‘Lumina Clară’ Badano, un exemplu pentru tinerii de astăzi

Teme: Personalităţi.
.
Publicat la 24 ianuarie 2009.
Print Friendly

Autor: L`Osservatore Romano
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: L`Osservatore Romano

Chiara Badano

Eroismul este posibil chiar şi la 19 ani. Papa Benedict al XVI-lea a recunoscut acest fapt când, la 3 iulie 2008, a aprobat decretul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, prin care se afirmă că tânăra Chiara Badano a practicat cu eroism virtuţile creştine. În acord cu procedura caracteristică pentru procesul de beatificare, tânăra de 19 ani a fost declarată „Venerabilă”. Chiara (care, în traducere, înseamnă „clar, limpede; vesel, senin”) şi-a sfârşit pelerinajul pe pământ la 7 octombrie 1990, după doi ani lungi de boală chinuitoare: o tumoră osoasă a stors-o de puteri, dar nu şi de bucuria vieţii. O bucurie pe care a câştigat-o cu eroism.

„O persoană se comportă eroic atunci când conduita sa virtuoasă se desfăşoară de-a lungul timpului, deşi acest lucru devine din ce în ce mai greu, astfel încât atitudinea sa e cu mult superioară faţă de comportamentul normal, manifestându-şi astfel hotărârea constantă de a se supune întru totul voinţei lui Dumnezeu” – iată explicaţia dată de Episcopul emerit Livio Maritano de Acqui, Italia, care a iniţiat investigaţia diecezană de beatificare în 1999. Ceea ce a susţinut-o constant pe Chiara a fost Evanghelia şi credinţa sa vie, plină de bucuria tinereţii, pe care o datora în mare parte întâlnirii cu Chiara Lubich la vârsta de 11 ani.

Chiara Badano s-a născut în Sassello, Savona, la 29 Octombrie 1971 – după ce părinţii ei aşteptaseră şi se rugaseră 11 ani pentru un copil. În 1981 a participat împreună cu părinţii la „Sărbătoarea familiei” – eveniment organizat la Roma de Mişcarea Internaţională a Focolarelor. Acesta a fost începutul unei noi vieţi pentru toţi trei. La întoarcerea în orăşelul său, Chiara s-a implicat plină de iubire în comunitate, determinându-i pe colegii de şcoală şi pe toţi cei care se întâlneau cu ea să trăiască şi ei cu adevărat Biblia, care o fascinase atât de mult pe ea. Şi s-a înscris imediat în Mişcarea Focolarelor împreună cu alte tinere de vârsta ei.

La 17 ani, în cursul unei meci de tenis, a simţit deodată o durere intensă în umăr, iar investigaţiile efectuate au decelat un cancer osos. Au urmat o serie de investigaţii şi la sfârşitul lunii februarie 1989 a fost supusă intervenţiei chirurgicale, dar nu prea mai erau speranţe. Spitalizările la Torino erau tot mai lungi, iar Chiara avea de înfruntat tratamente din ce în ce mai dureroase, cărora le făcea faţă cu mult curaj. „Pentru Tine, Isuse: dacă Tu vrei, atunci vreau şi eu” – spunea ea, cu hotărâre, oferind lui Isus fiecare din durerile ei, mereu altele, mereu noi, mai adânci, mai neaşteptate. Şi ori de câte ori îi permiteau puterile, Chiara lua parte personal cu bucurie şi entuziasm la acţiunile Mişcării Focolarelor – în ciuda stării generale grave.

O nouă încercare avea să o lovească însă curând: nu şi-a mai putut mişca picioarele. A fost supusă altei intervenţii chirurgicale: dureri noi, chinuri noi – dar în zadar. Suferea cumplit. Se simţea ca într-un tunel întunecat. Şi încă o dată, Chiara a avut puterea să se dăruiască voinţei lui Dumnezeu, întorcându-se spre iubire şi lumină. „Dacă aş avea de ales între a merge şi a merge în Rai”, spunea ea, „aş alege fără şovăire să merg în Rai. Asta-i tot ce mă interesează”.

Încă din copilărie se implicase în trăirea Evangheliei. Şi a trăit-o 100%. Iată ce scria Chiara în jurnalul său, adresându-se prietenilor: „Voi părăsi viaţa într-o clipă. Cum aş putea oare să opresc trenul acesta care m-a luat şi mă duce aşa de repede mai departe?! Dar totuşi e ceva ce nu înţeleg. Am fost absorbită de atât de multe ambiţii şi proiecte şi cine mai ştie de ce altceva (lucruri care mi se par acum atât de lipsite de importanţă, nesemnificative şi trecătoare). Mă aştepta cu totul altă lume şi tot ce aveam de făcut era să mă abandonez ei. Acum însă mă simt prinsă într-un plan minunat care se desfăşoară puţin câte puţin în faţa mea”.

Medicul Chiarei, care era lipsit de credinţă şi se manifesta extrem de critic la adresa Bisericii, a fost profund mişcat şi cucerit puţin câte puţin de mărturia vie dată de Chiara şi de părinţii ei: „De când am cunoscut-o pe Chiara, ceva s-a schimbat în mine. În creştinism există într-adevăr substanţă şi consistenţă şi totul îşi află locul” – spunea el.

Relaţia Chiarei cu Chiara Lubich era foarte apropiată şi tânăra o informa constant asupra stării ei de sănătate, asupra triumfului şi descoperirilor sale. La 30 decembrie 1989, Chiara Lubich îi scria: „Simt că tu faci absolut totul ca să răspunzi iubirii lui Dumnezeu şi să-i spui mereu „da”-ul tău. Sunt mereu cu tine cu rugăciunile mele şi cu iubirea mea. Aleg cuvântul vieţii care m-a condus: ‘Cei care rămân în Mine şi Eu în ei, vor aduce rod îmbelşugat’ La revedere, Chiara! Îl rog pe Duhul Sfânt să-ţi dăruiască harul puterii, astfel încât sufletul tău să poată întotdeauna „cânta” din iubire pentru Isus Părăsit”.

Deşi nu se putea mişca, tânăra era permanent activă: ţinea telefonic legătura cu grupul care se organiza la Savona: „Tineretul pentru o Lume Unită”, îşi făcea simţită prezenţa la diferite congrese prin mesajele sale, cărţi poştale şi postere; continua să militeze pentru înscrierea prietenelor şi colegilor ei în Mişcarea Focolarelor.
La începutul verii, medicii au decis sistarea tratamentului: boala nu mai putea fi oprită. Tânăra i-a scris imediat Chiarei Lubich, la 19 iulie 1990: „Doctorii au depus armele. Odată cu oprirea tratamentului, durerile din spate au crescut atât de mult că de-abia pot să mă mai întorc de pe o parte pe cealaltă. Mă simt atât de mică şi drumul e aşa de greu… Adesea mă sufocă durerea. Dar acesta-i Mirele care vine să mă întâmpine, nu-i aşa? Da, repet cu tine: ‘Dacă vrei tu,atunci vreau şi eu’… Cu tine împreună sunt sigură că vom cuceri lumea!”

Chiara Lubich i-a răspuns: „Nu te teme, Chiara, să-i spui ‘da’ în fiecare clipă. El o să-ţi dea putere, fii sigură de asta! Mă rog şi eu pentru asta şi sunt mereu cu tine. Dumnezeu te iubeşte nespus de mult şi vrea ca tu să pătrunzi în adâncul propriului suflet şi acolo să întâlneşti picături de cer. ‘Chiara Luce’ (‘Lumina Clară’) e numele la care m-am gândit pentru tine. Îţi place? Lumina Idealului e aceea care cucereşte lumea. Ţi-l trimit cu toată afecţiunea mea…”

Pe măsură ce lucrurile se înrăutăţeau, a fost necesară creşterea dozei de morfină, dar Chiara Luce a refuzat: „Mă face să nu mai fiu lucidă şi nu-i mai pot oferi altceva lui Isus decât durerea”. Chiara Luce a plecat spre cer la 7 octombrie 1990. Se gândise la tot: alesese imnurile pentru înmormântare, florile, chiar şi cum avea să fie coafată şi dorea să fie îmbrăcată în alb, ca o mireasă. Şi a mai spus: „Mamă, când ai să mă pregăteşti, trebuie să spui mereu: ‘Acum Chiara Luce îl vede pe Isus’. Fii fericită fiindcă şi eu sunt”.

Tata a întrebat-o dacă ar fi posibil să doneze corneea pentru transplant. Cel mai luminos surâs a fost răspunsul său. Îndată după plecarea la cer a Chiarei Luce, o telegramă a sosit din partea Chiarei Lubich pentru părinţii tinerei: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru capodopera lui de lumină!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *