Opus Dei: Spiritul Operei

Print Friendly, PDF & Email

Autor: dosar Fides
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicCulture.org

Noutatea pe care a adus-o Sf. Josemaria constă în a conferi vieţii de zi cu zi suprema sa demnitate: aceea de a fi un mediu potrivit întâlnirii cu Dumnezeu. În celebra sa omilie „Iubind cu pasiune lumea”, Sf. Josemaria exprima astfel spiritul Operei: „Vă asigur, dragii mei fii şi fiice, că atunci când un creştin împlineşte cu iubire cea mai umilă îndeletnicire zilnică, acea acţiune e inundată de transcendenţa lui Dumnezeu. Iată de ce v-am spus în repetate rânduri şi accentuez încă o dată ideea că vocaţia creştinului este de a face o poezie epică din proza fiecărei zile. Cerul şi pământul, dragii mei fii şi fiice, par să se unească la orizont. Dar locul unde cu adevărat cerul se uneşte cu pământul e în inima voastră, atunci când vă sfinţiţi viaţa de zi cu zi…”

Fondatorul Opus Dei

Opus Dei nu este nimic altceva decât Creştinismul trăit în absolută plenitudine, în mijlocul ocupaţiilor lumeşti. Inima mesajului Sf. Josemaria este că Domnul ne-a creat aşa cum suntem şi ne-a aşezat acolo unde suntem tocmai pentru că are de la început un plan anume pentru fiecare dintre noi. Iar vocaţia creştinului aceasta este: să descopere că Dumnezeu ne cere să-i slujim pe ceilalţi prin munca noastră bine făcută, prin relaţiile noastre de familie, prin grija pe care o manifestăm faţă de prietenii şi colegii noştri. Nu există aspect al existenţei care să nu fie o ocazie excelentă pentru a-L găsi şi iubi pe Dumnezeu. Întemeietorul Opus Dei le spunea studenţilor: „Dumnezeu vă aşteaptă acolo, în studiile voastre”, iar soţilor şi soţiilor le spunea: „Calea ta spre Cer poartă numele soţului sau al soţiei tale”. Aceasta este chemarea universală spre sfinţenie în esenţa sa: fiecare om – şi nimeni nu este exclus – care trăieşte provocările zilnice cu iubire faţă de Dumnezeu, poate să ajungă la comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu, care este Sfinţenia.

În acest mesaj se află convingerea intrinsecă, în mod absolut creştină, că lumea este bună fiindcă a fost creată de Dumnezeu. Noi, omenirea, suntem cei care, cu păcatele noastre, ne abatem de la planul originar al lui Dumnezeu şi facem din lumea aceasta un loc ostil. Sf. Josemaria repeta adeseori că lumea are nevoie de iubire. Nu lumea în sens „lumesc”, opus credinţei, ci lumea ca sumă a circumstanţelor care caracterizează propria noastră viaţă, indiferent dacă suntem înalţi sau scunzi, dacă ocupăm o poziţie socială înaltă sau suntem printre cei mai săraci, dacă trăim mai la nord sau la sud, în caniculă sau ger etc. În lume, în aceste circumstanţe normale, îl găsim pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ni se arată şi ni se revelează tocmai în lucrurile şi evenimentele acestei lumi.

Opera Sf. Josemaria nu este altceva decât un gigantic sistem de comunicare a învăţăturii Bisericii. Isus le spune discipolilor Săi: „fiţi desăvârşiţi precum Tatăl meu este desăvârşit” şi ne arată, prin exemplul Său, Calea: să cauţi şi să împlineşti în toate voinţa Lui. Ideea de sfinţenie nu este totuşi uşor de înţeles în vremurile noastre. Imaginea obişnuită a unui sfânt este a unei personalităţi absolut intangibile, distantă, imposibil de imitat. De fapt, acesta este rezultatul unei invenţii culturale care de-a lungul anilor a distorsionat conceptul de sfinţenie. În Evanghelie Isus cheamă la sfinţenie întreg poporul, nimeni nu e exclus. Iar mesajul Sf. Josemaria aminteşte tuturor celor botezaţi acest adevăr profund.

2.1 Modelul primilor creştini

Prin munca şi învăţăturile sale, Sf. Josemaria aminteşte de modelul primilor creştini. Chiar de la începuturile Bisericii, rolul sfinţilor a fost să reînnoiască, să îmbunătăţească şi să dezvolte cunoştinţele şi conştiinţa aplicării în practică a aspectelor credinţei. Virtutea sărăciei, de exemplu, era deja cunoscută şi practicată chiar înainte de Sf. Francisc de Assisi. Totuşi, prin mărturia sa, Sf. Francisc a luminat şi clarificat pentru toţi oamenii semnificaţia profundă a sărăciei evanghelice. La fel, învăţăturile Sf. Josemaria, împreună cu documentele Conciliului Vatican II şi mărturiile altor mari sfinţi contemporani, au contribuit la redescoperirea şi reînnoirea forţei acelei învăţături vechi şi mereu noi – asemenea Evangheliei – despre chemarea universală la sfinţenie.

În zilele sale dintru început, Creştinismul s-a răspândit prin oameni obişnuiţi, care-şi trăiau credinţa cu fervoare, în chiar starea socială în care se aflau. Erau oameni de la ţară, negustori, soldaţi, văduve şi alţii. Nimic nu-i deosebea de ceilalţi, cu excepţia faptului că întreaga lor existenţă era pătrunsă de relaţia autentică şi directă cu Dumnezeu. Se străduiau neabătut să trăiască în curăţie şi erau în stare să poarte cu bucurie şi poverile altora. Iar lucrul acesta era atât de evident, încât păgânii erau impresionaţi cât de mult se iubeau unii pe alţii. Primii creştini răspândeau Evanghelia între colegii lor, între membrii familiei, între cunoscuţi etc. prin exemplul personal, calitatea prieteniei şi iniţiativa personală. Iată sfinţenia în „mijlocul lumii”: a trăi credinţa prin intermediul ocupaţiilor pământeşti şi nu în ciuda lor.

În timpul primilor creştini, era logic şi firesc ca în situaţii normale – la locul de muncă, în familie, în relaţiile obişnuite – să-ţi trăieşti propria relaţie cu Dumnezeu. Pentru Biserică, primii creştini reprezintă prin excelenţă exemplul de credinţă trăită în viaţa de zi cu zi. Atunci când un cuplu căsătorit, Aquila şi Priscilla, au întâlnit un intelectual al acelor vremuri care s-a arătat interesat de creştinism, ei nu l-au trimis la un preot sau un teolog, ci l-au format ei înşişi. I-au arătat astfel că sunt o parte vie a Bisericii şi cunosc bine mesajul ei fundamental.

Acelaşi lucru îl promovează şi Opera: să transforme pe fiecare creştin într-un creştin fervent, în stare să acţioneze direct în societate şi să răspândească creştinismul prin exemplul propriu, prin munca şi prin viaţa sa. În felul acesta, fiecare devine apostol în mediul său: cu colegii, cu prietenii, cu familia sa. Iată un apostolat care devine asemenea unui ocean infinit, fiindcă orice activitate umană, de la cea profesionala la distracţie, poate deveni ocazia perfectă de a intra în contact cu Dumnezeu.

2.2 Sfinţirea muncii

Sf. Escriva între oameni

Munca este centrul vieţii fiecărui creştin. Dumnezeu a creat lumea şi apoi i-a încredinţat-o omului să aibă grijă de ea şi s-o protejeze. Domnul îi cere omului să colaboreze cu El la opera Sa. Mesajul Opus Dei merge mână în mână cu această noţiune teologică. În timpurile moderne, conceptul de muncă a pierdut din vedere dimensiunea sa spirituală. Munca este privită astăzi drept lupta pentru propriul succes şi prestigiu sau ca modalitate care asigură supravieţuirea. Pentru creştin însă, munca e cu totul altceva. Dumnezeu, după ce a creat lumea, i-a încredinţat-o omului ca s-o îngrijească, s-o cunoască, s-o protejeze. Pentru om, a munci înseamnă a continua şi a colabora la opera creatoare a lui Dumnezeu. Din această perspectivă, munca nu mai e înţeleasă ca o activitate profesională pur şi simplu, ci ca suma tuturor activităţilor care caracterizează viaţa fiecărei persoane. În felul acesta, munca devine principalul mijloc pentru a-L descoperi pe Dumnezeu, a fi cu El, a-i împlini voinţa.

Sf. Josemaria a subliniat acest aspect al spiritului creştin: a sfinţi munca înseamnă a transforma munca de fiecare zi într-un dar plăcut Domnului. Şi încă nu e totul. A sfinţi munca înseamnă a te sfinţi pe tine şi pe ceilalţi prin propriile tale acţiuni. Cel care caută să-şi facă munca bine, complet, ordonat, simte nevoia să-şi amelioreze constant stilul: să fie mai bine pregătit, mai generos şi mai deschis la tot ceea ce trebuie făcut. Acest mod de acţiune este în mod necesar benefic pentru toţi ceilalţi şi-i face pe ceilalţi să fie la rândul lor mai atenţi la nevoile altora… şi totul într-un asemenea grad încât începem să trăim dorind în mod constant să facem mai plăcute vieţile celorlalţi. Astfel, în întreaga noastră viaţă, în curgerea vremii, fiecare acţiune devine o oportunitate pentru iubirea care ne sfinţeşte pe noi înşine, pe ceilalţi şi mediul în care ne ducem existenţa. Mesajul sfinţirii muncii, care e central în Opus Dei, nu poate fi înţeles decât prin această perspectivă a iubirii.

Iubirea este centrul vieţii fiecărui creştin: mai presus de toate, iubirea faţă de Dumnezeu, care se revarsă în afară, ca să cuprindă tot ce e în jurul nostru, începând cu propria familie, cu familia colegilor de serviciu, cu întreaga omenire. Creştinul devine astfel cel care seamănă şi răspândeşte pacea. În felul acesta, orice clipă de viaţă e o oportunitate de apostolat: de la simpla conversaţie până la serviciul făcut unuia sau altuia, de la un cuvânt spus în trecere până la momentul în care începi să vorbeşti despre Dumnezeu întregii lumi, apostolatul se face prin cuvinte şi muncă, întotdeauna şi pretutindeni, fără să oboseşti vreodată. Acesta e de fapt mesajul Opus Dei despre sfinţirea muncii: să faci ca fiecare persoană botezată să descopere că propria sa vocaţie este să răspândească fără încetare şi fără rezerve iubirea lui Dumnezeu, fiindcă nu există vreo dimensiune a vieţii omeneşti care să fie în afara acestei îndatoriri.

Sf. Josemaria a învăţat neobosit oamenii cum să privească în mod pozitiv viaţa. Opera îl învaţă pe fiecare creştin autentic să nu urască pe nimeni, să nu aibă duşmani şi să nu se focalizeze pe cât de mult rău există în lume. Creştinul trebuie să înveţe să discearnă, cu ajutorul Milostivirii divine, binele de rău, care intră împreună în istoria omenirii. Discernământul nu trebuie să devină însă frică de păcat, ci mai degrabă inspiraţia de a răspândi şi a trăi mai fervent mesajul Evangheliei. Fiecare bun creştin e chemat să manifeste responsabilitate faţă de problemele sociale şi în felul acesta să contribuie prin efortul propriu la ameliorarea vieţii celorlalţi. „Răul poate fi anulat numai prin abundenţa binelui”, obişnuia să spună întemeietorul Opus Dei. Fiecare e astfel chemat să-i înţeleagă pe cei din jur, să înveţe cum să se alăture celorlalţi. După cum spunea Sf. Josemaria: „În aceasta constă marea revoluţie creştină: a transforma durerea într-o suferinţă purtătoare de rod; a transforma răul în ceva bun. L-am despuiat pe diavol de arma lui… şi cu aceasta cucerim eternitatea”.

2.3 A iubi libertatea

Una dintre caracteristicile fundamentale ale Opus Dei este marea libertate a membrilor săi în domeniul profesional şi social. Opera este interesată de formarea şi îndrumarea spirituală creştină, în timp ce îl lasă pe fiecare liber să acţioneze în societate în raport cu înclinaţiile sale, profesia şi criteriile proprii. Opera are în vedere autonomia laicilor în interiorul Bisericii. Toate activităţile Opus Dei tind în esenţă spre acelaşi ţel: să ofere membrilor asistenţa spirituală de care au nevoie ca să trăiască în pietate, într-un climat adecvat spiritual, doctrinar şi uman. Aşa cum obişnuia să spună Sf. Josemaria: „În felul acesta, fiecare învaţă să înoate! Adică în ce fel poţi acţiona ca un adevărat creştin ca să sfinţeşti cărările omenirii”. Pluralismul este una dintre caracteristicile esenţiale ale Opus Dei.

Credincioşii din Opus Dei sunt cetăţeni care se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri ca orice alt cetăţean. În problemele politice, economice, culturale acţionează în deplină libertate şi responsabilitate personală, fără a implica Biserica sau Opus Dei în propriile decizii şi fără a se considera drept singurii care merg neabătut pe calea credinţei. În acelaşi timp, ei respectă libertatea şi opiniile altora. Opus Dei îi cheamă pe credincioşi să-şi redescopere rolul în Biserică, rol care, aşa cum spune Papa Benedict al XVI-lea, este acela de a „contribui la purificarea raţiunii şi la trezirea forţei morale”. Depinde astfel de fiecare credincios să îl aducă pe Cristos în toate segmentele societăţii, prin mărturia constituită de propria viaţă şi de iniţiativele proprii , din dorinţa de a aduce cât mai multe suflete la Cristos şi de a stabili o ordine justă în societate, participând la viaţa publică.

Valorile creştine sunt valabile pentru toţi, fiindcă scopul final este binele comun. Dar valorile creştine pot fi adecvat reprezentate numai în măsura în care fiecare credincios învaţă să ofere societăţii propria contribuţie. Calitatea de cetăţeni implică a propune soluţii, a da un bun exemplu etc., pentru a contribui la creşterea dreptăţii şi bunăstării sociale. Nu există un ghid valabil pentru toţi; fiecare trebuie să-şi găsească propria cale. Opus Dei promovează atitudinea raţională şi plină de iubire faţă de pluralism a laicilor. Nu există nici o incompatibilitate între fidelitatea faţă de Magisteriu şi atitudinea deschisă faţă de diferite soluţii oferite în spiritul libertăţii de opinii. Dumnezeu însuşi e cel care a permis un anume registru de libertăţi, şi voinţa Sa este ca omul să ştie cum să le folosească bine.

Posted in Spiritualitate and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *