Arta de dragul Binelui

Teme: Artă.
.
Publicat la 24 martie 2009.
Print Friendly

Autor: Michael Schrauzer
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: This Rock, decembrie 2008

Câţi artişti faimoşi canonizaţi cunoaştem? L-am putea numi pe Fra Angelico (1395 – 18 februarie 1455), patronul artiştilor, numai că a fost beatificat oficial abia în 1982. Catherina de Bologna (1413-1462), patroana artiştilor şi a luptei împotriva tentaţiilor, a fost beatificată în 1703 şi canonizată în 1712, deşi pictura a fost doar una dintre realizările ei şi munca ei astăzi nu este large cunoscută; Hildegard von Bingen (1098-1179)? – poveste similară, dar nu a fost nici până astăzi canonizată oficial, deşi e amintită în Martirologiul Roman şi venerată în Biserica Romano-Catolică, pe 17 septembrie. Prin tradiţie se consideră că Sf. Luca, între activitatea medicală şi scris, îşi găsea timp să picteze – se spune că Fecioara din Czestochowa e făcută chiar de mâna lui – dar puţine volume de istorie a artei îl menţionează în indexurile lor.

Buna Vestire - Fra Angelico

Alţii? Adevărul – şi pe bună dreptate stânjenitor – este că nu sunt alţii. Cu excepţia a doi artişti-sfinţi obscuri (aţi auzit vreodată de Sf. Antony Primaldi sau Sf. Tutilo?), nimeni altul din panoplia de mari artişti nu a fost recunoscut oficial de Biserică pentru viaţa lui de sfinţenie. Biserica a copleşit cu onoruri pictori, sculptori, făuritori de mozaicuri, arhitecţi, şi le expune cu mândrie operele în lăcaşurile de închinăciune, de la cea mai umilă capelă de ţară până la Bazilica Sf. Petru, şi totuşi nu există Sf. Leonardo da Vinci, nici Sf. Michelangelo, nici Sf. Rubens.

Aceasta nu înseamnă desigur că cerul este lipsit de aceşti artişti de geniu sau de alţii asemenea lor, numai că Biserica nu are motiv să facă declaraţii pozitive privind sfinţenia vreunuia din ei. Istoria este puţin diferită în ortodoxie, care celebrează în calendar numeroşi sfinţi-iconografi (nici unul mai faimos decât Andrei Rublev). Două sunt întrebările care apar în legătură cu această aparentă deficienţă: care este problema cu artiştii, şi dacă sfinţenia lor personală sau lipsa acesteia ar trebui să afecteze răspunsul nostru faţă de opera lor?

La fel ca oricare alţii

Să începem cu prima întrebare: problema cu artiştii, ca de altfel cu orice persoană creativă în general – este că sunt egoişti, narcisişti sau cel puţin pot părea ca atare, manifestând o încredere plină de vanitate împotriva oricărei critici la adresa operei lor, o concentrare exclusivă pe opera proprie care frizează insensibilitatea faţă de nevoile aproapelui şi introspecţie fără rezerve care se asimilează pur şi simplu cu absorbţia în sine. Şi date fiind rezultatele adeseori dificil de apreciat ale muncii lor, este uşor să îi acuzăm pe artişti că sunt prea îngăduitori cu ei înşişi.

Poate că toate acestea nu sunt decât prejudecăţi, sau, dimpotrivă, pot să corespundă unor defecte spirituale reale. Mult mai dificil de evitat este adevărul practic că a face artă este o activitate consumatoare de timp şi se desfăşoară în mod tipic în solitudine, aşa că artistul nu face nimic direct ca să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi sau să-i mângâie pe cei întristaţi – exceptând poate într-un anume sens metaforic. Nimic din toate acestea nu împlineşte expectanţele unui comportament de sfânt, astfel încât nu e de mirare că artiştii au probleme de imagine atunci când se ajunge la eventualitatea evaluării cauzei de beatificare. „Cât de greu este pentru artişti să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! Mai uşor trece o cămilă prin urechea acului…”

Desigur, mulţi, dacă nu chiar majoritatea artiştilor sunt oameni tăcuţi, care muncesc din greu şi nu sunt nici mai buni nici mai răi decât restul omenirii, sub aspect moral. Asemenea celor care-şi urmează orice altă vocaţie, artiştii se confruntă cu propriile lor tentaţii şi slăbiciuni – iar mândria, ambiţia, gelozia, indiferenţa, senzualitatea, autocompătimirea sunt capcane obişnuite şi în viaţa lor. Dar spre deosebire de toţi ceilalţi, artiştii cad poate cel mai adesea victime ale unei pericol specific vocaţiei lor, anume esteticismul, ale cărui efecte devastatoare pot explica deficitul în canonizare.

Ce am făcut pentru Artă

Esteticismul presupune ridicarea vocaţiei artistice deasupra oricărei jurisdicţii morale. Arta este totul, legea estetică reprezintă autoritatea supremă. Cei care au căzut în această tentaţie cred că vocaţia artistică îi autorizează şi le impune să facă absolut tot ceea ce e necesar pentru a duce viziunea lor artistică proprie la succes. Desăvârşirea operei este scopul care trebuie atins cu orice preţ şi orice păcat sau orice încălcare a legii pe drumul spre scop se justifică şi se ispăşeşte prin însăşi opera de artă. Pentru cine priveşte din exterior, cum ar fi de exemplu Biserica, orice încercare de a-i împiedica sau limita prin invocarea codului moral înseamnă a dezlănţui răcnete furibunde împotriva „cenzurii”.

Natura umană fiind aşa cum e, susţinătorii esteticismului (în special romanticii şi descendenţii lor) îşi manifestă cu perseverenţă presupusa autorizaţie prin acte deliberate de rebeliune morală şi estetică. Astfel, ei susţin că pentru a-şi hrăni viziunea creatoare caută de preferinţă inspiraţia pe căile întunecate ale experienţei umane, în loc de potecile luminoase ale sfinţeniei, şi că vor produce opere de artă cât de şocante şi de transgresive doresc ei. Ca atare, nu există viciu, exces sau defect de caracter atât de mare, nici desfrâu atât de josnic, nici o neglijare a îndatoririlor religioase atât de completă încât să nu poată fi scuzată prin cuvintele: „Sunt Artist. Tot ceea ce fac, fac pentru Artă”.

Aceasta înseamnă de fapt să transformi arta în idol. Şi acestui idol o seamă de indivizi i-au sacrificat nu numai timpul, talentul, baza materială, ci şi sufletul. Pictorul mural mexican Diego Rivera scria: „Niciodată n-am crezut în Dumnezeu, dar cred în Picasso”. Esteticismul face din artă dumnezeu, iar din artist preotul său – fără să lase spaţiu adorării adevăratului Dumnezeu. Atunci când Asbury, scriitorul non-religios şi vanitos dintr-o povestire a lui Flannery O’Connor, rosteşte remarca pompoasă: „Artistul se roagă creând”, bătrânul preot îi dă replica: „Nu-i de ajuns!… Dacă nu te rogi zilnic, îţi neglijezi sufletul nemuritor”. „E absolut necesar”, scria Jacques Maritain, „ca artistul să lucreze pentru altceva decât propria-i operă, pentru ceva ce să iubească mai mult. Dumnezeu este infinit mai demn de iubire decât arta” (Artă şi Scolasticism, cap. 9).

Geniul nu echivalează cu sfinţenia

Într-o măsură mai mare sau mai mică, absolut toţi artiştii sunt tentaţi de falsa biblie a esteticismului, astfel încât gloria să le încununeze eforturile. Dar chiar şi cei cu intenţiile cele mai nobile, care-şi folosesc talentul pentru crearea unor lucruri frumoase, nu sunt scutiţi de a folosi pentru mântuirea sufletelor lor metodele obişnuite şi recomandate. Sf. Toma de Aquino observa că artistul, în calitate de artist, lucrează pentru a atinge perfecţiunea în opera de artă, dar artistul în calitate de fiinţă umană trebuie să lucreze pentru mântuirea sufletului său cu frică şi cutremur, ca orice om. A realiza o mare operă de artă este cu siguranţă – şi poate din nefericire – un act care nu poate perfecţiona sufletul, nu poate asigura iertarea păcatelor, şi cu atât mai mult nu poate servi drept motiv de canonizare.

Totuşi, dacă li s-ar da să aleagă între a produce o capodoperă şi să rămână încărcaţi de păcate până la sfârşitul zilelor sau, dimpotrivă, să ducă o viaţă sfântă, fără să iasă niciodată din mâna lor cea mai umilă creaţie, câţi dintre artişti nu ar alege prima alternativă şi s-ar baza pe milostivirea lui Dumnezeu pentru restul? Probabil că majoritatea ar proceda astfel – altfel cum am putea explica numărul extrem de redus de artişti canonizaţi?!

Pe de altă parte, problema are poate mai puţin de-a face cu vocaţia artistică în sine şi mai mult cu ambiţia malignă şi efectul de intoxicare al laudelor. Artistul talentat şi dedicat simte că îi este la fel de greu să reziste tentaţiei de a se împăuna cu laudele şi complimentele care vin cu succesul material, pe cât îi este de greu să nu o facă unui director executiv, unui politician sau unui star de cinema. Cei care sunt deja predispuşi să cucerească un loc în topul de succes al acestei lumi ar putea foarte bine să îl obţină, dar dobândirea unui loc în lumea cealaltă nu prea se află pe agenda lor de priorităţi.

Oare sfinţenia exclude succesul artistic? Sau vice versa? Cu siguranţă că nu. Dar nici unul dintre obiective nu e uşor de atins, iar a le atinge pe ambele este de două ori mai greu – sau, cum spunea Jacques Maritain, „dificultate la pătrat”. Să avem în vedere că până şi umilul artizan medieval sau constructorul de catedrale este puţin reprezentat în canonul sfinţilor. Fericitul Fra Angelico, indiscutabil un mare dar şi umil artist, a refuzat onoruri şi bogăţii şi a pictat numai subiecte religioase. A căutat liniştea în viaţa religioasă, considerând, aşa cum spunea adeseori, că „pentru a picta lucrările lui Cristos trebuie să trăieşti aşa cum a trăit Cristos”. Aceasta e de fapt adevărata preoţie artistică, dar puţini artişti au avut talentul sau convingerea de a-i urma exemplul.

Opera lui Fra Angelico iradiază inocenţă şi dulce pietate, deşi poate nu mai mult decât cea a altor confraţi ai lui mai puţin pioşi – ceea ce ne conduce la a doua problemă. Dată fiind imoralitatea uneori şocantă a artiştilor, ce facem cu operele lor? E posibil să trecem cu vederea căderile morale atunci când admirăm creaţiile lor?

Creat de păcătoşi

De la dezgustul faţă de păcatele publice sau private ale artistului, cunoscute sau doar bănuite, se trece uşor la dezgustul faţă de creaţia sa. Picturile sunt repudiate, statuile ignorate, filmele boicotate – nu din cauza lipsei meritului estetic sau chiar a conţinutului discutabil, ci numai din cauză că au fost produse sau prezentate de cutare sau cutare, ale cărui opinii sau stil de viaţă sunt considerate ofensatoare.

Se întâmplă şi situaţia opusă: lucrările sunt lăudate (adeseori în ciuda evidentei lor mediocrităţi estetice) în principal datorită creatorului lor, care e un bun creştin. Aici greşeala este de a afirma vina sau inocenţa prin asociere. Operele de artă sunt creaturi independente, ca şi copiii: nici păcatele şi nici virtuţile părinţilor lor nu trebuie să cadă asupra lor.

Aşa cum se întâmplă, fiecare operă de artă pe care a privit-o cineva a fost făcută de un păcătos. Unii au avut ceva mai multă notorietate decât alţii: biografiile artiştilor ni-i arată afemeiaţi, adulteri, mincinoşi, huligani, hoţi, ucigaşi – şi mulţi dintre ei nu au făcut nici măcar cea mai slabă aluzie la esteticism ca să-şi explice comportamentul. Dar dacă valoarea estetică a artei ar fi dată de caracterul şi virtuţile artistului care a creat-o, atunci abia dacă s-ar găsi câte ceva ici şi colo prin muzeele noastre. Şi dacă păcătoşii ar fi incapabili să realizeze lucrări bune, atunci am fi cu toţii pierduţi.

Slavă Domnului, harul poate restabili binele şi frumuseţea într-o lume marcată de păcat. Deşi unii observatori înzestraţi cu multă sensibilitate afirmă că pot detecta în operele de artă defecte şi diformităţi care trădează păcatele artistului, este în întregime posibil ca o mare operă de artă să fie făcută de un mare păcătos. Indiscutabil, marea artă a fost inspirată de mari păcate, de la căderea lui Adam şi Eva până la păcatele personale ale artistului. Dumnezeu transformă toate lucrurile în bine, deşi ar fi fost mai bine ca păcatul să nu fi intrat niciodată în lume.

Cu siguranţă, artiştii răspund în faţa lui Dumnezeu pentru felul în care-şi folosesc darurile. Arta marcată în mod deliberat de corupţie are puţine trăsături care să o facă recomandabilă. „Arta care-L ofensează pe Dumnezeu, îl jigneşte şi pe creştin şi… se pierde îndată … şi strigă după frumuseţe” (Maritain, Artă şi Scolasticism, cap. 9). În final, trebuie să judecăm arta şi nu pe artişti. Ne putem bucura de măreţia artistică oriunde am găsi-o, indiferent cine a produs-o şi, cu voia Domnului, am putea să îl întâlnim pe artist în Împărăţia Cerurilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *