Dilemele bioeticii

Teme: Bioetică.
.
Publicat la 24 aprilie 2009.
Print Friendly

Autor: Kevin T. FitzGerald, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Review of Ignatian Spirituality

Introducând modalitatea ignaţiană de discernământ în domeniul adeseori confuz şi mult disputat al bioeticii, putem oferi perspectiva unei lumi în care şi unii şi alţii şi toţi deopotrivă au o valoare inestimabilă şi multe de dăruit unii altora.

Spre mai bine?

Ad Majorem Dei Gloriam – Spre mai marea glorie a Lui Dumnezeu! Motto-ul Societăţii lui Isus reuneşte eforturile spre „mai bine” ale tuturor iezuiţilor şi ale fiecăruia în parte. A discerne, totuşi, ce înseamnă acest „mai bine”, reprezintă o provocare cu totul specială pentru toţi cei care ne desfăşurăm activitatea în domeniul bioeticii. În sprijinul acestei afirmaţii vine faptul că nu întotdeauna apare clar ce anume e „binele” care se urmăreşte. Lipsa de claritate în ceea ce priveşte „binele” amplifica, desigur, dificultatea de a discerne ce înseamnă „mai bine”. Se poate afirma totuşi că „mai binele” urmărit în bioetica înseamnă a introduce modalitatea ignaţiană de discernământ în domeniul adeseori confuz şi mult controversat al bioeticii. Însăşi bioetica nu reprezintă un domeniu clar definit. Unii consideră bioetica o disciplină legată în primul rând de problemele etice apărute datorită progresului rapid în domeniul cercetării şi tehnologiei biomedicale – probleme care includ utilizarea tehnologiei medicale în îngrijirea persoanelor la sfârşitul şi la începutul vieţii, în special prin acele tehnologii high-tech costisitoare, protejarea subiecţilor umani în cursul cercetărilor precum şi dezbaterile atât de mediatizate privind clonarea umană şi cercetările efectuate pe celule stem embrionare. Alţii definesc bioetica într-un cadru mult mai larg, incluzând aici tot ce are de a face cu biologia şi biotehnologia – de exemplu managementul eficient şi productiv, diversitatea speciilor şi chiar efectele modificărilor climei asupra biosferei.

Totuşi, oricât am încerca să delimităm domeniul bioeticii, „binele” care trebuie urmărit de omenire în aplicarea progreselor rapide ale ştiinţei şi tehnologiei rămâne o provocare serioasă, dacă nu chiar o problemă litigioasă în adevăratul înţeles al cuvântului.

Două exemple sunt edificatoare în acest sens. În prezent se discuta pe plan internaţional problema tehnologiei ingineriei genetice aplicată la recoltele de cereale, iar iezuiţi implicaţi în discuţii se pot găsi şi într-o tabără, şi în celalaltă. Pe măsură ce trece timpul, problema devine tot mai acută din cauza modificărilor de climă care pot determina pe arii întinse dificultăţi serioase în asigurarea hranei populaţiei prin aplicarea culturilor tradiţionale. În plus, unele culturi principale, (de ex. porumbul în Statele Unite), pot fi adaptate pentru satisfacerea nevoilor energetice (de ex. biogaz) în detrimentul utilizării lor pentru hrană.

Pe măsura trecerii timpului, producţia de hrană poate deveni insuficientă pentru asigurarea nevoilor nutritive ale populaţiei la nivel planetar şi atunci cum vom echilibra necesităţile de hrană şi energie ale omenirii cu riscurile inerente utilizării unor tehnologii de inginerie genetică din ce în ce mai discutabile? Ce „bine” este mai mare: hrană şi energia adecvată sau protecţia mediului şi a culturii tradiţionale? Şi fiindcă aceasta juxtapoziţie pare prea simplista actualmente, întrebarea se poate pune şi altfel: cine va decide direcţia în care vom merge într-o lume a modificărilor rapide în tehnologie, climă şi necesităţi vitale ale omenirii?

Pe de altă parte, provocări la fel de dificile apar şi în domeniul medical, iar iezuiţii au atras de mult timp atenţia asupra lor. Cercetările în biologia moleculară relevă că dezbaterile asupra celulelor stem şi clonării nu reprezintă decât vârful icebergului. La urma urmei, „binele” clamat de cei care sunt în favoarea continuării experimentelor de clonare umană şi asupra celulelor stem este reprezentat de posibilitatea reparării ţesuturilor şi organelor şi/sau de a le înlocui pe acelea pierdute sau alterate. Direcţia cercetărilor este trecerea de la tehnicile embrio-destructive spre crearea unor himere care sunt în parte umane iar în parte aparţin altor specii de mamifere. Astfel s-ar putea crea porci, oi, capre care să aibă organele interne făcute în cea mai mare parte din ţesuturi umane. În felul acesta, rinichii, inima, ficatul, plămânii şi chiar ţesutul cerebral ar putea fi adăpostite într-un animal himeric până când e nevoie să le înlocuiască pe acelea ale omului. Oare chiar e în folosul stării de sănătate a omenirii aceasta turmă de animale himerice cu organe de înlocuire, astfel încât să fie justificată ştergerea graniţelor dintre specii? Încrucişarea de specii nu mai reprezintă acum doar o problemă metafizică sau estetică. Se ştie că unele din problemele cele mai grave de sănătate – SIDA, SARS, gripă aviară – sunt consecinţele saltului efectuat de particulele virale peste graniţele speciei respective (virusurile nu au bariera de specie). Aşa că avem de cântărit bine dacă riscul unor dezastre viitoare justifica beneficiul unor „piese de schimb” prin crearea unor animale-interspecii. În faţa acestor probleme, care par simple comparativ cu acelea care vor veni, care poate fi contribuţia unui iezuit bioetician la discuţiile complexe internaţionale şi interculturale?

Mai înainte de toate şi probabil mai presus de toate, aducând adevărata speranţă. Nu speranţa în creşterea duratei de viaţă şi iluzia efemeră că în acrobaţiile tehnologice se găseşte sursa salvării noastre. Nici compromisul nesatisfăcător care permite prosperitatea unora, lăsându-i pe cei mulţi în urmă. În loc de asta, putem oferi perspectiva unei lumi în care şi unii şi alţii şi toţi deopotrivă au o valoare inestimabilă şi multe de dăruit unii altora. Putem oferi această perspectivă fiindcă acea lume plină de lumină deja există – deşi nu în deplinătatea ei. Misiunea noastră este să cooperăm pentru realizarea ei.

Tradiţia şi formarea noastră ne cheamă nu numai să-L găsim pe Dumnezeu în toate lucrurile, dar să şi asigurăm cadrul că lucrurile să poată fi astfel. Ştiinţa, economia, etică, politică, asistenta socială, toate sunt instrumente care pot fi folosite împreună cu discernământul şi iubirea creştină. Folosind această abordare, iezuiţii se pot angaja în discuţii pe orice teren, chiar dacă o persoană se referă numai la o arie restrânsă academică sau pe un sistem de valori dat. Odată ajunşi aici, se poate începe discuţia despre binele individual şi comun. Deşi conflictul este inevitabil, aşa cum se întâmplă în majoritatea problemelor de bioetica, există întotdeauna posibilitatea identificării binelui eventual şi interimar – care poate fi urmărit în folosul tuturor. Acest proces este realizabil în special dacă la început „binele” este orientat spre cei care au mai multă nevoie, făcându-se referire în special la nutriţia de bază şi sănătate. Care este, aşadar, acel „magis” pentru iezuiţi în bioetica?

În momentul de faţă consider că e necesar să existe un grup de persoane care să poată discuta competent pe mai multe nivele sau pe o arie mai largă, în mai multe domenii şi astfel să ofere oportunitatea unei conversaţii constructive între diferite grupuri de interese, fiecare cu scopurile sale bine precizate. În plus, cred că trebuie vorbit cu pasiune despre singura speranţă adevărată pentru fiecare şi pentru toţi deopotrivă – aceea de a primi, a deveni şi a împărtăşi totul unii cu alţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *