Conform Scripturii

Teme: Apologetică, Biblic.
.
Publicat la 24 aprilie 2009.
Print Friendly

Autor: Tim Staples
Traducere: Mariana Cristina
Sursa: This Rock, ianuarie 2007

„Dacă o învăţătură nu este explicită în Biblie, atunci noi nu o acceptăm ca doctrină!” Această convingere, cunoscută ca sola scriptura, era componenta centrală a ceea ce credeam eu ca protestant. Această învăţătură de bază protestantă pretinde că numai Scriptura este singura regulă de credinţă şi de morală pentru creştini. Căutând mai adânc sensul ei pentru a apăra credinţa mea protestantă împotriva catolicismului în urmă cu 20 de ani, am descoperit că nu era înţeleasă în acelaşi mod de pastorii protestanţi şi nicio carte nu avea o mai bună explicaţie pentru a mă lămuri.

Sola Scriptura?

Ce rol joacă tradiţia? Cât de explicit trebuie să fie un lucru în Biblie pentru a fi numit doctrină? Ne spune Scriptura ceea ce este absolut esenţial pentru ca noi să credem ca şi creştini? Cum determinăm canonul folosind sola scriptura? Toate aceste întrebări şi nu numai converg spre întrebarea centrală: Unde apare sola scriptura ca învăţătură în Biblie? Majoritatea protestanţilor o găsesc în 2Timotei 3,16-17: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună”.

Realitatea este că acest pasaj (sau oricare altul) nu face nici măcar o aluzie la faptul că Scriptura este singura normă de credinţă. Spune că Scriptura este inspirată şi necesară – o normă de credinţă – dar în niciun caz nu învaţă că singură Sfânta Scriptură este tot ce are nevoie o persoană pentru a determina adevărul despre credinţă şi morală în Biserică. În încercarea mea de a apăra această convingere de căpătâi a protestantismului am ajuns la concluzia că sola scriptura este neraţională, nebiblică, irealizabilă.

Neraţională

„Recursul protestanţilor la autoritatea unică a Sfinte Scripturi pentru a apăra sola scriptura este un exemplu de raţionament circular şi trădează o problemă esenţială cu doctrina însăşi: este opusă raţiunii. Nu se poate demonstra inspiraţia Sfintei Scripturi, sau a altui text, prin însuşi textul respectiv. Cartea Mormonă, scrierea sacră hindusă Veda, Coranul, scrierile lui Mary Baker Eddy, şi alte cărţi, toate pretind că sunt inspirate, dar aceasta nu le face inspirate. Strâns legată de aceasta este şi problema canonului. În definitiv, dacă Biblia este singura normă de credinţă, trebuie să ştim mai întâi ce cărţi sunt incluse în ea. Despre multe cărţi s-a crezut că sunt inspirate şi, deci, canonice în Biserica de la începuturi. Cum separăm grâul de neghină? Protestanţii trebuie să folosească principiul sola scriptura pentru a răspunde la problema canonului. Dar pur şi simplu nu se poate.

Îmi amintesc o conversaţie cu un prieten protestant despre acest lucru. El spunea: „Duhul Sfânt i-a îndrumat pe primii creştini şi i-a ajutat să adune canonul Sfintei Scripturi şi să îl declare ca fiind cuvântul inspirat de Dumnezeu, aşa cum a spus Isus în Ioan 16,13”. M-am gândit că acel răspuns a fost mai degrabă catolic decât protestant. Ioan 16,13 spune că Duhul Sfânt îi va călăuzi pe apostoli, şi prin extensie, Biserica însăşi, la adevăr. Dar nu are nimic de spus despre sola scriptura sau despre natura ori numărul de cărţi din canon. Biblia nu are răspunsuri şi nu poate să răspundă cu privire la propria ei inspiraţie sau la canon. Istoric, Biserica a folosit sfânta Tradiţie sacre din afara Sfintei Scripturi ca şi criteriu pentru canon. Creştinii de la începuturi, care aveau păreri diferite asupra acestei probleme, aveau nevoie Biserica reunită în conciliu pentru a da un decret oficial spre lămurirea acestei chestiuni. Acestea sunt faptele istorice.

Pentru a pune argumentul prietenului meu în perspectivă, imaginaţi-vă un catolic susţinând un lucru asemănător pentru a demonstra că Maria este Mama lui Dumnezeu. „Noi credem că Duhul Sfânt ne călăuzeşte întru adevăr şi, sub inspiraţia lui, primii creştini au declarat acest adevăr.” Ar răspunde protestanţii cu un Amin din toată inima? Nu. Cel mai probabil ar spune: „Arată-ne unde este scris în Biblie că Maria este Mama lui Dumnezeu!” Acelaşi lucru se aplică şi protestanţilor în ceea ce priveşte canonul: „Arătaţi-ne unde este prezent în Biblie canonul Sfintei Scripturi!”

Poate fi cercul de neîntrerupt?

Problemele inspiraţiei şi canonului Sfintei Scripturi sunt asemenea călcâiului lui Ahile pentru orice apărare intelectuală a principiului sola scriptura. Atât de slabe sunt încercările biblice de a răspunde încât, deseori, răspunsul protestant întoarce doar argumentul împotriva celui catolic. „De unde ştii că Sfânta Scriptură a fost inspirată? Raţionamentul tău este la fel de circular. Afirmi că Biserica este infailibilă pentru că Sfânta Scriptură inspirată spune aşa, şi apoi că Sfânta Scriptură este inspirată şi infailibilă pentru că Biserica susţine aceasta!” Nu numai că acesta nu este un răspuns, dar prezintă greşit poziţia catolică. Catolicii nu susţin că Biserica este infailibilă pentru că Scriptura spune aceasta. Biserica este infailibilă pentru că Isus a spus aceasta. Biserica a fost întemeiată şi a fost purtătoare de cuvânt infailibilă a lui Dumnezeu cu multe decenii înainte ca Noul Testament să fie scris.

Este adevărat că noi ştim că Sfânta Scriptura este inspirată şi canonică numai din ceea ce ne-a spus Biserica. Acesta este un fapt istoric. Catolicii argumentează inspiraţia Sfintei Scripturi demonstrând mai întâi temeinicia ei istorică şi adevărul despre Cristos şi despre Biserică. Apoi, ne putem baza în mod raţional pe mărturia Bisericii despre textul inspirat. Acesta nu este raţionament circular. Noul Testament este cel mai exact şi cel mai uşor de verificat document istoric din toată istoria antică, dar nu se poate deduce de aici că a fost inspirat. Mărturia Noului Testament este susţinută de sute de lucrări ale unor scriitori creştini şi necreştini din acele vremuri.

Avem mărturiile din primul secol ale lui Matei, Marcu, Luca, Ioan, ale Părinţilor Bisericii – câţiva dintre ei au fost contemporani cu apostolii – şi pe cele ale unor respectaţi scriitori necreştini ca Suetonius, Tacit, Plinius cel Tânăr, Josephus, şi alţii, toţi dând mărturie, în diferite moduri, despre veridicitatea celor întâmplate cu Isus. Numai bazându-ne pe dovezile istorice, putem afirma că este un fapt istoric că Isus a trăit, a murit şi că peste 500 de martori oculari au spus că a înviat din morţi (1Corinteni 15,6). Mulţi dintre aceştia s-au dus la moarte mărturisind adevărul Învierii lui Cristos (Luca 1,1-4; Ioan 21,18-19; 24-25; Faptele Apostolilor 1,1-11). De asemenea, cronicile istorice ne spun că Isus Cristos a întemeiat Biserica – nu o carte – drept fundament al credinţei creştine (Matei 16,15-18; 18,15-18; cf. Efeseni 2,20; 3,10.20-21; 4,11-15; 1Timotei 3,15; Evrei 13,7.17). Cristos a spus despre Biserica Sa: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă. Cine vă dispreţuieşte pe voi pe mine mă dispreţuieşte, iar cine mă dispreţuieşte pe mine îl dispreţuieşte pe cel care m-a trimis” (Luca 10,16).

Numeroasele cărţi care formează Biblia nu ne spun niciodată că sunt inspirate, şi nici nu ne răspund la numeroasele întrebări esenţiale legate de canonicitatea lor. Cine pot sau nu să fie autorii umani ai acestor cărţi? Cine le-a scris prima dată? Însă Scriptura ne spune – remarcabil de clar – că Isus a întemeiat o împărăţie pe pământ, Biserica, cu o ierarhie şi autoritatea de a vorbi în numele Lui (Luca 20,29-32; Matei 10,40; 28,18-20). Dacă nu am avea Scriptura, am avea totuşi Biserica. Dar fără Biserică nu ar mai exista Noul Testament. Membri ai acestei împărăţii, Biserica, au scris Sfânta Scriptură, au păstrat numeroasele ei textele şi, în cele din urmă, i-au acordat canonicitate. Singură nu ar fi putut face nimic din toate acestea.

Concluzia este că adevărul Bisericii Catolice îşi are rădăcinile în istorie. Isus Cristos este o persoană istorică ce a dat autoritate Bisericii Sale pentru a învăţa, a guverna şi a sfinţi în locul Său. Biserica Sa ne-a dat Noul Testament cu autoritatea lui Cristos. Raţiunea refuză sola scriptura ca un principiu ce se contrazice pe sine.

Nebiblic

Sunt patru probleme cu apărarea principiului sola scriptura folosind 2Timotei 3,16. În primul rând nu se vorbeşte despre Noul Testament deloc. Cele două versete care precedă fragmentul citat spun: „Tu, însă, rămâi statornic în cele pe care le-ai învăţat şi în care crezi, ştiind de la cine le-ai învăţat. Din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi care îţi pot da înţelepciunea prin credinţa care este în Cristos Isus”. Acest pasaj nu se referă la Noul Testament. De fapt, niciuna dintre cărţile Noului Testament nu a fost scrisă când Timotei era copil. Susţinând acest verset ca autentificare a unei cărţi ce nu fusese scrisă încă depăşeşte cu mult ceea ce textul în sine cuprinde.

În al doilea rând, 2Timotei 3,16 nu afirmă că Sfânta Scriptură este singura normă de credinţă pentru creştini. Ca protestant, am fost vinovat de a fi văzut în Scripturi mai mult decât o sola, care pur şi simplu nu existau. Biblia ne învaţă despre îndreptarea prin credinţă, şi noi, catolicii, o credem, însă nu credem în îndreptarea doar prin credinţă, aşa cum fac protestanţii. Printre alte motive, Biblia spune că „omul ajunge la justificare prin fapte şi nu numai prin credinţă” (Iacob 2,24). Nu este o sola nici în 2Timotei 3,16. Pasajul nu susţine niciodată că Scriptura este singura normă de credinţă.

Iacob 1,4 ilustrează problema: „Răbdarea trebuie să ducă la desăvârşirea faptei ca să fiţi desăvârşiţi şi integri, fără să vă lipsească ceva”. Dacă aplicăm acestui text acelaşi principiu de exegeză pe care protestanţii îl folosesc în cazul fragmentului din 2Timotei 3,16, atunci ar trebui să spunem că răbdarea este tot ce avem nevoie pentru a fi perfecţi. Nu avem nevoie de credinţă, de speranţă, de caritate, de Biserică, de botez sau de orice altceva. Desigur, orice creştin ştie că acest lucru ar fi absurd. Dar insistenţa lui Iacob pe importanţa centrală a răbdării este mult mai puternică decât cea a lui Paul pe Scriptură. Cheia este aceea de a vedea că nu este nicio sola în nici unul dintre texte. Sola patientia ar fi la fel de greşit ca sola scriptura.

În al treilea rând, Biblia ne învaţă că Tradiţia orală este echivalentă cu Scriptura. Nu spune nimic când este vorba despre sola scriptura, dar este remarcabil de clară în a învăţa că Tradiţia orală este la fel de mult cuvântul lui Dumnezeu pe cât este Sfânta Scriptură. Paul scrie în ceea ce majoritatea erudiţilor consideră a fi prima carte scrisă din Noul Testament: „Îi mulţumim lui Dumnezeu fără încetare pentru că, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-aţi auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci aşa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu” (1Tesaloniceni 2,13). Potrivit lui Paul, cuvintele rostite de apostoli au fost cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, când Paul a scris cea de-a doua scrisoare către Tesaloniceni, i-a îndemnat pe creştinii de acolo să primească Tradiţiile orale şi scrise ca fiind egale în autoritate. Aceasta ar fi de aşteptat pentru că amândouă sunt cuvântul lui Dumnezeu: „Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin cuvânt, fie prin scrisoarea noastră” (2Tesaloniceni 2,15).

În cele din urmă, 2Timotei 3,16 se adresează în mod specific membrilor ierarhiei. Este o epistolă pastorală, scrisă unui tânăr Episcop pe care Paul l-a consacrat. R. J. Foster subliniază că expresia „omul lui Dumnezeu” se referă la miniştri, nu la persoanele laice obişnuite (Comentariu Catolic al Sfintei Scripturi, Thomas Nelson şi Fiii, 1149). Acest titlu a fost folosit în Vechiul Testament pentru a-i descrie pe cei consacraţi în slujirea lui Dumnezeu (Deuteronom 33,1; 1Samuel 2,27; 1Regi 12,22). Nu numai că textul nu spune Scriptura sola, dar îndemnul lui Paul pentru Timotei să studieze cuvântul lui Dumnezeu este în contextul unui îndemn la „a predica cuvântul” ca ministru al lui Cristos. A folosi acest text pentru a susţine că sola scriptura este predicată laicilor obişnuiţi înseamnă – împrumutând o expresie a lui Paul – a trece „peste cele scrise” (1Corinteni 4,6).

Irealizabil

Tăcerea Sfintei Scripturi asupra sola scriptura este asurzitoare. Însă când vine vorba despre adevărata autoritate a Scripturii şi a Tradiţiei, despre autoritatea de a predica şi de a conduce a Bisericii, textul este clar: „Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi… Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi… Dacă nu vrea să-i asculte nici pe ei, spune-l Bisericii. Iar dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş” (Matei 18,15-17). Conform Scripturii, Biserica este curtea supremă de apel pentru poporul lui Dumnezeu în materie de credinţă, morală şi disciplină. Se spune că de la Reforma de acum aproape 500 de ani – o Reformă având ca principiu formal sola scriptura – există acum peste 33.000 de denominaţiuni protestante. În Ioan 10,16, Isus profeţeşte că va fi „o singură turmă, un singur păstor”. Sprijinirea pe sola scriptura nu a fost niciodată eficientă în stabilirea doctrinei sau a autorităţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *