată, în 1950, la mijlocul unui secol care a fost martor la cel mai mare atac la adresa persoanei umane şi a familiei pe care l-a cunoscut lumea vreodată, Biserica a înălţat-o încă o dată pe Maria ca icoană a ceea ce suntem noi cu adevărat şi a ceea ce suntem destinaţi să devenim, promulgând dogma Înălţării Mariei la cer cu trupul. Aşa cum Neprihănita Zămislire o înalţă pe Maria ca icoană a demnităţii divine a originilor noastre, Biserica, afirmând că „Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu, Pururea Fecioara Maria, săvârşindu-şi viaţa pământească, a fost ridicată cu trupul şi sufletul în gloria cerească”, o înalţă ca icoană a demnităţii divine a destinului nostru.

Biserica repetă de fapt că Dumnezeu, care iubeşte lumea, nu doreşte ca soarta noastră să fie cuptorul, groapa comună, avortul clinic, anonimatul fabricii, bordelul, dormitorul sau strada. Sfârşitul adecvat al vieţii se doreşte a fi şi pentru noi ceea ce a fost pentru ea, gloria extatică a unirii complete cu Dumnezeu cel Întreit în veşnicie. Încă o dată, Dumnezeu ne arată ceva de importanţă vitală privind relaţia cu El prin intermediul ei, cea mai mare Sfântă a Sa.

Şi acesta este, în cele din urmă, scopul devoţiunii şi al teologiei mariane. Prin Fecioara Maria, îl vedem pe Isus reflectat în ochii celei mai mari Sfinte. Dar în acelaşi timp vedem „care este bogăţia gloriei moştenirii sale între cei sfinţi şi care este imensa măreţie a puterii sale faţă de noi, cei care credem după lucrarea tăriei puterii sale” (Efeseni 1,18-19). Fiindcă tot ceea ce a făcut deja pentru Maria, va face într-o zi şi pentru noi.

2 Comments

  1. Avem nevoie, ca de paine, de aceste precizari, atat de bine documentate. Va rugam, nu va opriti. Viermele indoielii lucreaza cu putere in zilele noastre. Ne atinge si pe noi, cei mai varstnici, ce sa mai spunem de tineri. Calea urmarii Maicii Sfinte este singura cale care ne duce cu siguranta la Fiul Ei, la Dumnezeu.

  2. Preacurata Fecioara, fa sa gust dulceata Inimii Tale Prea Sfinte, izvorul pacii, indurarii si iubirii, pentru ca, imitand virtutile Tale, sa-mi fie ingaduit a Te preamari in veci si a proslavi Puterea nemarginita care Te-a facut atat de Mare, atat de Sfanta si atat de Vrednica de a fi iubita…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *