În faţa pietrei de la Sfântul Mormânt

Teme: Locuri.
.
Publicat la 24 mai 2009.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mons. Gianfranco Ravasi
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 15 mai 2009

Vineri, 15 mai 2009, cu puţine ore înainte de plecarea sa din Ierusalim pentru a se întoarce la Roma, Papa Benedict al XVI-lea a sigilat pelerinajul său în Ţara Sfântă mergând în faţa pietrei de la Sfântul Mormânt, „martor tăcut al evenimentului central al istoriei umane”, aşa cum spusese predecesorul său Papa Ioan Paul al II-lea la 26 martie 2000, chiar în acelaşi loc. Celor care nu au putut să urmărească această ultimă etapă a parcursului papal, le propunem un pelerinaj virtual, în interiorul acestei bazilici pe care mai sugestiv creştinii din Orient o numesc Anastasis, în greacă a „învierii”. Şi este mereu amar să amintim că acest spaţiu „martor al evenimentului central al creştinismului” simte sfâşierea creştinătăţii: aşa cum se ştie, trei confesiuni, catolică (franciscanii), greco-ortodoxă şi armeană îşi împart în mod rigid Bazilica Sfântului Mormânt, după un statut vechi codificat în anul 1852. El reglementează chiar şi timpurile diferitelor celebrări liturgice: însăşi paza de la poarta de intrare este obiect al unui regulament complicat care reflectă un fel de legendă ce durează de şapte sute de ani.

Papa la Sfântul Mormânt

De fapt, poarta este închisă la un sfert de oră după apus, cu excepţia festivităţilor; însă în interior veghează câţiva reprezentanţi ai clerului din cele trei Biserici pentru a ocroti propriile spaţii şi a evita spargeri. Este decisivă posesia cheilor, reglementată de un acord vechi din epoca otomană. Până în anul 1831 cheia era în proprietatea familiei musulmane Joudeh, în timp ce deschiderea era încredinţată (şi încă este) unei alte familii musulmane, Nusseibeh. Aproape că era recurgerea la un mediator neutru pentru a împiedica să explodeze tensiunile dintre comunităţile creştine, aşa cum s-a întâmplat – chiar în urmă cu câteva luni – cu adevărate asalturi şi dueluri. Acum, din fericire, dialogul ecumenic a creat un climat general mai liniştit: în aceşti ultimi ani, de mai multe ori, comunităţile au căzut de acord pentru diferite intervenţii de restaurare a edificiului monumental şi complex.

De fapt, bazilica produce în pelerin un sentiment de rătăcire pentru că este rod al unei adevărate îmbobociri arhitectonice: dintr-o rădăcină a crescut puţin dezordonat un pom care a îndurat curăţiri şi altoiri de tot felul. Totul a început când Elena, mama împăratului Constantin, în anul 326, a identificat locul Calvarului şi al mormântului lui Isus. Peste el împăratul roman Adrian (76-138) – pentru a şterge probabil primele urme ale cultului creştin, oferind deci o confirmare preţioasă a autenticităţii sitului – a ridicat mai înainte un mic templu dedicat Venerei. Biserica lui Constantin a fost consacrată în septembrie 335. Este curios, în această privinţă, ceea ce a scris cu doi ani înainte, în 333, un pelerin anonim venit aici din depărtatul Bordeaux: „Din porunca împăratului Constantin, construiesc pe locul unde a fost răstignit Domnul şi pe mormântul în care a fost depus trupul Său şi din care a înviat a treia zi o bazilică, casa Domnului. Lângă ea sunt cisterne de o frumuseţe extraordinară, iar în spatele ei este o piscină unde sunt botezaţi copiii”.

Astfel începea viaţa fizică şi spirituală a Bazilicii Sfântului Mormânt, care a fost deteriorată în anul 614 de invazia persană şi în anul 638 de cucerirea arabă din Palestina. Aşa cum relatează cronicile antice, lovitura cea mai dură a fost dată în anul 1009 de către califul Al-Hakim, rege al Egiptului şi al Palestinei, care a poruncit „să se demoleze biserica învierii, să fie înlăturate simbolurile şi să se strice orice urmă şi amintire”. Se povesteşte că „a fost făcut bucăţi şi s-a distrus mormântul lui Cristos” şi s-au dărâmat toate structurile „în afară de ceea ce era imposibil să se distrugă şi greu de smuls prin extirpare”. Şi totuşi acest calif, considerat nebun de mulţi, avea mama şi sora convertite la creştinism şi unchiul său Oreste a fost Patriarh de Ierusalim!

Însă la orizont se profilau cruciadele care, după cinci săptămâni de asediu, la 15 iulie 1099, pătrundeau în cetatea sfântă, conduşi de Goffredo de Buglione. Imediat s-au pregătit proiectele pentru o nouă bazilică grandioasă care să înglobeze ceea ce rămăsese în picioare din biserica lui Constantin. Astfel, s-a ridicat un edificiu imens care găzduia în interiorul său nu numai rotonda Anastasis, adică Sfântul Mormânt, ci şi Calvarul: aşa cum se ştie, Golgota (în aramaică „craniu”, de unde provine latinescul calvaria) nu era un deal, ci numai o ridicătură stâncoasă înaltă de 5 sau 6 metri. La 15 iulie 1149, aniversând cincizeci de ani de la cruciada care a cucerit Ierusalimul, bazilica era consacrată.

În secolele următoare nu au lipsit intervenţii şi deteriorări de tot felul, inclusiv incendii şi cutremure. Dar ceea ce pelerinii vizitează şi astăzi este însăşi construcţia uriaşă făcută de cruciadă, marcată de o intrare laterală dominată de clopotniţa masivă, ciuntită în partea superioară de o dărâmare şi niciodată restaurată decât cu un simplu acoperiş de ţiglă. Aşadar, să trecem şi noi în mod ideal prin acea poartă (în trecut dublă, dar în anul 1187 Saladin a zidit una din intrări care de atunci a rămas inaccesibilă) şi, în loc de a merge înainte, ne întoarcem imediat spre dreapta. O scăriţă abruptă ne conduce la capela Calvarului, înaltă de 5 metri deasupra nivelului bazilicii şi împărţită în două sectoare. Primul este în proprietatea franciscanilor şi comemorează răstignirea lui Isus, în timp ce crucea lui Cristos ridicată cu crucile celor doi condamnaţi pe Calvar este aşezată în mod tradiţional în celălalt sector, aflat în proprietatea greco-ortodoxă. Aici un mare crucifix îmbrăcat în argint, un altar şi un disc de argint cu o deschidere centrală pentru a arăta stânca prezintă în mod sugestiv marele eveniment al morţii lui Cristos: „Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic: ‘Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu’. Şi, spunând aceasta, şi-a dat duhul” (Lc 23,44).

O altă scăriţă, paralelă cu cea de dinainte, permite să se coboare din nou în atriul bazilicii, unde se observă o piatră de marmură roşiatică împodobită cu lămpi şi candelabre: este „piatra ungerii”. Conform tradiţiei, aici ar fi fost depus trupul mort al lui Isus pentru a fi „înfăşurat în giulgiuri, cu uleiurile aromatice, după cum este obiceiul de înmormântare la evrei” (In 19,40). Mergând mai departe, iată ridicându-se în faţa noastră, în centrul Rotondei Anastasis, micul templu al mormântului lui Cristos în stil mixt foarte apăsător, înalt de circa 6 metri, înconjurat de candelabrele diferitelor confesiuni creştine; a fost ridicat în anul 1810 de grecii-ortodocşi, care au în proprietate mormântul lui Isus. În Evanghelia după Ioan se citeşte: „În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou în care nu fusese pus nimeni, niciodată. Aşadar, pentru că era ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo” (In 19,41-42).

Vestibulul micului templu – numit Capela Îngerului – era atriul din faţa mormântului adevărat, a cărui intrare era închisă de o piatră rotundă care era prăvălită pe o canelură. Din această piatră, s-a păstrat un fragment pe o coloană mică din centrul acestui vestibul. O uşă mică (înaltă de 1,33 metri) introduce în adevăratul cenotaf în care o bancă de marmură acoperă stânca pe care a fost depus trupul lui Cristos. Pe altarul care se află deasupra lui, trei tablouri ale învierii atestă prezenţa ideală a celor trei confesiuni creştine care-şi împart bazilica (franciscanii pot să celebreze aici Liturghiile între orele 4 şi 7 dimineaţa). Cititorii care au fost în pelerinaj în Ţara Sfântă îşi vor aminti cu emoţie intrarea în această capelă.
Pentru ei aş dori să evoc mărturia unui scriitor, Luigi Santucci, mort în anul 1999, care a fost împreună cu mine în călătorie în Israel în anul 1986 şi care a lăsat un adevărat jurnal spiritual despre acel itinerar, aşa cum obişnuiau să facă pelerinii din antichitate (este vestit jurnalul călugăriţei spaniole Eteria, care a trăit prin anul 400).

Iată nota, puţin provocatoare, referitoare la vizita la mormântul lui Cristos: „Popa foarte tânăr cu bărbiţă rară care stă în picioare ca o santinelă în camera mormântului lui Cristos are un chip impasibil de înger. Dar probabil că este ţinut să mă urască datorită feţei mele incontestabil catolice… Am sărutat discul de argint care marchează punctul precis unde a fost înfiptă crucea; acum mângâi lespedea de marmură care acoperă spaţiul în care a fost depus trupul lui Isus, fragmentul de piatră de unde Cel Înviat a ieşit afară, pentru toţi, în viaţă. Dacă astăzi aş dori să revizitez locurile sale, ar trebui să se confrunte şi el cu regulile postcreştine. Să i se deschidă bazilica de către cele două familii musulmane care au cheile de 700 de ani şi o deschid numai după un ceremonial complex. Şi apoi să se confrunte cu ritul care este la rând. Cred, înainte să adorm, că şi această mânie a mea nu este creştină. Îl revăd pe popa adolescent cu chip de înger, străjuindu-l pe Domnul său şi al meu. Mă gândesc că în fond şi gelozia, acest vampir al inimii, este şi o formă de iubire. Câte secole vor trebui să treacă pentru ca acea iubire sănătoasă, universală faţă de El (astăzi o numim ecumenism…) să plouă din înaltul crucii şi să ne elibereze de meschinăriile care ne fac pe toţi să roşim?”.

După ce am ieşit din micul templu care păstrează mormântul lui Cristos, se întinde în faţa ochilor pelerinului navata centrală a bazilicii numită Corul Grecilor. În jurul său se deschid diferite capele care comemorează diferitele evenimente din pătimirea şi moartea lui Isus: închiderea lui, împărţirea hainelor sale, batjocurile şi torturile, sfântul Longin, numele tradiţional al soldatului care a străpuns coasta lui Cristos răstignit şi care s-ar fi convertit la creştinism. Pe partea stângă este şi o mare capelă numită „a Preasfântului Sacrament”, legată de conventul franciscanilor: aici catolicii celebrează Liturghiile lor în timpul zilei, într-un loc liniştit şi silenţios. În interiorul acestei capele este păstrată şi o „coloană a biciuirii” de origine populară.

În absida Corului Grecilor se deschide o scară care coboară la capela „Sfânta Elena”, în proprietatea armenilor, ridicată cu capiteluri şi elemente bizantine şi cruciate. Acolo jos o altă scară conduce într-o cisternă romană antică transformată acum în capela „Găsirii crucii”: aici, conform tradiţiei, Elena, mama lui Constantin, ar fi găsit crucea lui Cristos. După ce am urcat la etajul bazilicii, mergem mai departe de-a lungul navatei laterale care conduce la Calvar de unde am plecat. Sub Calvar se găseşte aşa-numita „Capelă a lui Adam”, în care o stâncă despicată în două ar evoca acel cutremur care a avut loc la moartea lui Cristos (Mt 27,45: „după moartea lui Isus, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat”). O veche credinţă populară iudeo-creştină considera că tocmai aici a fost înmormântat primul om: simbolismul este sugestiv, deoarece sângele lui Cristos ar fi curs pe craniul tatălui omenirii răscumpărându-l de rău împreună cu toată genealogia sa. Pe baza acestei simbologii, în reprezentările Răstignirii se obişnuia să se pună un craniu la picioarele crucii. Odinioară în atriul acestei capele se găseau mormintele lui Goffredo de Buglione şi al lui Beaudoin I, vestiţii conducători ai primei, respectiv celei de-a patra cruciade.

După ce ne-am întors la „piatra ungerii”, putem ieşi din bazilică observând un minaret care se ridică în faţa ei: aparţine unei moschei construite în anul 1216 în amintirea rugăciunii pe care califul Omar a făcut-o la mormântul lui Isus, considerat de către islam mare profet, atunci când în anul 638 a intrat în Ierusalim cucerindu-l. Tradiţia povesteşte că patriarhul bizantin din cetatea sfântă, Sofronie, s-a declarat gata să-i dea lui Omar cheile Ierusalimului dacă le va lua el, personal. Califul a plecat din Arabia, a ajuns la ziduri, a primit cheile de la patriarh, a garantat că nu va distruge cetatea şi pe locuitorii săi şi a mers să se roage tocmai în Bazilica Sfântului Mormânt construită de Constantin.

Astfel se încheie vizita noastră în spirit la Bazilica Sfântului Mormânt sau, mai bine spus, a Învierii, pe urmele Papei Benedict al XVI-lea. Noi toţi repetăm în fiecare duminică, reelaborate în cadrul Crezului, cuvintele uneia din primele mărturisiri ale credinţei creştine, aceea pe care Paul, prin perioada Paştelui din anul 57, o propunea scriind din Efes Scrisoarea Întâi către Corinteni: „Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat…” (15,3-5). În faţa acelui mormânt în mod direct, aşa cum fac pelerinii, sau în spirit, se rămâne în rugăciune. Ar putea ajuta să medităm cuvintele ce sigilează acea capodoperă care este Patimile după Matei a lui Bach. Dubla corală finală, de o frumuseţe muzicală supremă, este asemenea aproape cu un cântec de seară adresat trupului lui Isus abandonat morţii. Nu degeaba corul repetă înainte: Mein Jesu, gute Nacht!, „Isuse al meu, noapte bună!” De fapt, mormântul este ca un leagăn din care Cristos renaşte: oare nu este adevărat că deja şcoala rusă din Novgorod, în secolul al XV-lea, reprezenta în icoanele Naşterii ieslea Pruncului cu profilul mormântului Învierii?

Iată rugăciunea lui Bach adresată lui Cristos mort dar destinat vieţii: „Noi ne aşezăm şi plângem şi strigăm către tine în mormânt: Odihneşte-te senin, odihneşte-te senin! Odihniţi-vă, mădulare epuizate, odihniţi-vă senine, odihniţi-vă în pace! Mormântul vostru şi piatra funerară să fie o pernă dulce pentru conştiinţa neliniştită şi un loc de odihnă pentru suflet. În bucurie supremă ochii aţipesc. Noi ne aşezăm şi plângem şi strigăm către tine în mormânt: Odihneşte-te senin, odihneşte-te senin!” În anul 2000, în Anglia, a fost publicată o biografie a lui Bach, The learned musician, lucrare a unui profesor de la universitatea americană Harvard, Christoph Wolff. Ei bine, în ea apărea pentru prima dată ultima pagină scrisă de marele muzician în pragul morţii sale, care a avut loc la Leipzig la 28 iulie 1750, la vârsta de 65 de ani.

Foaia aceea, descoperită într-o arhivă din Kiev în Ucraina – aşa cum declara profesorul Wolff – revela „o grafie imens de mare, colţuroasă, dezordonată. Este clar că mâinile lui nu mai funcţionau şi că vederea îl părăsea”. Însă Bach ce lăsa ca mărturie extremă? Era un motet destinat înmormântării sale, intitulat Lieber Herr Gott, wecke uns auf, „Doamne Dumnezeule iubit, trezeşte-ne!”, reelaborare a unei compoziţii a unchiului lui Bach, Johann Cristoph. Wolff comenta: „Muzicianul era bolnav şi se pregătea să moară. Cu acest text – care cu siguranţă a fost interpretat la înmormântarea lui – Johann Sebastian, un om foarte credincios, se gândea deja la viaţa de după moarte”. El, ca orice creştin autentic, era sigur că mormântul nu era punctul terminal al fluviului vieţii, ci numai un prag deschis spre veşnicul şi infinitul lui Dumnezeu. Un prag deschis larg de învierea lui Cristos: „Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi” (1Cor 15,20).

(Articol apărut iniţial în traducere pe Ercis.ro)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *