Reflecţii asupra Anului Ştiinţei

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Michael Baruzzini
Traducere: Radu Capan
Sursa: Inside Catholic, 30 martie 2009

Ştiinţa este un hobby minunat, dar un zeu periculos. Anul acesta – ocazie de aniversări ale unor evenimente ştiinţifice, cu speranţe pentru descoperiri epocale, şi marcat de schimbări radicale în politica ştiinţei – este un an bun pentru a ne aminti acest adevăr.

Ştiinţa un/ca hobby

A numi ştiinţa doar un „hobby” ar putea provoca însă încruntarea unor sprâncene. Există unii care îşi găsesc vocaţia în ştiinţă, iar pentru ei ştiinţa este deci mai mult decât un hobby. Este, asemenea oricărei alte vocaţii, un drum pe care sunt chemaţi să meargă spre rai. Din punctul de vedere societal, ştiinţa trebuie să fie un „hobby” în sensul că este un bun de dorit şi o parte integrală a identităţii noastre, dar şi ceva pe care noi trebuie să îl stăpânim, nu ceva care să ne stăpânească pe noi. Beneficele progrese tehnologice aduse de ştiinţă trebuie să fie primite cu braţele deschise, dar fără grabă şi cu multă răbdare. Cea mai greşită atitudine apare când ştiinţa este transformată dintr-un hobby într-o activitate ultra-religioasă, devenind un fel de demon despotic.

În baza primei aniversări ştiinţifice a acestui an, UNESCO a numit 2009 ca Anul Internaţional al Astronomiei, marcând 400 de ani de la prima folosire de către Galileo Galilei a telescopului pentru efectuarea de observaţii astronomice. (Mulţi cred în mod eronat că Galileo ar fi inventat telescopul; el a fost de fapt primul care l-a folosit pentru un studiu serios al fenomenelor cereşti.) Salutând aniversarea, Papa Benedict al XVI-lea spunea în decembrie anul trecut: „Dacă cerurile, conform frumoaselor cuvinte ale psalmistului, ‘vestesc gloria lui Dumnezeu’, chiar şi legile naturii, la a căror înţelegere ne-au ajutat de-a lungul secolelor mulţi oameni de ştiinţă, sunt un mare stimul pentru contemplarea lucrărilor Domnului cu recunoştinţă.”

Declaraţiile Papei de salutare a Anului Internaţional al Astronomiei sunt un alt semn că Biserica a reuşit, nu fără unele poticneli de-a lungul istoriei, să stabilească relaţii de bună înţelegere cu ştiinţa. Dincolo de unele probleme care rămân de rezolvat de ştiinţă şi revelaţie, sferele care aparţin fiecărei părţi au fost discernute cu claritate din perspectiva Bisericii. Relaţia ei cu ştiinţa rămâne caracterizată de calm şi încetineală. Salutând cu bucurie progresele tehnologice care vin în ajutorul omului, Biserica rămâne cu încăpăţânare deoparte faţă de euforia ce însoţeşte descoperirile ştiinţifice, spre consternarea fie a celor care vor o susţinere eclezială a teoriei lor, pe care o consideră „punct de vedere catolic”, fie a celor care cred că în sfârşit au găsit o dovadă ştiinţifică ce desfiinţează credinţa. Vaticanul nu se grăbeşte însă niciodată, ca să nu mai spunem că are probleme mai presante de care să se preocupe.

Există o faţetă a ştiinţei care continuă să dezechilibreze o relaţie bună între credinţă şi ştiinţă. În septembrie acest an, Marele Accelerator de Hadroni (Large Hadron Collider – LHC) din Elveţia ar urma să devină complet operaţional. Cel mai mare accelerator de particule şi-a început activitatea anul trecut, pe fondul temerii că ar putea distruge lumea prin crearea de găuri negre microscopice. Din fericire temerile nu sunt reale. Oamenii de ştiinţă speră însă că LHC va putea să descopere bosonul Higgs, o particulă prezisă de teorie care ar putea ajuta la explicarea modului în care particulele fundamentale ajung să aibă anumite proprietăţi particulare. Importanţa bosonului Higgs pentru fizică a condus la botezarea lui cu numele de „particula lui Dumnezeu” – o alegere neinspirată, dat fiind că particula nu are nimic de-a face cu Dumnezeu. Astfel de titluri ilustrează întocmai misticismul cu care uneori este investită ştiinţa. Catolicii pot desigur să celebreze eventuala descoperire a bosonului Higgs, care ar marca un moment istoric în istoria fizicii. Dar nimic nu s-ar schimba din viziunea teologică şi filosofică despre Dumnezeu cuprinsă în credinţa catolică, bosonul Higgs alăturându-se altor lucruri precum câinii, copacii sau munţii – creaţii frumoase, dar ajunse la existenţă pentru că El a decis aceasta.

Un exemplu mai proeminent de folosire greşită a ştiinţei pentru a-l ataca pe Dumnezeu îl dă evoluţionismul darwinist. La 12 februarie 2009 am aniversat 200 de ani de la naşterea lui Charles Darwin şi 150 de ani de la publicarea celebrei sale lucrări despre originea speciilor, cartea ce oferă un mecanism natural pentru evoluţie: selecţia naturală. Aniversarea i-a adus din nou în faţă pe promotorii ateismului de inspiraţie darwinistă, cu o forţă mai mare decât de obicei, deoarece lucrarea lui Darwin este văzută ca ceva ce spulberă superstiţia şi opresiunea religioasă.

În timp ce descoperirile ştiinţifice privitoare la evoluţia biologică au motivat fără îndoială o reflecţie mai profundă asupra a ce înseamnă de fapt doctrina creaţiei, evoluţia în sine nu este şi nu poate fi o dovadă pentru sau împotriva lui Dumnezeu, fiind vorba de o teorie ştiinţifică. Este de-a dreptul comic să îi auzi pe campionii ateişti, precum Richard Dawkins, că Darwin a făcut posibil faptul de a fi un „ateu împlinit intelectual”, când teoria lui Darwin nu oferă nici un argument pro sau împotriva lui Dumnezeu, spre deosebire de filosofie şi teologie. Toma de Aquino pus în faţa teoriei lui Darwin nu ar fi găsit nimic în ea care să aducă măcar o umbră de îndoială privitor la existenţa lui Dumnezeu. Cele cinci argumente ale lui Toma de Aquino de demonstrare a existenţei lui Dumnezeu funcţionează la fel de bine cu evoluţionism sau fără. Afirmaţiile lui Dawkins devin şi mai comice dacă ţinem cont că evoluţia biologică a acţionat doar timp de 4 miliarde din cei 14 miliarde de ani de existenţă ai universului. Chiar şi dintr-o perspectivă pur ştiinţifică, aceasta lasă o mare parte din univers încă de explicat, iar Darwin nu are nimic de-a face aici.

A acorda ştiinţei prerogativele lui Dumnezeu este mai mult decât un atac la adresa religiei; este un abuz al ştiinţei. Importarea poziţiilor filosofice în ştiinţă este singura cale de a scoate ateismul din ea. Discuţia mistică din acest an despre Darwin şi particulele lui Dumnezeu dă crezare versiunii imperiale a ştiinţei care insistă că ea poate în cele din urmă să explice totul. Nevoia fundamentală a omului de cunoaştere poate fi împlinită doar de Dumnezeu; dar ştiinţa se prezintă ca o tentantă alternativă. Şi, aşa după cum orice zeu, pe lângă cunoaştere, aduce vindecare şi mântuire, ştiinţa s-a aşezat şi pe această direcţie.

Toate acestea ne conduc spre evenimentele politice ale ultimelor luni. Dezlipirea ştiinţei de moralitate, provocată de preşedintele Barack Obama, este tocmai genul de idolatrie a ştiinţei la care catolicii trebuie să se opună. Recent preşedintele a eliminat restricţiile de finanţare federală pentru cercetarea pe celule rădăcină embrionare. În ciuda afirmaţiilor sale că îi respectă pe cei care se opun deciziei, acţiunile sale îi vor forţa pe toţi să finanţeze chiar şi cercetări pe care le consideră problematice moral. Şi situaţia este cu atât mai ciudată cu cât cercetările pe celule rădăcină embrionare s-a dovedit până acum fără rezultate sigure în tratamentele medicale. În schimb folosirea celulelor rădăcină adulte a înregistrat multe reuşite clinice, folosirea lor fiind în întregime morală. Am putea crede atunci că cercetarea cu celule rădăcină adulte ar beneficia de sprijinul preşedintelui american. Şocant însă, în timp ce finanţează cercetările pe celule rădăcină embrionare, Obama a tăiat finanţarea pentru cercetările pe celule rădăcină adulte, adică singurele cercetări care până acum au arătat rezultate promiţătoare.

Ştiinţa ca formă de gnosticism, o cunoaştere atotmântuitoare, este un idol suficient de rău. Mai rău este când se face din ştiinţă un zeu care cere jertfe umane ca preţ pentru a aduce în schimb binecuvântări materiale. Iar respingerea celulelor rădăcină adulte pentru cele embrionare revelează un diabolism şi mai mare: acela al unei ştiinţe care cere jertfe fără măcar să promită ceva în schimb; este un exerciţiu de forţă crud şi fără sens.

Posted in Ştiinţă.

One Comment

  1. „Ştiinţa este un hobby minunat, dar un zeu periculos”, „ştiinţa trebuie să fie un “hobby” în sensul că este un bun de dorit şi o parte integrală a identităţii noastre, dar şi ceva pe care noi trebuie să îl stăpânim, nu ceva care să ne stăpânească pe noi”. Iata doua fraze pline de adevar pe care ar trebui sa ni le intiparim in memorie inainte de a atribui stiintei insusiri pe care aceasta nu le are. Domnul nostru Iisus sa ne lumineze! Amin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *