Episcopul contra naziştilor

Teme: Istorie.
.
Publicat la 24 februarie 2009.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Joanna Bogle
Traducere: Florin Tatu
Sursa: This Rock, februarie 2008

Este surprinzător faptul că, în timpul unui regim modern care a ajuns să fie privit ca întruchiparea răului – astfel încât simpla evocare a numelui partidului politic trezeşte imagini de moarte şi oroare – opoziţia cea mai sonoră şi coerentă nu a venit din partea unor tineri militanţi sau a unor umanişti înflăcăraţi, ci din partea unui prinţ-episcop. Sfinţii şi eroii vin deseori din locuri neaşteptate. Acest adversar proeminent al nazismului în Germania a fost un om scăldat în istorie, a cărui viziune asupra lumii a fost formată în Europa sfârşitului secolului XIX. A fost crescut într-un vechi castel lipsit de orice confort modern şi cuprins de o atmosferă plină de tradiţie, fidelităţi locale, credinţă religioasă profundă şi implicare în activităţi sociale şi caritabile.

Clemens August von Galen

Contele Clemens August von Galen, Episcop de Munster, în Renania, provine din una dintre cele mai cunoscute familii aristocratice ale Germaniei. Opoziţia sa faţă de regimul nazist, şi mai ales poziţia sa împotriva programului îngrozitor de eutanasie a făcut din el un erou emblematic. A rămas cunoscut în timpul vieţii sale ca „leul din Munster”. Beatificat recent de Biserică, este o figură care a avut o viaţă şi un mesaj ce merită să fie mai bine cunoscute, mai ales acum, când subiectul celui de-al doilea război mondial revine în atenţie.

„Nici laudă, nici frică”

Clemens August s-a născut în martie 1878 şi a fost al unsprezecelea din treisprezece copii. A crescut în castelul Dinklage şi avea să îşi amintească cu plăcere de zilele copilăriei. Era o viaţă de modă veche, bine structurată. Fiecare zi începea foarte devreme cu Liturghia, iar după regula familiei, dacă unul din copii ajungea târziu la Liturghie, nu primea unt pe pâine la micul dejun – şi dacă unul din ei nu venea deloc la Liturghie, nu primea deloc micul dejun. Dar era o viaţă fără griji, copiii fiind încurajaţi să se joace în aer liber şi să se bucure de viaţa la ţară. Familia era caldă şi afectuoasă, astfel încât toţi copiii au rămas apropiaţi tot timpul vieţilor lor.

Familia von Galen era una din cele mai proeminente familii nobile din Westfalia, iar contele Heribert, tatăl lui Clemens August, era membru al parlamentului imperial. Familia era catolică devotată şi patriotică devotată. Era de asemenea impregnată de simţul datoriei: contesa Elisabeth era foarte angajată în activităţi caritabile în mijlocul populaţiei locale şi îi implica şi pe copii. Legăturile cu localnicii includeau o iubire profundă pentru festivalurile locale şi tradiţiile catolice, pentru vechi cântări şi rugăciuni. Mai târziu în viaţa sa, Clemens August era mereu cuprins de emoţie când asculta unele cântări; spunea că îi aminteau de părinţii săi şi de felul, plin de iubire şi inspiraţie, în care a i-a fost transmisă credinţa.

Vocaţii pentru preoţie se nasc în mod firesc dintr-o astfel de familie. După perioada petrecută la şcoală şi la universitate, Clemens August şi-a anunţat decizia, s-a pregătit pentru preoţie şi a fost hirotonit în 1904. Noua sa viaţă l-a dus într-o parte foarte diferită a Germaniei – Berlinul modern şi industrializat, unde a fost vicar într-un cartier muncitoresc. Anii grei ai primului război mondial şi înfrângerea Germaniei l-au prins lucrând ca păstor printre oameni săraci şi înfometaţi. Viaţa lui era bazată pe muncă grea şi austeritate personală, şi aceasta avea să continue după ce va deveni Episcop. Disciplina insuflată pe vremea copilăriei devenise un obicei. Chemat din nou în Dieceza de Munster în 1929, a fost consacrat Episcop în 1933. A ales ca moto „Nec laudimus nec timere„, prin care dorea să spună că nu va fi influenţat „nici de laudă nici de frică”. A fost chemat să pună aceste idei în practică aproape imediat.

Între ciocan şi nicovală

Când noul guvern naţional socialist a început să confişte proprietăţile Bisericii, alungând ordinele călugăreşti din casele lor şi arestând preoţi, Episcopul von Galen a denunţat acest abuz de la amvon. Când naziştii au publicat materiale prin care acuzau Biserica de a fi contra ştiinţei şi a progresului uman, el a răspuns cu pamflete curajoase arătând adevărata poziţie a Bisericii. Începând cu anii 1930, politica nazistă a căutat să pună beţe în roate Bisericii prin acţiuni simple, dar eficace. Folosind ca pretext controlul mulţimilor, procesiunile erau interzise sau li se schimba traseul în ultimul moment, iar evenimentele în aer liber erau supuse unor noi reguli şi reglementări neaşteptate. Episcopul nu putea fi sigur că celebrarea Mirului într-un sat se va putea derula conform tradiţiilor locale. Oamenii au început să se obişnuiască cu ideea că manifestările populare, acum considerate demodate, trebuie să fie înlocuite cu o nouă viziune asupra activităţilor comunitare.

Episcopul von Galen a ales să păstreze cu fidelitate fiecare tradiţie locală şi să ocolească orice încercare de renunţare la vechile tradiţii sau de anulare a unor celebrări de mult cunoscute. Această decizie nu i-a atras simpatia guvernului. Se referea deschis la nazişti ca păgâni şi îi îndemna pe oameni să nu permită uzurparea marilor tradiţii catolice în numele progresului. Când războiul a izbucnit în 1939, a fost greu pentru un german patriot să arate drumul de urmat. Opoziţia sa faţă de nazişti l-a făcut pe Episcopul von Galen o figură populară în presa britanică şi poziţia lui era des menţionată pozitiv acolo – ceea ce i-a înfuriat şi mai mult pe nazişti. Dar el a continuat să denunţe regimul, relevând fiecare nouă restricţie asupra vieţii creştine: „Religia a fost interzisă în şcoli, organizaţiile noastre au fost suprimate, şi acum grădiniţele catolice sunt pe punctul de a fi închise”, a spus de la amvon în iulie 1941, chemându-i pe catolici să rămână fideli Bisericii şi asemănându-i cu o nicovală pe care un potcovar bătea cu un ciocan greu.

Animale care nu mai sunt bune la nimic

La început, programul nazist de eutanasie era semi-secret. Unii oameni au început să aibă bănuieli. Cei care aveau rude cu handicap erau informaţi de morţi subite fără explicaţie, şi începeau să circule unele zvonuri despre lucruri rele ce se petreceau. Cel care a revelat adevărul a fost Episcopul von Galen. După ce a adunat dovezi de la mai multe surse, a anunţat într-o predică faptul că persoane fără apărare erau adunate şi ucise „pentru că, după opinia unui organism oficial, sau din decizia unui comitet, sunt considerate ca ‘nevrednice de a trăi’; sunt considerate drept ‘membri neproductivi ai comunităţii naţionale’ ” (predica în biserica Sf. Lambert, 3 august 1941).

Predica sa a fost un şoc. Ceea ce se întâmpla în întuneric era acum scos la lumină. Oamenii ştiau că Episcopul spunea adevărul deoarece era confirmat de ceea ce mulţi aflaseră despre rudele lor din spitale sau aziluri. Multiplicată în secret, predica a fost răspândită rapid în toată Germania, în pofida cenzurii oficiale. A fost reprodusă în presa străină, în scrisori secrete, copiată cu mâna şi răspândită de la om la om. Prima predică în care a denunţat eutanasia a fost urmată de alte două, care dădeau mai multe detalii, citând cazuri concrete. Unul din exemplele date de Episcop era cazul unui om care suferea de probleme mental şi trăia într-un institut specializat, dar era vizitat mereu de familia sa, inclusiv de fiul său, soldat. Dezvăluirea uciderii sale într-un program oficial de eutanasie a ajuns acasă ca un exemplu teribil al realităţii eutanasiei.

Episcopul von Galen a arătat că nimeni nu se putea simţi la adăpost: răniţi de război, persoane grav bolnave, cei vulnerabili. Fiinţe umane erau tratate ca nişte animale care nu mai sunt utile. Trebuie aceste persoane să fie tratate „ca o vacă de la care nu se mai obţine lapte sau ca un cal bătrân şi şchiop?” „Nu! Este vorba de bărbaţi şi femei, fiinţe umane ca şi noi, fraţii şi surorile noastre! Sărmane fiinţe umane, bolnave, neproductive dacă vreţi. Dar înseamnă oare aceasta că au pierdut dreptul de a trăi? Aveţi voi, sau am eu, dreptul să trăim doar atât cât suntem productivi, sau atât cât suntem priviţi de alţii ca fiind productivi?” (3 august 1941).

A continuat arătând care sunt consecinţele. Nici un pacient nu ar putea avea încredere într-un doctor, în justiţie sau în poliţie dacă aceştia ar putea fi implicaţi într-un homicid, şi însuşi conceptul de justiţie ar fi pervertit. A tunat, cu un limbaj puternic: „Vai de oameni – vai de poporul nostru german – dacă porunca dumnezeiască ‘Sa nu ucizi’, pe care Dumnezeu, Creatorul nostru, a înscris-o în conştiinţa omului de la început, dacă această poruncă nu e doar încălcată, ci aceasta încălcare este tolerată şi rămâne nepedepsită!” Un limbaj direct, sincer – sprijinit de fapte -, care însemna că Episcopul era un opozant remarcabil pentru nazişti. Datorită luării lui de poziţie, programul de eutanasie a fost oprit pentru mult timp în Westfalia, şi multe vieţi au fost salvate. Nu era uşor pentru nazişti să hotărască ce să facă: arestarea Episcopului ar fi provocat în întreaga regiune, care avea cele mai strânse legături cu familia sa, o revoltă pătimaşă şi probabil deschisă.

Cardinal al unei ţări în ruină

Bombardamentele masive şi neîncetate ale Aliaţilor au uşurat pentru guvern înăbuşirea influenţei lui von Galen. Munsterul a fost redus la ruine, catedrala a fost distrusă, Episcopul însuşi a rămas fără adăpost, obligat fiind să se mulţumească cu un adăpost temporar la marginea oraşului, împreună cu alţi refugiaţi. Creşterea haosului creat de mulţimile fără adăpost, precum şi lupta pentru supravieţuire a oamenilor şi preocuparea lor pentru fiii şi soţii care luptau în Rusia şi pe alte fronturi, au făcut posibilă menţinerea Episcopului într-o formă de domiciliu forţat, fără a provoca o opoziţie activă. Acesta era supravegheat la fiecare mişcare. Călătoriile deveneau din ce în ce mai dificile, astfel că nu mai putea în nici un caz să se deplaseze la Berlin sau în alt oraş important. Pe de altă parte, nu putea avea acces la mass-media, sau posibilitatea de a se adresa unor adunări publice.

Trupele de invazie aliate au sfârşit prin a ajunge la Munster. Căutând o figură publică nepătată de regimul nazist cu care să stabilească un contact oficial, acestea s-au adresat Episcopului. Au constatat însă că anti-nazismul său nu însemna că el încetase să-şi iubească ţara; astfel, deşi a fost respectuos faţă de trupele aliate, a dat de înţeles că nu privea cu ochi buni posibilitatea ca Germania să fie condusă de străini. Pe măsură ce timpul trecea, a îndrăznit să vorbească – într-o perioadă când acest lucru era foarte greu pentru un german – despre situaţia disperată a germanilor expulzaţi din casele lor în estul ţării, care devenea acum o parte dintr-o nouă Polonie dominată de Uniunea Sovietică. Foarte multe tinere din aceste familii au fost violate, copiii au fost separaţi de părinţii lor în haosul exodului forţat, iar moartea din cauza foametei, a brutalităţii şi a bolii a făcut multe victime printre sărmanii refugiaţi care încercau să meargă spre vest. Ajungând printre ruinele oraşelor din vestul Germaniei învinse, supravieţuitorii au găsit şi mai multă suferinţă. Între timp, un mare număr de prizonieri de război germani erau deţinuţi în gulaguri sovietice şi mulţi dintre ei nu au fost eliberaţi decât după mai bine de un deceniu.

În această perioadă a suferinţei Germaniei învinse, Papa Pius al XII-lea l-a ridicat pe Episcopul von Galen la demnitatea de Cardinal. Acesta era un omagiu adus rolului său în timpul războiului şi un semn că ţara sa avea încă un loc printre naţiunile lumii. Călătoria la Roma din 1946 pentru ceremonie a fost foarte grea – în acel timp, deplasările în interiorul ţării sau peste graniţe erau imposibile pentru cei mai mulţi germani – şi noul Cardinal, a cărui sănătate era slăbită de privaţiunile războiului, s-a întors acasă bolnav. Nu a mai trăit pentru a putea vedea ţara sa revenind la vreun fel de normalitate sau prosperitate. Când a murit, în 22 martie 1946, oraşul Munster devastat de abia îl sărbătorise pe noul său Cardinal. A fost înmormântat în ruinele catedralei sale, unde mulţi dintre strămoşii săi fuseseră înmormântaţi timp de secole.

Vocea celeilalte Germanii

În 1956, a fost deschisă cauza de canonizare a Episcopului von Galen şi cu trecerea anilor, din ce în ce mai multe dovezi legate de virtuţile lui personale au ieşit la lumină: curajul, bunătatea, austeritatea felului său de viaţă (mai ales în timpul războiului, când a insistat să dea altora şi cea mai mică favoare care i se făcea), insistenţa lui pentru o regulă structurată de viaţă, inclusiv rugăciunea frecventă. Mormântul său din catedrala din Munster, acum restaurată, a fost mereu foarte vizitat, lumânări şi cereri de rugăciune fiind depuse acolo.

În octombrie 2005, Cardinalul von Galen, a fost proclamat oficial fericit de către Biserică, primul pas spre canonizare. Dar între timp, un alt eveniment a avut loc. Istoria a continuat. După mai mult de o jumătate de secol de la al doilea război mondial, Biserica avea acum un Papă german din Bavaria – Papa Benedict al XVI-lea. Încă de mic copil într-o familie anti-nazistă, Papa auzise de Episcopul von Galen şi îl privea ca pe un erou şi o voce a „celeilalte Germanii”, a non-naziştilor care doreau ca naţional-socialismul să fie consemnat istoriei.

Bazilica Sfântul Petru din Roma a fost plină în ziua beatificării, şi a fost un moment emoţionant când Papa Benedict al XVI-lea s-a adresat mulţimii la sfârşitul ceremoniei. Stilul Papei a fost meditativ, demn şi patern: vorbind despre Episcopul von Galen, a subliniat felul în care acest om al lui Dumnezeu a dat mărturie despre adevăr într-o perioadă întunecată şi tragică. Am avut privilegiul de a fi prezentă la ceremonie şi, datorită prieteniei cu persoane din actualul apostolat pro-familie şi pro-life din Germania, să aflu câte ceva din rolul pe care Fericitul Clemens August von Galen îl are în Biserica germană de astăzi. Lumea e conştientă de faptul că mesajul predicilor sale răsună şi astăzi şi că împotrivirea lui viguroasă la uciderea bolnavilor mintali este un exemplu pentru toţi Episcopii şi pentru toţi creştinii în viaţa publică.

Cardinalul von Galen este, bineînţeles, o figură de care catolicii germani simt că pot fi mândri – o figură dintr-o perioadă a istoriei lor de care la toţi le este ruşine, şi prin urmare o figură importantă pentru ei. Dar mesajul vieţii sale este mult mai profund. Toţi catolicii trebuie să ştie că a existat un Episcop profund anti-nazist. Trebuie să cunoască opoziţia, neclintirea lui şi faptul că vorbit răspicat atunci când alţii au tăcut. Este important să le amintim oamenilor de aceasta atunci când auzim vorbindu-se despre faptul că Biserica nu a ştiut să răspundă adecvat răului dezlănţuit de nazişti.

Şi mai mult: ce putem spune astăzi, când eutanasia legalizată este din nou pe agenda zilei, iar ideologia păgână e privită ca normă şi creştinismul este marginalizat ca ceva demodat şi opus vieţii comunităţii naţionale? Unde ne situăm? Ce ar trebui să facem? Prin acest Episcop-erou dintr-o altă epocă, putem auzi un mesaj şi un avertisment, un apel la a cinsti credinţa pe care o împărtăşim cu el, şi un exemplu de urmat. Născut într-un castel, murind într-un oraş bombardat, într-o ţară în ruină materială şi morală, Episcopul von Galen a fost fidel la ceea ce este bine, iar mesajul său este încă viu, în timp ce acela al culturii păgâne pe care a înfruntat-o s-a revelat a fi fost mereu un rău. Trebuie să îi cerem să se roage pentru noi.

* * *

Fragment din predica Episcopului von Galen împotriva eutanasiei, rostită în 3 august 1941 în biserica Sfântul Lambert din Munster.

„Să nu ucizi.” Dumnezeu a înscris această poruncă în sufletul oamenilor cu mult timp înainte ca un cod penal să stabilească pedeapsa pentru omor, cu mult timp înainte ca un tribunal să urmărească şi să răzbune o omucidere. Cain, care l-a ucis pe fratele său Abel, a fost un ucigaş cu mult timp înainte ca tribunalele sau statele să existe, şi urmărit de conştiinţa sa mărturisea: „Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta… voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ şi oricine mă va întâlni mă va ucide.” Din iubire pentru noi, Dumnezeu a înscris aceste porunci în inimile noastre şi ni le-a revelat. Ele exprimă nevoia naturii noastre create de Dumnezeu. Ele sunt adevăruri fundamentale de neschimbat pentru viaţa noastră socială, fondate pe raţiune; ele sunt plăcute lui Dumnezeu, sănătoase şi sacre.

Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, doreşte ca prin aceste porunci să ne adune pe noi, fiii Săi, în jurul Său, precum o cloşcă îşi adăposteşte puii sub aripile sale. Dacă păzim poruncile sale, atunci suntem protejaţi de distrugerea de care suntem ameninţaţi, la fel ca puii sub aripile cloştii. „Ierusalime, Ierusalime… de câte ori n-am fost gata să adun fiii tăi, aşa cum o găină îşi adună puii sub aripile ei, şi ei n-au vrut!” Se repetă oare istoria aici, în Germania, în landul nostru Westfalia, în oraşul nostru Munster? Unde e în Germania şi unde e aici ascultarea poruncilor lui Dumnezeu? A opta poruncă spune „Să nu aduci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.” De câte ori nu vedem această poruncă încălcată cu neruşinare în văzul tuturor? A şaptea poruncă spune „Să nu furi.” Dar cine poate spune ca proprietatea este respectată când fraţii şi surorile noastre, călugări şi călugăriţe, sunt spoliaţi de mănăstirile lor cu forţa şi cu violenţă, şi cine protejează proprietatea dacă ea este înstrăinată ilegal şi nu este restituită?…

Primele trei porunci sunt demult nesocotite în viaţa publică germană şi chiar şi aici în Munster… Sabatul e desacralizat, zilele sfinte de poruncă sunt secularizate şi nu mai sunt respectate în slujba lui Dumnezeu. Numele Său este luat în derâdere, dezonorat şi mult prea des blasfemiat. În ce priveşte prima poruncă, „Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine,” în loc de Unul Dumnezeu Veşnic şi Adevărat, oamenii şi-au creat după bunul lor plac, proprii lor dumnezei pe care îi adoră: Natura, Statul, Naţiunea sau Rasa. După cuvintele sfântului Pavel, pentru mulţi, dumnezeul lor este burta lor, bunăstarea lor, căruia îi este sacrificat totul, până la conştiinţă şi onoare, pentru satisfacerea simţurilor trupeşti, pentru bogăţie şi ambiţie. Atunci nu mai e de mirare că acestea pretind privilegii divine şi caută să devină stăpâne peste viaţă şi peste moarte.

One Comment

  1. Multumesc pentru contributia dvs. si pentru frumoasele comentarii si indemnuri spirituale!
    Dumnezeu sa ne binecuvanteze cu pacea si indurarea sa!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *