„Congregatio Jesu”: 400 de ani

Teme: Biserică, Interviu.
.
Publicat la 24 februarie 2009.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ecaterina Hanganu

Vă prezentăm în continuare un interviu solicitat pentru revista noastră electronică sorei Petra Măriuţ, CJ, responsabila Comunităţii „Sf. Iosif” din Iaşi şi coordonator al Centrului de Plasament cu acelaşi nume, Program al Centrului Diecezan Caritas Iaşi.

– În anul 2009 se celebrează a 400-a aniversare a institutului înfiinţat de Mary Ward ca răspuns la chemarea din partea Dumnezeu a femeilor pentru viaţa apostolică. O viziune întrupată, o lumină pe care nici suferinţa, nici calomnia, nici ameninţările, nici marginalizarea şi dispreţul – şi nici timpul – n-au stins-o; „o poreclă transformată în renume”: „iezuitele”. Ce este Congregatio Jesu?

Mary Ward

– Ceea ce din anul 2003 se numeşte în mod oficial „Congregatio Jesu” este de fapt institutul apostolic fondat de Mary Ward la începutul secolului al XVII-lea şi recunoscut de Biserică în anul 1877 sub numele de „Institutum Beatae Mariae Virginis” (IBMV). De la mijlocul secolului al XVIII-lea şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea, numele Mariei Ward nu a putut fi asociat cu cel al Institutului din motive de prudenţă. Abia în anul 1978, Congregaţia Mariei Ward a obţinut cu acordul Societăţii lui Isus aprobarea pentru Constituţiile iezuiţilor, pe care ea le-a cerut încă din anul 1621.

Numele de „Congregatio Jesu” face parte din revelaţia originară avută în anul 1611 de Mary Ward: „Ia aceleaşi lucruri de la Societatea lui Isus”, sau în alte traduceri, „Ia pe aceleaşi ale Societăţii lui Isus”. Immolata Wetter (1913-2005), una dintre surori, care a adus o bogată şi fidelă contribuţie prin traducerile şi scrierile despre Mary Ward, explică acest concept „aceleaşi” din punct de vedere al conţinutului astfel: „Toate documentele pontificale care privesc Societatea lui Isus: Exerciţiile Sf. Ignaţiu, Formula Instituti şi Constituţiile, Regulile pentru diferite funcţii şi Decretele Congregaţiilor Generale. Din punct de vedere structural reprezintă tot ce aparţine structurii şi evoluţiei Societăţii; din punct de vedere existenţial cuprinde principiile spirituale care alcătuiesc fundamentul vieţii Ordinului”.

– Şi fiindcă totul începe cu „istoria unei femei sfinte care a fost condamnată de Biserica pe care o iubea şi dorea să o slujească”[1], cine este ‘această femeie incomparabilă (cum o numea Papa Pius al XII-lea) pe care Anglia catolică a dăruit-o Bisericii’?
– La 23 ianuarie 1585, se năştea la Mulwith (Anglia) Mary Ward, una dintre fiicele nobilei familii Ward. Deşi trăind în miezul persecuţiei împotriva catolicilor, în timpul domniei reginei Elisabeta I, familia Ward îşi păstrează credinţa şi fidelitatea faţă de Sfântul Părinte de la Roma, ca Succesor al lui Petru. Mary, încă din fragedă copilărie, îşi descoperă vocaţia prin povestirile bunicii sale, întemniţată pentru credinţa sa şi pentru că i-a ajutat pe preoţi şi pe credincioşii catolici, şi ale unei servitoare din familia sa. Ca tânără care simte o chemare la viaţa religioasă, părăseşte „în cladestinitate” Anglia şi fondează în Flandra o mănăstire de clarise, iar mai apoi în anul 1609 fondează prima casă a Institutului numit astăzi Congregatio Jesu, prin care îşi propunea la început să educe tinerele engleze venite pe continent şi tinerele fete sărace pentru a deveni mame creştine pentru Biserica de mâine.

După viziunea „Ia pe aceleaşi…” prin care Mary Ward înţelege modul în care institutul fondat de ea avea să-i aducă mai mare glorie lui Dumnezeu, atât pentru Mary cât şi pentru primele ei însoţitoare începe un drum lung şi greu, deşi această viziune îi adusese claritate în căutările ei de mai mulţi ani. Încep astfel călătoriile la Roma pentru a cere aprobarea noului institut, încep criticile tot mai acide provocate de noutatea unui ordin religios feminin apostolic, opoziţiile şi criticile iezuiţilor care nu vedeau cu ochi buni în acel timp faptul ca unele femei să poată trăi un mod asemănător de viaţă religioasă şi apostolică cu al lor, şi lista ar putea continua.
Persecuţia venea şi dinafara Bisericii mai ales în Anglia unde Mary Ward revine adeseori între anii 1611 – 1619 pentru a iniţia apostolate clandestine şi a încuraja surorile în grija de a-i învăţa pe cei neştiutori şi a-i pregăti pentru sacramente, încurajarea celor persecutaţi, vizitarea celor închişi din cauza fidelităţii faţă de Biserica Romei. Uneori chiar ele erau închise, dar cu toate acestea nimic nu le intimida. Nu este de mirare că arhiepiscopul anglican de Canterbury spunea despre Mary Ward: „femeia aceea a provocat mai multe pagube decât mulţi preoţi laolaltă şi face cât şase ori şapte iezuiţi la un loc”.

– „Sfinţii sunt iniţiatorii şi modelele creative de sfinţenie care se întâmplă să fie – şi e de datoria lor să fie – exact acolo unde e drept să fie în epoca lor”, scria Karl Rahner. „A trăi cu pasiune, a acţiona integru, a te ruga plin de dăruire” – sau altfel spus, „iubire şi libertate”, crezul vizionar al Mariei Ward – este uluitor într-o epocă în care rugăciunea era dominată de frică, frica luase locul iubirii de Dumnezeu şi frica de a-ţi depăşi condiţia de femeie era regula impusă de autoritatea civilă şi eclezială. În ce constă particularitatea CJ faţă de celelalte congregaţii?
– Când în 1609 Mary Ward fondează prima casă în care primele ei însoţitoare aveau să trăiască în comunitate dar având o misiune apostolică, acest fapt de a ieşi în afara zidurilor mănăstirii şoca prin noutate mentalitatea societăţii din acel timp, conform căreia femeia trebuia să trăiască în clauzură sau în familie. O altă noutate o reprezenta faptul că Mary Ward, fidelă inspiraţiei lui Dumnezeu dorea şi cerea ca institutul fondat de ea să fie direct sub ascultarea Sfântului Scaun şi la dispoziţia Sfântului Părinte pentru misiunile cerute de nevoile Bisericii. Curajul şi libertatea Mariei Ward de a-şi asuma toate împotrivirile şi toată suferinţa veneau din fidelitatea faţă de harul primit în 1611. Astăzi, după 400 de ani, când sunt numeroase congregaţii feminine de drept pontifical cu viaţă apostolică şi când colaborarea şi prietenia cu Societatea lui Isus este firească, sunt greu de imaginat opoziţia şi problemele pe care le-au întâmpinat Mary Ward şi însoţitoarele ei dacă nu încercăm să pătrundem în mentalitatea şi contextul politic şi religios din secolele XVII şi XVIII.

– Atunci când comunitatea pe care o înfiinţase la Saint Omer a fost vizitată de un cleric, acesta s-a exprimat astfel: „Fervoarea se va risipi şi când totul o să treacă, nu rămân altceva decât doar nişte femei”[2]. Această remarcă dispreţuitoare (în acord cu spiritul timpului) ar fi putut avea efectul pe care opiniile negative ale bărbaţilor le au în general, indiferent de epocă: femeia interiorizează critica şi aceasta o face incapabilă de acţiune. Când însă misiunea e dată de Dumnezeu iar critica aparţine doar unui om, sau unor oameni, sau doar unor autorităţi umane, lucrurile se schimbă. Acest comentariu a dat naştere unora dintre cele mai semnificative documente rămase de la Mary Ward, cunoscute sub numele de „Conferinţele unor ‘doar femei'[3]”. Şi totuşi: de ce o atât de tardivă recunoaştere?
– Nu pot să îmi propun să descriu cu argumentele necesare ceea ce a însemnat un drum plin de obstacole datorate timpului şi contextului istoric, şi desigur şi oamenilor cu diferite funcţii ecleziale sau politice din acel timp. Cu siguranţă însă faptul că opera Mariei Ward continuă şi astăzi, după 400 de ani, este un argument suficient care să ateste faptul că aceasta nu este opera unui om, ci voinţa lui Dumnezeu care scrie drept pe rândurile strâmbe ale istoriei umane.

Mary Ward era conştientă că atacurile îndreptate asupra primelor ei însoţitoare şi asupra modului lor de viaţă nu o priveau numai pe ea personal, ci era în joc îndeplinirea misiunii pe care ea o primise de la Dumnezeu, şi de aceea scria adeseori colaboratoarelor ei încurajându-le, aşa cum a făcut şi în urma acelui „doar femei”: „Veritas Domini manet in aeternum – adevărul Domnului rămâne în veci. Veritas hominis nu înseamnă adevărul bărbaţilor sau al femeilor, ci adevărul Domnului. Femeile pot deţine acest adevăr la fel de bine ca şi bărbaţii. Dacă nu reuşim acest lucru înseamnă că ne lipseşte acest adevăr, dar nu pentru că suntem femei… Nu există nici o diferenţă între bărbaţi şi femei care ar putea să le împiedice pe femei să realizeze lucruri măreţe”. Mesajul pe care Mary Ward l-a adresat Bisericii din timpul ei nu cerea egalitatea femeilor cu bărbaţii, ci era o provocare pentru recunoaşterea a ceea ce pot face femeile, dacă li se dă libertatea să arate prin fapte aceste capacităţi.

După fondarea primei case de la Saint Omer din Flandra, Mary Ward a fondat numeroase case în funcţie de contextul local şi de necesităţile pe care le întâlnea. Astfel putem aminti de casele din Londra, Liege, Trier, Koln, Roma, Napoli, Perugia, Munchen, Viena, Bratislava, York, în care surorile se ocupau de educaţia tinerelor fete, apărarea şi răspândirea credinţei, şi vizitarea celor bolnavi şi săraci. În acelaşi timp însă, acuzaţiile împotriva ei şi a operei sale deveneau tot mai ameninţătoare, culminând cu decretarea din partea Sfântului Oficiu la 5 decembrie 1630 ca Mary Ward să fie închisă, şi cu bula Papei Urban al VIII-lea Pastoralis Romani Pontificis, din data de 13 ianuarie 1631, în care „iezuitele engleze” erau acuzate că au sfidat Dreptul canonic al Bisericii şi şi-au permis să fondeze un nou ordin călugăresc sub conducerea unei Superioare Generale în mâinile căreia depun voturile de castitate, sărăcie şi ascultare. De asemenea, că poartă astfel de haine încât se poate vedea clar că sunt haine călugăreşti şi au îndrăznit să facă activităţi care sunt nepotrivite cu sexul lor slab. Toate acestea sunt făcute fără clauzură şi fără vreo aprobare din partea Sfântului Scaun. Aceste persoane au nesocotit avertismentele oficiale şi au făcut afirmaţii contrare cu învăţătura dreaptă a Bisericii.

În urma acestor acuzaţii de erezie, casele urmau să fie închise iar Mary Ward a fost arestată de inchiziţie şi închisă într-o celulă din Mănăstirea Anger. După 9 luni de suferinţă a fost eliberată şi a făcut a treia călătorie la Roma unde s-a aruncat la picioarele Sfântului Părinte şi a afirmat că nu este şi nu a fost niciodată eretică; a primit un răspuns mângâietor: „Credem, credem aceasta!” Acuzaţia de erezie împotriva Mariei căzuse şi Papa îi lăuda public sfinţenia, dar rămânea implacabil în refuzul său de a-i recunoaşte congregaţia, iar ea rămânea sub umbra Inchiziţiei. Acesta este principalul motiv pentru care numele Mariei Ward nu a fost asociat cu cel al Institutului fondat de urmaşele ei fidele, până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astăzi Congregatio Jesu este prezentă prin cele peste 1850 de surori în 21 de ţări, având generalatul la Roma şi trăind după Constituţiile Sfântului Ignaţiu de Loyola.

– Ce înseamnă a face parte din „Congregatio Jesu” în România?
– În anul 1852, la invitaţia Episcopului Michel-Angelo Conte de Parsi, au sosit în Bucureşti primele surori din Nymphenburg (Germania), care au deschis prima şcoală din Principate pentru fete. În anul 1948, când au fost desfiinţate toate congregaţiile catolice din România, „Institutum Beatae Mariae Virginis” (astăzi Congregatio Jesu), avea comunităţi cu şcoli pentru fete la Bucureşti, Turnu Severin, Brăila, Craiova, iar la Timişu de Sus (jud. Braşov) o casă de vacanţă. Toate aceste case şi şcoli au fost închise de către regimul comunist, surorile de origine străină expulzate din ţară, surorile românce trimise acasă, iar unui număr mic de surori mai în vârstă însoţite de câteva mai tinere li s-a permis să se retragă la ferma din Popeşti-Leordeni, aparţinând şcolii din Bucureşti, cu domiciliu forţat, unde au supravieţuit anilor de persecuţie comunistă.

„Noi toţi care, cu faţa descoperită, privim ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbaţi în acelaşi chip al lui tot mai glorios prin Duhul Domnului” (2Corinteni 3,18). Când Dumnezeu alege pe cineva pentru o misiune specială pune un foc în inima acelei persoane. Ocazional El se arată în mod tainic, totuşi într-un mod care lasă în sufletul ales o impresie indestructibilă. Viziunea Gloria din anul 1609 a fost o astfel de apariţie în viaţa Mariei Ward. Întreaga ei fiinţă ardea de dragoste pentru Dumnezeu. Drumul la care Dumnezeu a chemat-o trebuia să mărească Gloria lui Dumnezeu. Viziunea Gloria şi-a lăsat amprenta în sufletul Mariei Ward pentru toată viaţa. În cele mai întunecate momente ale vieţii ei, chiar şi atunci când institutul ei a fost interzis în anul 1632 şi în timpul detenţiei în mănăstirea Anger, credinţa ei în planul lui Dumnezeu nu a slăbit niciodată şi nici nu şi-a micşorat străduinţa de a duce la îndeplinire acest plan în viaţa ei. În aceasta consta secretul puterii, al tăriei şi al fidelităţii ei. Focul Viziunii Gloria a făcut ca Isus şi misiunea lui să devină punctul central al vieţii ei.

Congregaţia pe care ea a înfiinţat-o trebuie văzută ca având fundamentul pentru totdeauna în Viziunea Gloria. Dumnezeu a fost izvorul acestei „înfăptuiri”, iar Mary Ward a acţionat cu toată inima pentru aceasta şi a atras însoţitoare fidele pe acest drum. „Iată am lăsat înaintea ta o uşă deschisă şi nimeni nu poate s-o închidă pentru că, deşi ai o putere mică, ai ţinut cuvântul meu şi nu mi-ai renegat numele” (Apocalips 3,8). Mary Ward ne-a lăsat baza spirituală pentru viaţa şi misiunea noastră: cine suntem noi şi ceea ce facem ca mădulare ale unei congregaţii apostolice feminine contribuie la mai marea slavă a lui Dumnezeu. Faptul că astăzi Congregatio Jesu în România are un număr de 130 de surori care îşi desfăşoară apostolatul în 13 comunităţi se datorează cu siguranţă suferinţei şi fidelităţii surorilor din perioada comunistă.

– Comunitatea de la Popeşti-Leordeni (Bucureşti), a cărei superioară era Sr. Benedicta Blaj, a supravieţuit terorii comuniste, mai mult decât atât, din 1980 acelei mici comunităţi i s-au alăturat mereu noi şi noi tinere. Ce anume a adunat şi a dat tărie noilor membre?
– Afirmaţia lui Tertulian – „sângele martirilor este sămânţa creştinilor” – este valabilă şi în cazul surorilor congregaţiei noastre şi în România. Sora Clara Laslău, care a fost arestată în perioada 1950 – 1964, mărturiseşte: „La 12 iulie 1950 eram în capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, împreună cu alte surori, şi în ceas de noapte am fost arestate de soldaţi înarmaţi cu baionete (…) La Jilava – camera 4, am găsit-o pe sora Marta, care mi-a spus că e arestată Maica Superioară, Clementine Mayer, şi Mater Anunţiata”. Sora Anunţiata Blaj fusese directoarea şcolii de la Brăila şi a fost arestată în perioada 1950 – 1954. Sora Tarsila Cernovoi a fost arestată în perioada 1950 – 1952. Sora Clementine Mayer, superioară a comunităţii „Sf. Iosif” din Bucureşti, a fost condamnată şi închisă la Mislea şi a decedat în spitalul închisorii Văcăreşti. Benedicta Blaj, superioara comunităţii de la Popeşti Leordeni care i-a preluat misiunea, a păstorit acea mică comunitate cu o înţelepciune şi credinţă imposibil de descris şi greu de imaginat, fiind mereu sprijinită de actualul Arhiepiscop de Bucureşti, Mons. Ioan Robu, care în perioada anilor ’80 şi mai târziu a încurajat şi a sprijinit renaşterea congregaţiei noastre.

Mica comunitate de surori de la Popeşti Leordeni, a cărei superioară era Sr. Benedicta Blaj, a devenit după 1990 comunitatea în sânul căreia au fost primite şi au fost formate noile tinere care au intrat în congregaţie, şi din care s-au născut noile comunităţi. În prezent, Superioară Provincială este Sr. Ecaterina Ciobanu, CJ. Congregaţia lui Isus are comunităţi în Bucureşti (Provincialatul, Comunitatea CJ „Sfânta Maria” – fondată în 1852, Comunitatea CJ din cadrul Nunţiaturii Apostolice – reînfiinţată în 1990, Comunitatea CJ din cadrul Arhiepiscopiei Romano-Catolice – înfiinţată în 1985, Comunitatea CJ „Sfânta Familie” fondată în 2000, Comunitatea CJ „Maria Ward” fondată în 2004); Braşov (Comunitatea CJ din Timişu de Sus – fondată în 1926); Brăila (Comunitatea CJ – fondată în 1995); Bacău (Comunitatea CJ din Luizi-Călugăra – fondată în 2001); Iaşi (Comunitatea CJ „Sf. Iosif” – fondată în 2004); Suceava (Comunitatea CJ „Sf. Iosif” din Rădăuţi – fondată în 1995, Comunitatea „Sfânta Anna” din Câmpulung Moldovenesc – fondată în 2000); Timişoara (Comunitatea CJ din Timişoara – fondată în 2001) şi în Republica Moldova: Comunitatea CJ din Cupcini – fondată în 2005.

– Despre Comunitatea Congregatio Jesu din Iaşi ce ne puteţi spune?
– În Iaşi, Comunitatea Congregatio Jesu este formată din trei surori: Sr. Marieta Ciceu, Sr. Liliana Patraş, psihopedagog, şi subsemnata. Comunitatea CJ este prezentă în capitala Moldovei din septembrie 2004, când la solicitarea Episcopului Diecezei de Iaşi, Petru Gherghel, şi a directorilor Centrului Diecezan Caritas Iaşi, Comunitatea CJ a preluat administrarea Centrului de Plasament „Sf. Iosif”, Program al Centrului Diecezan Caritas Iaşi, cu sediul în str. Sărărie, nr. 134.

– Nimic nu e întâmplător: sugestivă ocupaţie şi… locaţie pentru cei care sunt „sarea pământului”. Iar Dvs. sunteţi…
– Sora Petra Măriuţ, CJ, responsabila Comunităţii „Sf. Iosif” din Iaşi şi coordonator al Centrului de Plasament cu acelaşi nume.

– În încheiere, câteva cuvinte din inimă pentru inima noastră…
Isus spunea ucenicilor săi: „Am venit să arunc foc pe pământ, şi cât aş vrea să fie deja aprins!” (Luca 12,49). Ca însoţitoare ale Mariei Ward suntem invitate să răspândim acest foc pe toate continentele, prin toate misiunile noastre, prin educaţie şi mărturie, prin iubire şi iertare, prin vindecare şi alinare… prin aceea că ducem Vestea cea Bună celor săraci din lumea globalizată de astăzi. Suntem chemate să slujim astfel încât „lumea să fie plină de măreţia lui Dumnezeu”, aşa cum se exprimă poetul iezuit Gerard Manley Hopkins.

– Mulţumim, Sr. Petra! Şi fie ca Bunul Dumnezeu să binecuvânteze mereu Comunitatea Congregatio Jesu cu voturi şi haruri pe măsura dăruirii sale. Iar delicateţea şi determinarea, discernământul şi înţelepciunea, blândeţea şi hotărârea, dar mai presus de toate bucuria slujirii lui Dumnezeu, care v-au caracterizat pe parcursul celor 400 de ani, să ofere şi de acum înainte lumina abnegaţiei Dvs. în viaţa consacrată. La mulţi ani, Congregatio Jesu!

Note
[1] „Mary Ward”, Sr. Gregory Kirkus, CJ, Ed. Du Signe, 2008
[2] „Fervour will decay, and when all is done, they are but women”
[3] „But Women Conferences”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *