Cartea „Imitaţiunea lui Cristos”

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 mai 2009.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Giandomenico Mucci, SJ
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: La Civilta Cattolica, 2009/II

Cartea „Imitaţiunea lui Cristos” a fost cu siguranţă textul cel mai răspândit din literatura religioasă în mijlocul poporului creştin din Occident. A format cete de sfinţi (de la sfântul Ignaţiu de Loyola la sfântul Carol Borromeul, de la sfânta Tereza de Avila la sfânta Tereza de Lisieux, de la sfântul Iosif Cottolengo la sfântul Ioan Bosco şi sfânta Maria Mazzarello) şi a fost recomandată mereu de Papi, de la sfântul Pius al V-lea la sfântul Pius al X-lea, de la Pius al XI-lea la fericitul Ioan al XXIII-lea. Au apreciat-o şi oameni de cultură care erau departe de Biserică (de la Taine la Comte, de la Michelet la Carducci şi Croce) şi literaţi şi oameni de ştiinţă renumiţi (de la Corneille la Voltaire, de la Ampere la Rette, de la Papini la Merton). Foarte puţini ar fi fost de altă părere faţă de celebra opinie a lui Fontenelle: „L’Imitation est le plus beau libre sorti de la main des hommes puisque l’Evangile n’en vient pas”[1].

Ediţia din 2003 de la ARCB

Astăzi este încă aşa? În pofida ediţiilor şi traducerilor cărţii prezente în librării, catolice şi necatolice, ca mărturie a unui interes care n-a dispărut niciodată complet, se pare că astăzi citirea ei nu este recomandată, în Italia şi în Europa, celor care sunt angajaţi în viaţa spirituală, laici, preoţi, seminarişti şi călugări. Dorim să vedem aici motivele acestui fenomen. Să survolăm asupra problemei istorico-paleografice a paternităţii cărţii[2]. Este suficient să afirmăm că ea s-a născut în ambientul monastic benedictin[3].

Cartea şi doctrina

Cititorul Imitaţiunii observă încă de la primele rânduri că în ea vorbeşte un om care a cunoscut societatea lumească şi a rămas dezamăgit de ea şi, începând să-l urmeze pe Cristos, a acceptat renunţări şi suferinţe pentru a se configura după învăţătorul divin conform ştiinţei iubirii. Textul nu conţine o tratare completă a asceticii creştine. Este probabil că autorul nu a scris dintr-o dată, adică în mod continuu, ci urmând, la intervale mai mult sau mai puţin lungi, dezvoltarea intelectuală şi afectivă a sufletului său. Acest lucru în ipoteza, care pare cea mai comună, că este unic autorul textului, a cărui lipsă de aspect sistematic ar fi explicată mai bine dacă se admite o pluralitate de autori. Doctrina este cea a Bisericii. Inspiraţia răspândită din Sfânta Scriptură (peste o mie de citate biblice), din părinţii Bisericii, în special Augustin şi Grigore cel Mare, din învăţătorii medievali, mai ales Bernard, Bonaventura, Ruysbroeck şi Groote, i-a garantat din totdeauna ortodoxia.

Relativ mică în mărime, cartea este împărţită în patru părţi. Prima („Avertismente utile pentru viaţa spirituală”) atinge temele mai generale ale purificării inimii. Caracteristica acestei părţi este accentul pus fie pe vanitatea lumii, fie pe vanitatea ştiinţei umane. Omul interior trebuie să se concentreze pe adevărurile de credinţă şi să se elibereze de încrederea excesivă în elucubraţiile raţiunii care provin din mândrie şi din ambiţie. A doua parte („Sfaturi pentru viaţa interioară”) schiţează începutul vieţii interioare cu convertirea, intenţia dreaptă, cunoaşterea de sine şi prietenia familiară cu Isus care conduce la împărtăşirea suferinţei Sale. În aceste două părţi prevalează tonul meditativ, felul de a vorbi al unui „director spiritual”.

Partea a treia introduce forma dialogică dintre discipol şi Domnul („Mângâierea internă”): o formă care doreşte să semnifice iubirea inimii umane atunci când Isus îl învăluie cu gingăşia Sa care dăruieşte pace. Sunt pagini care condensează un tratat al inimii, dificultăţile şi ispitele pe care inima le experimentează în urcarea sa spre iubirea transformatoare, abandonarea şi încrederea în Isus pe care nici măcar păcatul nu reuşeşte s-o diminueze, pentru că însăşi corupţia omului evocă puterea harului, atunci când suntem umili şi iubim. Autorul scrie desigur în lumina experienţei sale sapienţiale şi aici a obţinut rezultate de o atare profunzime, încât pe bună dreptate şi de multe secole paginile sale se numără printre manifestările înalte ale literaturii spirituale. Partea a patra („Sacramentul”) poate fi considerată ca încoronarea părţilor precedente. Iubirea, care l-a condus pe discipol de la purificare la unire, îşi are realizarea sa în Euharistie. Nu este uşor să întâlnim, chiar în autori mari, pagini egale cu acestea care să-l educe pe cititor la sensul sacramentului altarului şi al preoţiei cu un dialog dintre discipol şi cel iubit simplu şi cu ardoare[4].

Centrul şi fundamentul întregii Imitaţiuni este Cristos Dumnezeu şi învăţător. Instrumentul imitării lui este harul la care omul trebuie să se deschidă dacă vrea să obţină imitarea la care tânjeşte. Cristos, harul, angajarea radicală a omului: cele trei elemente care fac din Imitaţiune o carte impregnată de doctrina pură a Bisericii şi aproape un comentariu al celebrului îndemn benedictin de a nu prefera nimic în locul iubirii lui Cristos. Prin acest cristocentrism ferm al său spre care sunt îndreptate toate aspectele ascezei, Imitaţiunea a fost îndrăgită de toţi iniţiatorii spiritualităţilor apostolice.

Istoricii spiritualităţii Societăţii lui Isus sunt unanimi în afirmarea influenţei Imitaţiunii asupra formării spirituale a sfântului Ignaţiu de Loyola: „Cea mai importantă din influenţele umane care au contribuit la formarea spiritualităţii sale. De fapt este sigur […] că sfântul a făcut din această carte lectura sa obişnuită încă de la Manresa […], a continuat toată viaţa să facă din ea hrana sa preferată, dacă nu exclusivă”[5]. Concepţia ignaţiană a sfinţeniei personale, nu ideea slujirii apostolice, coincide cu aceea a autorului Imitaţiunii. Şi, desigur, nu întâmplător Imitaţiunea este singura carte de lectură sfătuită, cu textele biblice, celui care face exerciţiile ignaţiene, după o indicaţie precisă a sfântului Ignaţiu.

Limitele textului?

Mulţi spiritualişti contestă astăzi validitatea Imitaţiunii pentru formarea spirituală. Şi astăzi ar fi destul de greu de găsit un exemplar al acelei cărţi în camerele tinerilor seminarişti şi călugări şi în băncile din capelele institutelor de formare ecleziastică. Orizontul interiorităţii, în care cartea se mişcă, face să fie considerată operă a unei mentalităţi subiectiviste şi individualiste. Unii contemporani ai noştri îi reproşează, în mod naiv, lipsa de ecleziologie şi de mariologie, ca şi cum în ea ar trebui să se găsească dezvoltarea teologică a secolelor care au urmat după autor. Dacă ar fi întemeiată, aceeaşi critică s-ar putea aduce şi evangheliilor! Şi acelaşi lucru trebuie spus pentru lipsa, în text, a unei teologii biblice şi liturgice şi a unei antropologii care să privească la om nu numai în tensiunea sa verticală ci şi în realitatea sa istorică şi orizontală.

„Imitaţiunea reflectă mentalitatea secolului [său] cu problemele sale tipice faţă de care se arată deosebit de sensibilă. Ea este completă în exprimarea a ceea ce-i apare esenţial pentru scopul propus; nu pretinde altceva decât să indice posibilitatea şi necesitatea de a duce o viaţă interioară autentică în pofida inevitabilului contact cu lumea, şi să arate drumul pentru realizarea sa. Autorul nu a voit să pună în discuţie alte probleme. Orice judecată echilibrată trebuie să respecte această intenţionalitate a sa şi să valorizeze opera în limitele naturii sale şi ale dimensiunilor timpului său”[6].

Unii izolează Imitaţiunea ca efect al acelei critici polemizatoare a lor faţă de tipurile de spiritualitate care s-au născut în secolele XIV şi XV. Aceste tipuri ar fi bolnave de „privat”, de narcisism, de intimism, de pietism şi, ca atare, pătrunse de pesimism în evaluarea valorilor lumeşti şi a universului creat în general. De aici actuala reacţie „antipietistă”. Şi totuşi, notează un cunoscut istoric al spiritualităţii, omul de astăzi, care dispreţuieşte sau este indiferent faţă de pietismul cărţilor precum Imitaţiunea, decretează un succes just şi foarte viu pentru opere, precum Passionen a lui Bach, născute în ambientul istoric al pietismului protestant, chiar dacă interesul merge probabil în întregime spre muzică şi mult mai puţin spre textele şi spre sentimentele exprimate în ariile şi în coralele piosului Picander[7].

Cele trei motive ale unei uitări

Fenomenul lipsei de afecţiune faţă de Imitaţiune poate să provină din trei motive principale: sociologic, ecleziologic, psihologic[8]. Ambientul sociocultural are incidenţă însemnată asupra educaţiei religioase. Ori ambientul nostru de început de secol rămâne marcat încă de procesele convergente care s-au afirmat în ultimele secole în Occident. Individualismul încearcă să neutralizeze comunităţile de apartenenţă. Masificarea impune comportamente şi moduri de viaţă standardizate. Desacralizarea se străduieşte să impună presupusele avantaje ale unei interpretări doar ştiinţifice a lumii. De la teoria raţiunii instrumentale s-a trecut la încrederea totală în eficienţa tehnicii. În pofida crizelor şi a refluxurilor, omul se simte înlocuitor al lui Dumnezeu şi, în straturi largi, nu-i mai simte prezenţa. Un atare om nu reuşeşte să stimeze dimensiunea contemplativă a vieţii şi confundă „contemplativul” cu „monasticul”, adică într-o accepţie pentru el negativă. Şi atunci începe să discute despre acele puţine locuri din Imitaţiune care vorbesc despre pericolele pe care le comportă iubirea faţă de creaturi, despre dispersarea ce rezultă din revărsarea necontrolată în evenimentele şi în mentalitatea non-evanghelică a lumii. Şi survolează peste atâtea locuri în care cartea vorbeşte despre bucurie şi despre datoria de a ne ruga pentru toţi oamenii care sunt vrednici de iubire cu inima lui Cristos.

Motivul ecleziologic depinde de extremismul unora care iau în considerare în Biserică numai aspectul său misionar, important de altfel, şi uită că Biserica este în special, aşa cum a învăţat apostolul Paul, comunitatea celor care-l invocă pe Cel Înviat şi dau mărturie despre El cu un stil de viaţă în care au un rol determinant rugăciunea, lauda, căutarea contemplativă a Domnului. Imitaţiunea educă la acest stil şi nu vrea să creeze o sectă de „spirituali”. Toată partea a patra a cărţii, care este o adoratoare mărturisire de credinţă în Euharistie, arată că autorul, prin economia sacramentală, priveşte la viaţa eclezială care este în mod indisolubil legată de acea economie şi din care scoate semnificaţie şi valoare. Motivul ecleziologic depinde, deci, de o interpretare reductivă a naturii şi a misiunii Bisericii care evanghelizează contemplând şi face apostolat celebrând şi rugându-se.

În mod asemănător, motivul psihologic se sprijină şi el pe un echivoc reductiv. Îl susţin cei care au introdus modelul freudian în analiza vieţii spirituale. Copilul trăieşte în ambientul familiar cald, ocrotit, şi-i este uşor, instinctiv, transferul de la tata la Dumnezeu. Devenit adolescent, descoperă latura orizontală a vieţii în contactul cu ceilalţi şi, după ce a depăşit crizele vârstei, cunoaşte sensul unirii cu Cristos. În sfârşit, devenit adult, poate să aibă acces la misterul pascal în mod liber şi să-i trăiască angajările dificile. Imitaţiunea, care învaţă intimitatea cu Cristos şi siguranţa în fuga de lume, ar fi, în această perspectivă, o carte pentru persoane încă infantile sau adolescente din punct de vedere spiritual în drum spre vârsta şi sensibilitatea religioasă a omului adult. Se uită cu prea mare uşurinţă că Imitaţiunea, tocmai pentru că educă la imitarea lui Cristos, cere cititorului să meargă pe „calea regală a crucii”, ştie bine că acesta „nu este un joc de copii” şi numai cel care-l iubeşte pe Domnul poate să înţeleagă şi să meargă pe această cale.

Prin urmare, putem fi de acord cu aceia care spun că Imitaţiunea nu conţine fiecare aspect al vieţii creştine şi ascetice. Dar are elementele esenţiale ale acesteia: prezenţa şi acţiunea lui Cristos asupra inimilor, intimitatea mântuitoare cu El, caritatea, împărtăşania euharistică. Această pedagogie solidă a educat întregi generaţii creştine spre Domnul, spre cuvântul său, spre crucea sa, spre sacramentul său. Aceste elemente nu sunt lucruri din trecut. Tot ceea ce în trecut a vorbit limba Evangheliei este o valoare pentru totdeauna. În acest sens, trecutul nu există deoarece Cristos este veşnicul prezent al Bisericii. Alte aspecte, cele care derivă din experienţa spirituală şi eclezială contemporană, vor putea, şi poate că vor trebui, să completeze temele din Imitaţiune. Acest lucru îl va spune timpul. Imitaţiunea nu este desigur o carte care nu poate fi depăşită, însă până acum, în genul său, nu a fost depăşită. Şi există un alt motiv care recomandă citirea şi meditarea ei. Relele descrise pe scurt mai sus cu privire la motivul sociologic care induce să se dispreţuiască Imitaţiunea sunt profund înrădăcinate în omul de astăzi, pe care Christian Bobin l-a definit „cel care nu doarme niciodată”[9]. Un astfel de om, nota deja în urmă cu mulţi ani Sergio Zavoli, este tentat să-şi construiască şi să-şi imagineze un „Cristos devenit burghez”[10]. Ce antidot mai bun al omului şi al lui Isus care dialoghează în Imitaţiune?

[Puteţi cumpăra cartea „Imitaţiunea lui Cristos” de la Librăria Sf. Iosif]

Note
[1] B. Fontenelle, Vie de Corneille, vol. II, Amsterdam, 1754, 74.
[2] Cf. P. Bonardi – T. Lupo, L’Imitazione di Cristo e il suo autore, 2 voll., Torino, Sei, 1964; Giovanna della Croce, I mistici del Nord, Roma, Studium, 1981, 66 s; F. Vandenbroucke, La spiritualità del Medioevo, vol. II, Bologna, Edb, 1991, 351 s; P. Pourrat, La spiritualite chretienne, vol. II, Paris, Gabalda, 1921, 394-397; G. Mucci, L’edizione critica dell'”Imitazione di Cristo”, în: Civ. Catt. 1983 III 397-401.
[3] Cf. M. Vannini, Storia della mistica occidentale. Dall’Iliade a Simone Weil, Milano, Mondadori, 2005, 219.
[4] Cf. Giovanna della Croce, I mistici del Nord, cit., 67-69.
[5] J. De Guibert, La spiritualita della Compagnia di Gesu. Saggio storico, Roma, Citta Nuova, 1992, 115.
[6] Giovanna della Croce, I mistici del Nord, cit., 70.
[7] Cf. F. Vandenbroucke, Perche non si legge piu l'”Imitazione di Cristo”?, în: Concilium 7 (1971) 1.797 şi urm.
[8] Cf. ivi, 1.798-1.803.
[9] Cf. C. Bobin, Colui che non dorme mai, în ID., La parte mancante, Troina (En), Servitium – Citta Aperta, 2007, 43-48.
[10] Cf. S. Zavoli, Dio ha bisogno degli uomini, în: ID., Sui banchi della vita, Bergamo, Minerva Italica, 1984, 205-207.

(Articol apărut iniţial în traducere pe Ercis.ro)

One Comment

  1. Aceasta scumpa si pretioasa carte ar trebui citita si asimilata in cel mai adanc si mai pur mod de catre toti crestinii, indiferent de apartenenta bisericeasca.
    Rugaciunile din interiorul acesteia si toate invaturile sale sunt ca valoare comparabile cu Sfanta Evanghelie, pentru ca autorul este la fel de luminat de Dumnezeu ca si cei 4 apostoli ai Bisericii.
    Calugarul Thomas a Kempis trebuie sa fi fost un sfant in cel mai adevarat sens al cuvantului, chiar daca nu are aceasta recunoastere inca.
    Orice seminarist, calugar sau preot ar trebui sa aiba Imitatiunea lui Christos langa Evanghelie, pentru mine ca simplu si umil crestin supus patimilor acestei lumi pacatoase, atat Evangheliile cat si Imitatiunea sunt cartile de capatai ale crestini9smului, si ar trebui promovate mai mult in randul credinciosilor, de toate bisericile din lume.
    Dumnezeu sa reverse Harul Sau asupra tuturor, si sa aduca lumina vesnica si in sufletele c elor rataciti de la dreapta crestina, pentru a urma Calea lui Christos cu putere, curaj, demnitate si smerenie, asemenea Lui!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *