Despre darurile Duhului Sfânt

Teme: Teologie.
.
Publicat la 24 mai 2009.
Partea 3 din 24 din seria Pr. Saunders răspunde.
Print Friendly

Autor: pr. William Saunders
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: CatholicHerald.com

Am primit recent Sacramentul Mirului ca adult. Ştiu că am primit şapte daruri ale Duhului Sfânt şi le ştiu pe nume, dar nu ştiu exact ce presupune fiecare în parte. Aţi putea să le explicaţi pe scurt?

Darurile Duhului Sfânt

Revelarea darurilor Duhului Sfânt îşi are rădăcina în profeţia lui Isaia despre venirea lui Mesia: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-l va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu” (11,1-3). În timp ce profeţia lui Isaia se referă specific la Mesia, Tradiţia Bisericii spune că aceste daruri sunt extinse la toţi credincioşii prin Sacramentele Botezului şi în special Mirului (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1303). Sfântul Paul învaţă: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8,29), indicând aici că prin harul acestor Sacramente o persoană dobândeşte o identitate cu Cristos şi împărtăşeşte acele daruri specifice rolului Său de Mesia (cel puţin acelea care ne pot fi transmise).

Confirmând această credinţă, Sf. Ambrozie învăţa în „De mysteriis”: „Amintiţi-vă vă voi aţi primit sigiliul spiritual, duhul înţelepciunii şi înţelegerii, duhul dreptei judecăţi şi al curajului, duhul cunoaşterii şi evlaviei, duhul sfintei frici în prezenţa lui Dumnezeu. Păziţi ceea ce aţi primit. Dumnezeu Tatăl v-a marcat cu semnul Său; Cristos Domnul v-a întărit şi a pus chezăşia Sa, Duhul, în inimile voastre” (7,42). Credincioşilor li se aminteşte despre aceste daruri în liturgie. La Liturghia de Rusalii, când ne amintim de coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, credincioşii se roagă la Secvenţă spunând „Celor care au credinţă şi cred în tine, dă-le cele şapte daruri sfinte”.

La administrarea Sacramentului Mirului, Episcopul se roagă, punându-şi mâinile peste candidaţi: „Dumnezeule atotputernic, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care din apă şi Duh Sfânt ai dat viaţă nouă acestor copii ai tăi eliberându-i de sub jugul păcatului, Doamne, tu însuţi, trimite asupra lor pe Duhul Sfânt, Mângâietorul; dăruieşte-le lor Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al puterii, duhul cunoştinţei şi al pietăţii, şi umple-i pe ei cu duhul temerii de Dumnezeu, prin Cristos Domnul nostru. Amin”. Apoi Episcopul îl confirmă pe fiecare dintre candidaţi, făcând semnul crucii cu sfânta crismă pe frunte şi spunând: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”.

În mod tradiţional cele şapte daruri sunt considerate următoarele: înţelepciunea; înţelegerea; sfatul; puterea; ştiinţa; evlavia; frica de Dumnezeu. Să remarcăm că textul evreiesc de la Isaia enumeră doar şase daruri, teama de Domnul fiind repetată de două ori; traducerea greacă şi latină însă enumeră şapte, adăugând „evlavia” şi eliminând repetarea „fricii de Domnul”. Ca să mergem mai departe în primul rând trebuie clarificat termenul de „daruri”. Ele sunt în mod corect numite „daruri ale Duhului Sfânt”, deoarece Duhul Sfânt este cel care le acordă. De aceea ele sunt daruri supranaturale care operează într-un mod supranatural. Acestea nu sunt daruri pe care cineva să le invoce în situaţii de urgenţă; în schimb ele sunt prezente în credincios atâta timp cât el rămâne în starea harului sfinţitor.

Drept urmare, aceste daruri ajută o persoană să atingă sfinţenia şi duc la perfecţiune virtuţile, atât virtuţile teologice (credinţa, speranţa şi iubirea) cât şi virtuţile infuzate (prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea). Ideea aici este că aceste daruri ajută o persoană să ia parte la însăşi viaţa şi natura lui Dumnezeu, acum în această viaţă şi în viaţa veşnică. În acest sens, după cum susţinea Sf. Toma de Aquino, ele sunt în adevăratul sens „obiceiuri”, din latinescul habitus, semnificând prezenţa şi operarea constantă a lor. Catehismul subliniază ideea: „Viaţa morală a creştinilor este susţinută de darurile Duhului Sfânt. Acestea sunt dispoziţii permanente care îl fac pe om ascultător în a urma impulsurile Duhului Sfânt. […] Ele completează şi duc la desăvârşire virtuţile celor care le primesc. Ele îi fac pe credincioşi docili în a asculta cu promptitudine inspiraţiile divine” (nr. 1830-1831).

Să vedem acum despre fiecare dar în parte. Definiţiile pe care ne vom baza în continuare sunt din lucrarea clasică a pr. Aumann, „Teologia spirituală”. Mai mult, ordinea urmată a fost alcătuită de Sfântul Papă Grigore cel Mare, care a încercat să surprindă dinamica spirituală pe care Duhul Sfânt o împarte sufletelor prin aceste daruri: „Prin frica de Dumnezeu ne ridicăm la evlavie; de la evlavie la ştiinţă; de la ştiinţă ne luăm tăria; din tărie sfatul; cu sfatul mergem mai departe spre înţelegere, şi cu inteligenţa spre înţelepciune şi astfel, prin darul înşeptit al Duhului, ni se deschide la capătul urcuşului intrarea în viaţa cerească” (Predică din Hiezechihelem Prophetam, II 7,7).

Darul fricii de Domnul

Darul fricii de Domnul îi permite persoanei „să evite păcatul şi ataşarea de lucrurile create din reverenţă şi iubire pentru Dumnezeu”. În principal acest dar atrage după sine un profund respect pentru maiestatea lui Dumnezeu care este Fiinţa Supremă. Credinciosul îşi conştientizează statutul de făptură creată şi dependenţa sa de Dumnezeu, dorind ca niciodată să nu fie despărţit de acest Dumnezeu iubitor. Acest dar al fricii provoacă în suflet un sentiment vibrant de adorare şi de reverenţă faţă de maiestatea lui Dumnezeu şi un sentiment de oroare şi de durere vizavi de păcat.

Darul fricii de Dumnezeu este uneori înţeles greşit datorită cuvântului „frică”. Aici frica nu se referă la o frică slugarnică, resimţită de exemplu de o persoană căreia îi este teamă de pedeapsa lui Dumnezeu, fie de o anume pedeapsă temporală în lumea aceasta, fie de pedeapsa veşnică a iadului. O relaţie adevărată cu Dumnezeu se bazează pe iubire, nu pe frică. De aceea „frica de Domnul” este o frică filială sau plină de veneraţie, care apropie persoana de voinţa lui Dumnezeu şi o ajută să evite păcatul din iubire pentru Dumnezeu. Într-un mod similar, un copil nu trebuie niciodată să aibă ca motivaţie a ascultării părinţilor – a cerinţelor şi îndrumărilor lor morale – teama de pedeapsă, ci pe aceea că îi iubeşte şi îi respectă. Nu dorim să îi rănim pe cei pe care îi iubim sau să le înşelăm încrederea. Ne este frică să facem aşa ceva, dar nu cu gândul la pedeapsă ci tocmai pentru că îi iubim. (În paranteză fie spus, un simţ al fricii pentru pedeapsa datorită păcatului poate să fie sănătos, dar nu trebuie să fie factorul principal de motivaţie în viaţa spirituală.)

Darul fricii de Dumnezeu aduce la perfecţiune în principal virtutea speranţei: o persoană îl respectă pe Dumnezeu ca Dumnezeu, încrezându-se în voinţa Sa şi ancorându-şi viaţa în El. Mai mult, doreşte să ajungă în ceruri alături de Dumnezeu. Acest dar este de asemenea rampa de lansare pentru alte daruri: după cum atestă Sfânta Scriptură, „fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte” (Psalmul 112,1) şi „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (Sirah 1,12). Apoi acest dar desăvârşeşte şi virtutea cumpătării, care caută să folosească toate lucrurile cu înţelepciune şi cu moderaţie, nu în exces, în special când e vorba de plăceri ale simţurilor. Cu raţiunea iluminată de credinţă, cumpătarea controlează patimile. Cumpătarea este legată de darul fricii lui Dumnezeu deoarece conştientizarea sfinţeniei lui Dumnezeu şi respectul pentru aceasta motivează o persoană, ca făptură creată, să dea mărire lui Dumnezeu prin temperarea acţiunilor şi dorinţelor. De exemplu, castitatea este o virtute de cumpătare, care respectă binele sexualităţii personale, sfinţenia căsătoriei şi a iubirii maritale; o persoană motivată de darul fricii se străduieşte să ducă o viaţă castă deoarece Dumnezeu este creatorul acelor bunuri şi o astfel de viaţă aduce glorie şi laudă Domnului.

Darul evlaviei

Cu darul fricii persoana se înalţă la darul evlaviei: „a da cult filial lui Dumnezeu ca Tată al nostru şi a ne relaţiona cu toţi oamenii ca fii ai aceluiaşi Tată”. Acest dar ajută credinciosul să arate veneraţie faţă de Dumnezeu ca Tată iubitor, şi să îi respecte pe ceilalţi pentru că sunt, asemenea lui, copii ai lui Dumnezeu. În acest fel darul evlaviei desăvârşeşte virtutea dreptăţii, ajutând persoana să îşi îndeplinească obligaţiile faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele; persoana nu este motivată doar de regulile unei dreptăţi stricte, ci şi de relaţia de iubire pe care o are cu semenii. Astfel, de exemplu, noi respectăm poruncile nu pentru simplul fapt că sunt porunci ci din iubire pentru Tatăl nostru ceresc şi pentru fraţii şi surorile noastre în Domnul.

Darul ştiinţei

Ştiinţa este darul care permite unui credincios „să raţioneze corect vizavi de adevărurile credinţei”. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, intelectul uman face judecăţi corecte privitor la realităţile pământeşti şi la modul în care sunt ele legate de viaţa eternă şi de perfecţiunea creştină. Acest dar este prin urmare o iluminare specială, ce permite persoanei să conştientizeze goliciunea lucrurilor create, pentru ca ele să nu devină piedici în calea unirii cu Dumnezeu. Prin urmare, persoana înţelege cum să folosească corect lucrurile create, şi chiar într-un mod sfânt.

Darul ştiinţei dă de asemenea un simţ al credinţei, sensus fidei, un fel de instinct divin care ajută la a discerne dacă ceva – o devoţiune de exemplu – este în conformitate cu credinţa, chiar şi fără ca persoana să fi urmat vreo şcoală de teologie. Acest dar are câteva efecte foarte valoroase pentru sfinţirea sufletului: introspecţia, care permite să vedem starea sufletului nostru; detaşarea de lucrurile materiale; şi pocăinţa pentru folosirea greşită a lucrurilor sau pentru momentele când le-am lăsat să devină obstacole în relaţia noastră cu Dumnezeu. Sf. Toma spunea că darul ştiinţei desăvârşeşte virtutea credinţei, dar este legat şi de desăvârşirea prudenţei, dreptăţii şi cumpătării.

Darul tăriei

Cu darul tăriei, o persoană poate „să depăşească dificultăţile sau să îndure durere şi suferinţă cu tăria şi puterea insuflată de Dumnezeu”. Ca şi în cazul celorlalte daruri, tăria acţionează sub impulsul Duhului Sfânt şi dă persoanei tăria de a se împotrivi răului şi de a persevera pentru viaţa veşnică. Acest dar desăvârşeşte virtutea tăriei, încărcând-o cu energie, perseverenţă şi promptitudine. Mai mult, aduce încrederea în succes la nivelul de virtute. De exemplu, Sf. Maximilian Kolbe nu doar a avut marea tărie de a-şi oferi cu promptitudine propria viaţă în locul vieţii altuia şi de a îndura o moarte oribilă, dar a avut şi încrederea succesului, că va învinge puterile răului şi va dobândi viaţa veşnică. În fine, darul tăriei permite credinciosului să trăiască eroic celelalte virtuţi, să sufere cu răbdare şi bucurie, să depăşească lipsa de entuziasm în slujirea lui Dumnezeu.

Darul sfatului

Darul sfatului „face persoana docilă şi deschisă faţă de sfatul lui Dumnezeu cu privire la acţiunile proprii în vederea sfinţirii şi mântuirii”. În principal acest dar permite unei persoane să discearnă care sunt acţiunile bune şi care trebuie făcute, şi care sunt cele rele şi care trebuie evitate. Sfatul este dat în vederea propriei sfinţiri şi a propriului ţel ultim supranatural. De aceea acest dar face persoana să se întrebe: „Acest gest conduce la sfinţenie? Mă conduce această acţiune spre rai?”

Evident, acest dar este legat de virtutea prudenţei; dar în timp ce virtutea prudenţei acţionează în acord cu raţiunea luminată de credinţă, darul sfatului acţionează sub călăuzirea Duhului Sfânt. În consecinţă, sfatul dat ar putea fi unul căruia raţiunea să nu îi poată găsi o explicaţie. Luând din nou exemplul Sf. Maximilian Kolbe, un astfel de act de jertfire de sine pentru altul este gestul corect de făcut, dar nu urmează în mod necesar cursul normal, raţional al instinctului de auto-conservare. De asemenea, sfatul poate să trateze caracterul imediat al situaţiei. De exemplu, prin darul sfatului, Duhul Sfânt ajută o persoană în dilema de a împăca necesitatea de a ţine un secret cu obligaţia de a spune adevărul. Sfatul ajută virtutea prudenţei, şi o aduce la perfecţiune. Acest dar are şi el efecte importante: păstrarea unei conştiinţe drepte, oferirea de soluţii la situaţii dificile şi neaşteptate, şi ajutorul la a da sfaturi celorlalţi, în special în probleme de sfinţire şi mântuire personală.

Darul înţelegerii

Înţelegerea este un dar „ce dă o mai profundă pătrundere a adevărurilor divine ale credinţei, nu doar ca iluminare trecătoare şi ca intuiţie permanentă”. Iluminând mintea pentru adevăr, Duhul Sfânt ajută o persoană să cuprindă adevărurile de credinţă cu uşurinţă şi în mod intim, precum şi să pătrundă profunzimile acestor adevăruri. Acest dar nu doar asistă în pătrunderea adevărurilor revelate, ci şi a adevărurilor naturale în măsura în care ele sunt legate de scopul supranatural. Calitatea esenţială a acestui dar este o „intuiţie pătrunzătoare”, sau, am putea spune, trecerea dincolo de „suprafaţa” lucrurilor sau situaţiilor. Acest dar acţionează în mai multe moduri: dezvăluind sensul ascuns al Sfintei Scripturi; revelând semnificaţia simbolurilor şi figurilor (ca în cazul Sf. Paul care a văzut în Cristos împlinirea episodului din timpul Exodului cu stânca din care a curs apă pentru a potoli setea israeliţilor (1Corinteni 10,4); arătând mâna lui Dumnezeu care acţionează în viaţa unei persoane, chiar şi în cele mai misterioase sau dificile evenimente (cum ar fi suferinţa); şi dezvăluind realităţile spirituale care se află dincolo de aparenţele sensibile (cum ar fi pătrunderea misterului jertfei Domnului în ritualul Liturghiei). Acest dar desăvârşeşte virtutea credinţei. Sf. Toma spunea în acest sens: „Chiar în această viaţă, atunci când ochiul spiritului este purificat prin darul înţelegerii, omul îl poate vedea într-un anumit sens pe Dumnezeu” (Summa theologica II-II, 69/2/3).

Darul înţelepciunii

Ultimul dintre cele şapte daruri este cel al înţelepciunii: „a judeca şi ordona toate lucrurile în conformitate cu normele divine şi cu o conaturalitate ce izvorăşte din uniunea de iubire cu Dumnezeu”. Duhul Sfânt ajută la contemplarea realităţilor divine, permiţând persoanei să crească în comuniunea cu Dumnezeu. Cu acest dar, chiar şi un „suflet needucat” poate să posede cea mai profundă cunoaştere a divinului. De exemplu, Sf. Tereza de Lisieux nu avea vreo educaţie teologică şi a fost totuşi înţeleaptă în cunoaşterea căilor Domnului, tocmai din acest motiv fiind declarată Doctor al Bisericii. În timp ce acest dar contemplă divinul, este vorba de asemenea despre o înţelepciune practică. Aplică ideile lui Dumnezeu la analiza atât a problemelor umane cât şi a celor divine. În consecinţă, orientează de asemenea actele umane potrivit divinului.

Acest dar are efecte importante: cu acest dar o persoană va vedea şi evalua toate lucrurile – atât bucurie cât şi tristeţe, plăcere şi durere, succes sau eşec – din perspectiva lui Dumnezeu, şi le va accepta cu seninătate. Cu înţelepciunea, toate lucrurile, chiar şi cele mai rele, sunt văzute ca având o valoare supranaturală. De exemplu, darul înţelepciunii dă valoare martiriului. Aici o persoană se ridică deasupra înţelepciunii acestei lumi, şi trăieşte în iubirea lui Dumnezeu. De aceea, darul înţelepciunii desăvârşeşte caritatea.

Darurile Duhului Sfânt sunt fără îndoială daruri măreţe, esenţiale pentru sfinţirea şi mântuirea noastră. Fiecare creştin botezat şi miruit trebuie să îl implore pe Duhul Sfânt să aprindă în sufletul său aceste daruri. Papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Cu daruri şi calităţi ca acestea suntem pregătiţi pentru orice sarcină şi capabili să depăşim orice dificultăţi.”



2 Comments

  1. Aceasta este o explicatie foarte frumoasa despre darurile Duhului Sfant si a fost de asemenea si foarte utila pentru a intelege mai bine misiunea mea pe pamant. Multumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *