Martirii catolici ai Holocaustului

Teme: Istorie.
.
Publicat la 24 februarie 2009.
Print Friendly

Autor: Matthew E.Bunson
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: This Rock, noiembrie 2008

Catolicii sunt acuzaţi în mod constant că Papa Pius al XII-lea a fost complice la Holocaust, că un mare număr de catolici au colaborat cu regimul diabolic al lui Hitler şi că preoţii, călugăriţele, Episcopii catolici au fost membri fervenţi ai partidului nazist şi susţinători ai politicii acestuia. E adevărat că mulţi catolici s-au făcut că nu văd în acea vreme Holocaustul iar alţii au tăcut de frică, temându-se pentru propriile vieţi şi ale familiilor lor. Cu siguranţă că au existat mulţi foşti catolici care au făcut parte, ca membri, din cercurile naziste, după cum au existat şi un oarecare număr de catolici care i-au susţinut pe nazişti dintr-un sentiment pervertit de naţionalism şi convingeri anti-semite sau pur şi simplu din interes propriu, în condiţiile unui stat corupt şi diabolic.

Adolf Hitler

Dar ceea ce mulţi nu ştiu este că Biserica însăşi a fost ţinta atacurilor naziste. La 6 iunie 1941, Martin Bormann, şeful cancelariei partidului nazist, secretarul personal al lui Adolf Hitler şi una dintre cele mai puternice figuri ale celui de al Treilea Reich, a emis un decret secret către toţi Gauleiters-ii (= conducătorii regionali de partid) din Reich cu privire la adevăratele intenţii ale regimului nazist în privinţa bisericilor creştine.

„Oamenii trebuie separaţi din ce în ce mai mult de Biserică şi de reprezentanţii ei, preoţii… După cum influenţele nocive ale astrologilor, clarvăzătorilor şi altor escroci sunt eliminate şi suprimate de stat, la fel trebuie să fie îndepărtată în totalitate posibilitatea oricărei influenţe exercitate de Biserică… Până când nu se va întâmpla aceasta, conducătorii statului nu vor avea influenţă asupra cetăţenilor individuali. Până atunci, nici oamenii şi nici Reich-ul nu vor avea o existenţă sigură pentru totdeauna” („Relaţia dintre Naţional-Socialism şi Creştinism”).

Adevărul este că multe mii de catolici, bărbaţi, femei şi copii au murit în lagărele de concentrare, în camerele de tortură ale SS-ului şi ale Gestapo-ului sau pe câmpurile şi în satele din Europa pentru „crima” de a fi proclamat adevărul înaintea unuia dintre cele mai diabolice regimuri instaurate vreodată în istoria omenirii. Această realitate istorică a oprimării nu reduce în nici un fel culpabilitatea unor catolici în Holocaust şi nici nu sugerează faptul că genocidul fără precedent al evreilor ar trebui uitat sau considerat cu o semnificaţie redusă.

Un catolicism robust

În Germania, Biserica a supravieţuit trecând prin multe suferinţe pe care le-a avut de îndurat chiar spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Printre acestea se numără şi politica de Kulturkampf implementată de puternicul cancelar german Otto von Bismarck, care căuta să reducă influenţa catolicismului în viaţa Germaniei. Catolicii s-au ridicat ferm împotriva lui Bismarck, iar interesele politice ale catolicilor au fost apărate de Zentrum, Partidul Catolic German de Centru, lansat în politică în 1870. Partidul a ajuns pe culmile puterii în timpul Republicii de la Weimar, între 1919 şi 1933, când a deţinut de opt ori funcţia de cancelar.

Spre sfârşitul anilor 1920, Biserica Catolică număra în Germania vreo 20 milioane de membri, surclasată numeric de cei 40 milioane de luterani. Vitalitatea comunităţii catolice se manifesta însă prin cei 20.000 de preoţi (comparativ cu 16.000 de miniştri luterani), un milion şi jumătate de membri ai Organizaţiei Tineretului Catolic, o presă catolică activă, sindicate şi uniuni muncitoreşti catolice şi mult respectatul Partidul Catolic de Centru. La început, mulţi catolici, ca de altfel şi alţi germani, nu au fost pe deplin conştienţi de pericolul reprezentat de naţional-socialism. Unii au considerat nazismul ca pe un potenţial aliat în lupta împotriva comunismului. Episcopul Christian Schreiber din Berlin, de exemplu, a permis catolicilor să se înscrie în acest partid.

Majoritatea episcopilor şi preoţilor germani însă, s-au alarmat de apariţia naziştilor şi de discursurile lor antisemitice, de tonul radical naţionalist şi voinţa clar exprimată de a recurge la violenţă şi intimidare. La începutul anului 1931, Conferinţa Episcopilor din regiunea Koln a condamnat naţional-socialismul, după care făcut acelaşi lucru Episcopii din Paderborn şi Freiburg. Presa catolică şi Partidul Catolic German de Centru au fost de asemenea în mod clar ostili nazismului. Pe de altă parte, Hitler şi naziştii au încercat să se prezinte faţă de catolici drept moderaţi şi îngăduitori, dar reacţia instinctivă a majorităţii catolicilor faţă de ei a fost negativă şi numai un număr mic de catolici au votat cu naţional-socialiştii în alegeri înainte de 1933.

Ascensiunea lui Hitler

La 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler a fost numit oficial în funcţia de cancelar de către vârstnicul preşedinte Paul von Hindenburg (la acea dată avea 86 ani, a decedat un an mai târziu – n.tr.). După o lună, la 27 februarie 1933, infama incendiere a Reichstagului (un complot pus la cale de nazişti) i-a dat lui Hitler pretextul de a instaura dictatura prin aşa-numitul Act de Împuternicire din martie 1933. Actul acorda puteri atotcuprinzătoare guvernului, incluzând anularea elementelor cheie ale drepturilor de bază, timp de patru ani.

De îndată Hitler a trecut la distrugerea oricărei opoziţii – politică, socială şi religioasă. La dispoziţia sa erau toate instrumentele statului: legile Reich-ului, securitatea Reich-ului, inclusiv poliţia obişnuită, Gestapo-ul, trupele SS şi SD (Sicherheitsdienst = serviciul secret al naziştilor). Cealaltă sursă de teroare o constituia existenţa lagărelor de concentrare, cel mai temut fiind la început Dachau, care a fost deschis în martie 1933 la 16 km nord-vest de Munchen, şi care s-a umplut în curând cu duşmanii regimului, inclusiv mii de catolici.

Începe persecuţia

În februarie 1933, Hermann Goring a interzis toate ziarele catolice din Koln sub acuzaţia că credincioşii catolici erau angajaţi ilegal în politică. Interdicţia a fost curând ridicată, dar acesta a constituit un mesaj clar trimis catolicilor. Puţin timp după aceea, asasini din Sturmabteilung (SA) („Cămăşile Brune”) au năvălit într-o adunare a sindicatelor creştine şi a Partidului Catolic de Centru, brutalizându-i pe mulţi dintre cei care se aflau de faţă. În continuare, guvernul a interzis celelalte partide politice. Social-democraţii (SPD) au fost interzişi în iunie. La 5 iulie 1933, Partidul Catolic de Centru şi aliatul său, Partidul Poporului din Bavaria, s-au autodizolvat ca urmare a necontenitei politici naziste de intimidare şi a promisiunilor mincinoase făcute catolicilor privind libertatea educaţiei şi a grupurilor de tineret. La 14 iulie 1933, Germania a devenit în mod oficial stat cu un singur partid.

Pe măsură ce partidele se dizolvau, Gestapo-ul a început să efectueze arestări „de curăţire” a tot ceea ce se putea opune printr-o revoluţie socială. Sute de preoţi au fost ridicaţi pentru că au vorbit împotriva schimbărilor anti-democratice şi împotriva persecuţiilor la care erau supuşi evreii. Mii de membri ai Partidului Catolic de Centru erau în închisori sau în lagărele de concentrare chiar înainte ca partidul să se autodizolve. Sindicatele creştine s-au dizolvat spre sfârşitul lunii iunie. Sub presiunea crescândă a nazismului, Episcopii din Germania au fost de acord să permită membrilor să se alăture partidului nazist. Din necesitatea unei declaraţii permanente care să clarifice în mod legal statutul Bisericii Catolice în Germania nazistă, Papa Pius al XI-lea a semnat un concordat cu Hitler la 20 iulie 1933.

Deşi concordatul din 1933 este atacat astăzi şi considerat ca o capitulare a catolicilor în faţa naziştilor, acesta a fost considerat la vremea la care a fost semnat în termeni similari cu Concordatul din 1800 dintre Papa Pius al VII-lea şi Napoleon Bonaparte. În faţa unui dictator care îşi va încălca sigur toate promisiunile, Papa Pius al XI-lea a căutat un document oficial care să poată fi folosit pentru apărarea drepturilor catolicilor şi ale instituţiilor catolice într-un viitor despre care Pontiful ştia că va fi întunecat şi periculos pentru toţi cei care mărturiseau credinţa în Cristos.

Politica „de acoperire” a partidului nazist era descrisă cu termenul de Gleichschaltung şi se referea la efortul de a aduce toată cultura germană, practica religioasă, politica şi chiar şi viaţa de zi cu zi în strictă conformitate cu ideologia nazistă. Era o politică de control total al gândirii, credinţei şi practicării acesteia şi care avea drept consecinţă eradicarea sistematică a tuturor elementelor anti-naziste din ţară. Efortul de a controla Biserica era numit Kirchenkampf (războiul contra Bisericii), deşi catolicii nu erau atacaţi pe baza legală a catolicismului lor. Mai degrabă catolicii care se opuneau nazismului erau arestaţi şi asasinaţi pentru „crime” împotriva statului.

Teroarea nopţii

O astfel de victimă catolică de seamă a fost preşedintele Acţiunii Catolice în Germania, Erich Klausener. El a ţinut o cuvântare în iunie 1934 împotriva regimului, în cadrul Congresului Catolic de la Berlin. A fost împuşcat în biroul său la 30 iunie 1934, în cursul aşa-numitei „Nopţi a Cuţitelor Lungi”, când Hitler a anihilat mai mulţi dintre opozanţii săi politici, inclusiv pe conducătorul SA (care supravieţuise mai mult decât era util) şi numeroşi politicieni conservatori. Întregul colectiv de conducere al lui Klausener a fost trimis în lagărele de concentrare.

Pentru catolicul laic obişnuit, pentru clericii şi călugăriţele din Germania, ascensiunea şi instaurarea dictaturii naziste în 1933 şi 1934 a însemnat o schimbare radicală în viaţa de zi cu zi. Deşi li se permitea să meargă la Liturgie, catolicii trăiau într-o atmosferă de propagandă şi opresiune crescândă, cu teama de a fi arestaţi în orice clipă şi cu frica torturantă că orice spuneau prietenilor şi chiar familiei putea fi raportat Gestapo-ului. Prietenii, preoţii, profesorii, rudele erau ridicate în noapte şi după un timp veneau înapoi zvonuri vagi şi relatări cumplite despre arestarea sau asasinarea lor.

Au început apoi atacurile asupra presei şi educaţiei catolice. A fost decretată o lege specială a editorului in decembrie 1933, cu intenţia de a frâna orice discurs, impunând ca toţi editorii să se alăture Camerei Literare a Celui de al Treilea Reich. Camera, care făcea parte din Ministerul Propagandei al lui Josef Goebbels, decidea ce anume putea fi publicat. Legea a pus practic capăt presei catolice din Germania. Ziarele şi publicaţiile catolice şi-au închis porţile fiindcă nu au putut să se complacă în limitarea libertăţii impusă de guvern şi nici să susţină propaganda nazistă în probleme atât de oribile precum sterilizarea forţată şi eutanasia. La începutul anului 1933 existau peste 400 de cotidiene catolice în Germania. În 1935, nici unul. Pe parcursul următorilor ani, s-au stins şi periodicele catolice şi foile diecezane. În 1941, naziştii au interzis şi ziarele diecezane săptămânale şi jurnalele catolice care mai rămăseseră.

În 1935, li s-a interzis tuturor grupărilor de tineret să participe la evenimente publice, să poarte uniforme şi, mai presus de toate, să participe la orice formă de sport organizat. Singura excepţie de la regulă o constituia, desigur, „Tineretul Hitlerist” şi corespondentul său feminin, „Liga Fetelor Germane”, organizaţiile paramilitare oficiale de tineret ale partidului nazist. Din 1936, înrolarea în „Tineretul Hitlerist” a devenit obligatorie pentru toţi băieţii şi fetele germane. În acelaşi timp au fost abolite toate celelalte organizaţii de tineret.

În continuare, germanii catolici au fost descurajaţi să îşi trimită copiii la şcoli catolice. Propaganda nazistă considera că şcolile catolice sunt neloiale şi adăpostesc corupţia, iar familiile erau chemate în faţa autorităţilor unde li se cerea să declare în mod oficial de ce au hotărât să trădeze regimul. În cursul chinuitoarelor interogatorii, părinţilor – în special celor care lucrau pentru guvern sau pentru forţele armate germane – li se puneau în vedere consecinţele atitudinii lor: pierderea posibilităţii de promovare, demisia forţată şi chiar închisoarea. În felul acesta, nu este deloc surprinzător că şcolile catolice s-au văzut confruntate cu scăderea masivă a copiilor înscrişi.

După câţiva ani de coerciţie nazistă, înscrierea în şcolile Arhidiecezei de Munchen a scăzut la mai puţin de 5%. Rezultatul: până în 1939 au fost închise mai mult de 10.000 de şcoli catolice iar copiii catolici au fost trimişi la şcolile publice naziste pentru îndoctrinare. Totuşi, cu fiecare pas nou în Kirchenkampf, naziştii descopereau tot mai mulţi catolici dispuşi să ia cuvântul împotriva lor. Ca urmare preoţii, în calitate de cele mai puternice simboluri ale Bisericii, au devenit ţinta preferată a propagandei naziste: capcane legale, arestaţi şi ucişi.

Procesele publice

Una din cele mai eficiente manevre naziste legale împotriva preoţilor catolici (şi a unor clerici protestanţi) erau procesele publice, care puneau în lumină aşa-zisa imoralitate criminală. Între 1935 şi 1936, sute de preoţi, călugări şi surori, fraţi-laici au fost arestaţi, acuzaţi de perversiuni sexuale, pedofilie şi homosexualitate şi apoi supuşi proceselor publice. Tehnica tipică a Gestapo-ului era să întindă o cursă unui preot, chemându-l într-o cameră de hotel sau într-un apartament pretinzând că ar avea nevoie cineva de ritualurile de pe urmă. Odată ajuns acolo, preotul se găsea în faţa unei prostituate în timp ce oficialii Gestapo-ului făceau fotografii ale victimei uluite, fotografii care erau apoi prezentate la proces drept probe incriminatorii.

Alţi preoţi erau fals acuzaţi că ar fi molestat copii, iar ziarele germane erau pline de astfel de relatări şi imagini pornografice cu preoţi şi alţi clerici. Mulţi preoţi „mărturiseau” cele spuse în acuzaţii, sub tortură sau ca urmare a ameninţărilor proferate de anchetatori la adresa familiei şi cunoscuţilor. Împotriva acestor evenimente se făceau auzite proteste în Statele Unite şi de la Episcopii locali, dar acestea nu au însemnat nimic: bătaia de joc plină de cruzime împotriva preoţilor în filme, piese de teatru, cuvântări şi cântece continua la fel. Enciclica puternic anti-nazistă a Papei Pius al XI-lea, intitulată Mit Brennender Sorge, din martie 1937, a încurajat catolicii să se opună în continuare nazismului.

Tonul opoziţiei anti-naziste a fost dat în ţară de curajoşii Cardinalul Michael von Faulhaber din Munchen, Cardinalul Conrad Count von Preysing din Berlin, Episcopul Clemens August Count von Galen din Munster, Arhiepiscopul von Preysing din Berlin, Cardinalul Bertram din Breslau şi Cardinalul Schulte de Koln. Cardinalul Faulhaber a susţinut un magnific trio de predici de Advent în 1933, prin care condamna vehement propaganda nazistă antisemitică şi a provocat o astfel de furie printre nazişti încât ediţia publicată a predicilor sale a fost interzisă de guvern. Episcopul von Galen, supranumit „Leul din Munster,” a vorbit fără frică împotriva nazismului pe toată durata războiului şi numai extrema sa popularitate l-a împiedicat să împărtăşească soarta pe care au avut-o atât de mulţi Episcopi şi preoţi din Germania şi de pretutindeni. A fost beatificat de Biserică pentru sfinţenia şi eroismul său.

Reţeaua clandestină

Preoţii catolici, călugăriţele şi laicii au făcut posibilă răspândirea enciclicei Mit Brennender Sorge pretutindeni în Germania. În ciuda eforturilor concertate ale Gestapo-ului, mii şi mii de copii au fost tipărite prin intermediul unei vaste reţele clandestine şi distribuite apoi în parohiile Germaniei naziste. Proteste oficiale au fost înaintate de nazişti Vaticanului; Goebbels a lansat o reînnoită campanie de propagandă anticatolică, iar Gestapo-ul a arestat sute de catolici, inclusiv copii care fuseseră prinşi distribuind enciclica. Au fost orchestrate noi procese împotriva preoţilor şi surorilor, inclusiv batjocura de proces împotriva a 170 de franciscani de la Koblenz, acuzati de imoralitate.

Odată cu invazia naziştilor în Polonia în septembrie 1939 şi începutul celui de-al doilea război mondial, catolicii din Germania au avut de făcut faţă unei şi mai mari constrângeri în numele securităţii Reich-ului. Aceeaşi politică prin care Germania fusese transformată în închisoare era acum nemilos implementată în Europa ocupată, pe măsură ce li se dădea mână absolut liberă organelor naziste de teroare: SD, SS, Gestapo etc. Catolicii din Polonia[1], Ungaria, Cehoslovacia, Franţa, Germania erau arestaţi sub acuzaţia că au adus critici la adresa regimului, au ajutat evreii sau pur şi simplu au refuzat să îndepărteze simbolurile religioase din şcoli. Miile de spioni şi informatori (mulţi dintre ei temându-se pentru propria viaţă) asigurau un flux continuu de rapoarte către Gestapo şi SD. Cei care obiectau erau executaţi pentru trădare.

Un astfel de om a fost Franz Jagerstatter. Judecat la Berlin, a fost condamnat la moarte pentru răzvrătire şi executat la 9 august 1943 prin decapitare. Iată ce scria cu puţin înainte de moarte: „Nici închisoarea, nici lanţurile, nici condamnarea la moarte nu poate jefui un om de credinţa şi voinţa sa liberă. Dumnezeu dă atât de multă tărie încât poţi suporta orice suferinţă…”. Franz Jagerstatter a fost beatificat la 26 octombrie 2007 la Linz. Arestările, tortura, represiunile şi execuţiile în masă au continuat neabătut până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi prăbuşirea celui de al treilea Reich, dar şi rezistenţa catolică a continuat la fel. Pretutindeni, catolicii din Europa ocupată şi-au jertfit viaţa ca să-i apere pe evrei de la deportare în lagărele de concentrare.

Greve şi proteste

În 1941, în Ţările de Jos, catolicii au luat parte la greve şi proteste împotriva felului în care erau trataţi evreii de către nazişti. În iulie 1942, naziştii au declarat că toţi evreii convertiţi şi evreii căsătoriţi cu neevrei vor fi scutiţi de deportare dacă încetează mişcările de protest. În timp ce protestanţii din Ţările de Jos au fost de acord, Arhiepiscopul de Utrecht nu s-a oprit. Ca urmare, autorităţile au deportat pe toţi catolicii cu sânge evreiesc, inclusiv pe viitoarea sfântă Edith Stein, în timp ce 9.000 de protestanţi evrei au fost scutiţi. Deportările în masă au început curând şi catolicii au ajutat mii de evrei să scape şi au ascuns alţi 40.000. Patruzeci şi nouă de preoţi şi-au dat viaţa ajutându-i pe evrei. Acelaşi lucru s-a întâmplat în Franţa şi Italia, unde Cardinalii, Episcopii şi preoţii îi îndemnau pe credincioşi să îi ajute pe evrei şi să îi adăpostească.

Model pentru toţi catolicii a fost Papa Pius al XII-lea şi acţiunile sale eroice şi bine documentate în ajutorul şi în numele evreilor din Italia. Aşa cum a spus Pontiful în 1942, în Mesajul de Crăciun, catolicii nu trebuie să uite „pe acei sute de mii care, fără nici o vină proprie, uneori numai din motiv de naţionalitate sau rasă sunt însemnaţi pentru moarte sau extincţie progresivă”. Diplomatul israelian Pinchas Lapide, în cartea sa din 1967, intitulată „Ultimii trei Papi şi evreii”, a arătat cu documente că un număr între 700.000 şi 860.000 de evrei au fost salvaţi de la moarte de Biserică. Se poate să se fi făcut mai multe, dar Lapide aminteşte că şi atunci când catolicii polonezi au fost striviţi, clerul şi călugării catolici au salvat cel puţin 15.000 (posibil chiar 50.000) de evrei.

La sfârşitul celui de al 12-lea an al dominaţiei hitleriste, în 1945, 10 milioane de catolici muriseră ca soldaţi, la muncă forţată, ca pierderi civile colaterale în lupte sau ca victime în camerele de gazare. Bisericile catolice, catedralele, mânăstirile, şcolile, universităţile şi monumentele zăceau în ruine. Sarcina care revenea catolicilor care supravieţuiseră în Europa era să reconstruiască acele instituţii şi, la fel de dificil, să repare răul spiritual făcut în cei 12 ani de Reich.

Note
[1] Polonia în special a fost ţinta brutalităţii naziste. Evreii polonezi au fost exterminaţi prin muncă şi în camerele de gazare. Polonia s-a confruntat cu eliminarea clasei politice, intelectuale şi militare şi reducerea supravieţuitorilor la condiţia de condamnaţi la muncă forţată. Cel puţin 1,5 milioane de polonezi au fost duşi în Reich la muncă forţată între 1939 şi 1945. Ca să distrugă cultura poloneză, germanii au închis universităţi, şcoli, muzee, biblioteci şi centrele ştiinţifice.

Cea mai de temut instituţie poloneză era, desigur, Biserica, fiindcă întărea speranţa poporului polonez şi încuraja aspiraţia spre cultura, învăţământul şi independenţa Poloniei. În regiunile Poloniei anexate Reich-ului, oficialii nazişti au închis biserici, seminarii, mânăstiri, iar majoritatea preoţilor au fost arestaţi sau executaţi. Între 1939 şi 1945 au fost ucişi peste 3.000 de membri ai clerului: 1.992 au murit în lagărele de concentrare, 787 dintre aceştia la Dachau. În total, se estimează că numărul polonezilor ucişi în război a fost între 5 şi 5,5 milioane, incluzând 3 milioane de evrei, fără a mai număra şi pe cei jumătate de milion de civili şi militari ucişi în luptă. (n.tr)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *