Fericitul Pius al IX-lea, un Papă al legendelor urbane

Teme: Istorie, Personalităţi.
.
Publicat la 24 ianuarie 2009.
Print Friendly

Autor: Robert P. Lockwood
Traducere: Nora Livadaru
Sursa: This Rock, septembrie 2008

În anul 2000, când Papa Ioan Paul al II-lea l-a beatificat pe predecesorul său, Papa Pius al IX-lea (1846-1878), reacţia mass-media a fost covârşitoare. Descrierea caricaturală, care provine din legendele catolice urbane, aşa cum le numesc eu, decisese deja că Fericitul Papă Pius al IX-lea fusese orice de la reacţionar politic până la antisemit. În multe feluri, Papa Pius al IX-lea a fost primul Papă care apare în legendele catolice urbane moderne. El a devenit, în psihologia populară, o caricatură, o victimă a propagandei secolului al XIX-lea, care a creat propria realitate falsă.

Papa Pius al IX-lea

În 1792, Giovanni Maria Mastai-Ferretti, cel care avea să devină Papa Pius al IX-lea, se năştea ca al nouălea copil al unui mic conte din Senigallia, regiune care făcea parte din statele papale. Se năştea într-o lume agitată. Chiar înainte de a împlini 21 de ani, francezii invadau statele papale, încarcerau doi Papi şi aproape că făceau din papalitate marioneta Franţei revoluţionare. Statele papale erau teritorii din Peninsula Italică, conduse de către Nunţiul Papal. Aceste teritorii împărţeau Italia în două şi aveau centrul la Roma, oraşul istoric cel mai important al Italiei. Napoleon Bonaparte a anexat statele papale Imperiului Francez în 1809, dar, în urma reîmpărţirii Europei la Congresul de la Viena, din 1815, aceste state au fost redate papalităţii.

La începutul secolului al XIX-lea, Biserica s-a convins de ceea ce istoria a arătat de-a lungul timpului: fără sprijinul statelor papale, Papa ar fi putut să devină o simplă marionetă a oricărui domnitor european care ar fi condus Roma, în orice timp. Acesta era punctul central al percepţiei de sine a Bisericii începând din 1814, fapt aflat în directă opoziţie faţă de mişcarea de unificare a Italiei ca stat naţional.

O nouă lume se prefigura în Europa de după anul 1815. Identitatea etnică şi naţională avea să devină o forţă conducătoare în percepţia pe care oamenii o aveau despre ei înşişi, precum şi în politică. Era o epocă în care identitatea rasială şi rasismul deveneau o tot mai importantă şi periculoasă parte a gândirii „moderne”. Acest nou „rasism” va sta, de fapt, la temelia multora dintre tragediile cu care a trebuit să se confrunte Giovanni Mastai-Ferretti după alegerea sa ca Papă, în 1846.

Omul neînţeles al Bisericii

Când Papa Pius al IX-lea a fost ales, părea că este înţelegător cu noul naţionalism liberal. Noul Papă a ordonat imediat amnistierea prizonierilor şi a exilaţilor, mulţi dintre ei fiind foşti revoluţionari. A fost salutat ca un liberal şi Europa l-a proclamat erou. Percepţia eronată pe care oamenii o aveau în privinţa Papei Pius al IX-lea a creat imaginea unui Papă liberal timpuriu care va fi, însă, înlocuit de unul reacţionar, de îndată ce va fi pus faţă în faţă cu revoluţia din Roma.

De fapt, din primele sale zile, Papa Pius al IX-lea nu a putut fi definit politic. Era moderat şi profund spiritual, dar, totuşi, un om simplu. Era, pe de-a-ntregul, un om al Bisericii. Deşi empatic cu mişcarea patriotică din Italia, preocuparea lui era ca, prin Biserică, să salveze suflete. A-i atribui Papei Pius al IX-lea o constantă şi puternică filosofie politică sau o agendă politică separate de Biserică ar însemna a nu-l înţelege.

În 1848, revoluţiile făceau ravagii în Europa. Curând, Italia era în flăcări. Când războiul împotriva austriecilor a izbucnit în nordul Italiei, s-a sperat ca Papa să trimită trupe papale care să se alăture bătăliei. Nu a făcut aşa, ci, în 29 aprilie 1848, a anunţat că nu poate să trimită oameni care să poarte un război împotriva unei naţiuni catolice. A renunţat la orice tactică ce l-ar fi putut eticheta drept rege al Italiei unite şi a cerut oprirea violentei revoluţii. În toată Italia, se credea atunci că Papa a abandonat cauza libertăţii.

Nicio revoluţie fără vărsare de sânge

În următoarele luni, Papa Pius al IX-lea s-a zbătut să menţină integritatea – şi neutralitatea – statelor papale în faţa armatei austriece, concomitent cu eforturile sale de a menţine pacea în rândul civililor din sânul acestora. Roma însăşi era tulburată de violenţe şi de o posibilă revoluţie. În faţa reşedinţei papale, Palatul Quirinal, mulţimea cerea un nou guvern, iar un monsenior care stătea alături de Papa a fost ucis de un foc de armă. Când un guvern revoluţionar a fost impus Papei, acesta a decis să fuga din Roma şi a plecat la Gaeta, sub protecţia regelui Ferdinand de Napoli. Rebeliunea din Roma a luat amploare şi, chiar daca noul guvern a încercat să controleze mulţimile, preoţii au fost ucişi, iar bisericile profanate. Cinci Episcopi au fost arestaţi, iar proprietăţile Bisericii au fost confiscate de către guvern.

Însă revoltele de pe întreg teritoriul Italiei au început să se domolească sub presiunea trupelor austriece. În acel moment, francezii au preferat să invadeze Roma pentru a instaura ordinea, decât să îi vadă pe austrieci ocupând oraşul. Nouă luni mai târziu Papa se întorcea. Abandona Palatul Quirinal pentru Vatican – o mutare simbolică de la palatul autorităţii sale temporare la acela al autorităţii sale spirituale. Timp de 20 de ani, Papa Pius al IX-lea avea să deţină putere temporară, dar doar datorită ocupaţiei trupelor austriece şi franceze în Roma.

Era evident că Papa Pius al IX-lea devenea un simpatizant tot mai slab al unificării Italiei după 1848. Iar motivul era simplu: i-a fost arătat cât se poate de clar ce însemna o revoluţie în acele timpuri din istoria europeană, atunci când un preot care stătea lângă el a fost împuşcat. După revoluţiile din 1848 şi 1849 şi după înăbuşirea acestora, Statul Italian al Piemontului – cu un guvern constituţional sub monarhie – a devenit speranţa de unificare a Italiei. Statul a devenit preferatul Europei liberale şi protestante, în timp ce statele papale erau văzute ca o regresie medievală destinată coşului de gunoi al istoriei.

Lumea împotriva Papei

Piemontul va iniţia o serie de acte legislative anticatolice, ca să intre în graţiile Europei şi ca să menţină sprijinul în îndeplinirea scopului de a obţine control asupra întregii Peninsule. Sub conducerea contelui Camillo de Cavour, o campanie importantă de subminare a credibilităţii Papei a fost dusă în întreaga lume. Impactul tot mai puternic al ziarelor asupra clasei de mijloc avea să devină o sursă uriaşă pentru a-i submina reputaţia, atât în Europa, dar mai ales în America. În acea perioadă, ziarele nu erau altceva decât foiţe de propagandă, fiind încă departe de apariţia celor mai mici responsabilităţi şi echilibru.

Când Papa Pius al IX-lea a restabilit ierarhia britanică în 1850, a înteţit şi mai mult focul la cazanul anticatolic care fierbea în multe cercuri europene. După mai mult de 200 de ani de represiune socială, religioasă şi politică, în secolul al XIX-lea, Biserica Catolică din Anglia începea să îşi revină. În 1829, Actul de Emancipare Catolică le-a dat catolicilor dreptul la vot şi dreptul de a ţine slujbe religioase. Totuşi, pentru a putea ţine întruniri politice după „emancipare”, un catolic era obligat să denunţe papalitatea şi să promită că va susţine „religia protestantă şi guvernul protestant” al Angliei. (Chiar şi în ziua de astăzi, un catolic nu are dreptul să fie monarh. Şi când fostul ministru Tony Blair a decis să se convertească la catolicism, a ales să o facă doar după ce şi-a încheiat mandatul.)

Biserica Catolică din Anglia era, anterior, condusă de vicari care raportau direct Romei. La mijlocul secolului al XIX-lea, reorganizarea ierarhiei avea sens. Mişcarea de la Oxford, în cadrul Bisericii Anglicane – o încercare de a redobândi natura apostolică şi catolică a Bisericii – a dus la creşterea numărului de convertiri la catolicism, incluzând-o şi pe aceea a lui John Henry Newman. Populaţia catolică era în creştere prin imigraţia irlandeză de la Marea Foamete, iar acum Biserica era pregătită să îşi asume un rol important de conducere în societatea engleză.

Însă englezii nu erau. Când Papa Pius al IX-lea a restabilit ierarhia, reacţia – de la liberali la conservatori – a fost de pură oroare. Vehemenţa anti-Pius a atins apogeul. Pe lângă tulburările de pe Continent, Anglia trecea printr-una dintre periodicele sale crize „antipapistaşe”. Parlamentul refuzase dreptul diecezelor catolice de a purta acelaşi nume ca şi cele anglicane şi, când a avut loc Marea Expoziţie din 1851, catolicii nu au fost invitaţi. În 1856, Anglia a declarat că statele papale au reprezentat un scandal european şi a cerut ca Austria şi Franţa să îşi retragă trupele care le protejau.

În acest timp, de cealaltă parte a Atlanticului, Statele Unite erau tot mai aproape de Războiul Civil. Aici, izbucnirea anticatolicismului englez a alimentat nativismul american, iar Papa Pius al IX-lea a fost cel mai afectat de către animozitate. Imaginea Papei Pius al IX-lea era cea a unui lord medieval care a măcelărit bravii revoluţionari italieni. Când Papa a donat o dală de marmură pentru făurirea Monumentului Washington, americanii au aruncat-o în Potomac. Alăturarea acestor forţe a avut un impact dramatic, nu doar asupra istoriei acelei ere, ci şi asupra modului în care istoria a fost zugrăvită ulterior. Propaganda făcută de către suporterii unificării Italiei, anti-catolicismul constant al Angliei şi un public receptiv în Statele Unite au ajutat la crearea imaginii unui Papă medieval de neclintit, care domina statele papale împovărate, dornice să scape de sub teocraţie. Toate aceste sentimente combinate au condus la anexarea, de către guvernul din Piedmont, a mai multor teritorii din multele prea lipsite de apărare state papale.

Prizonier al Vaticanului…

Contele de Cavour a sprijinit Franţa pentru a-i alunga pe austrieci de pe pământurile cucerite din Nordul Italiei şi, astfel, războiul a început în vara anului 1859. Sub pretextul războiului, Piemontul şi-a anexat o mare parte din teritoriile statelor papale. Acţiunea nu a fost decât o simplă lărgire a teritoriului deţinut, dar Papa Pius al IX-lea a reacţionat protestând dur. În 1861, după victoriile lui Garibaldi în Sicilia şi în sudul Italiei, Victor Emmanuel, regele Piemontului, a fost declarat regele unei Italii nu în totalitate unite.

Teoretic, statele papale au încetat să existe, sub control papal rămânând doar Roma şi o fâşie îngustă din Italia de vest. În toată Italia, noul stat italian va purta un război împotriva Bisericii, refuzând sacramentele şi participarea la Liturghiile oficiale. Episcopii au fost încarceraţi, mănăstirile şi şcolile catolice interzise, şi abaţiile desfiinţate. Nu mai rămăsese decât cucerirea finală a Romei. În 1870, odată cu începerea războiului franco-prusac, trupele franceze au fost retrase din Roma, iar Victor Emmanuel şi-a trimis soldaţii să asigure oraşul. La ordinele Papei, s-a opus doar o rezistenţă simbolică. Italia era acum unificată, iar Papa s-a autodeclarat „prizonier” şi s-a retras la Vatican.

… Dar iubit de credincioşi

Nesfârşitele bătălii pe care Papa Pius al IX-lea le-a purtat de-a lungul întregului său pontificat cu noua Europă au afectat dramatic modul în care acesta va fi perceput de istorie. Apărarea statelor papale a întors Europa „gânditoare” împotriva sa. O mare parte din ceea ce oamenii ştiu despre pontificatul său este de-a pururi afectată de propaganda neîncetată a vechilor săi duşmani politici. Totuşi, când Papa Pius al IX-lea a murit, în 1878, s-ar putea spune că în conştiinţa colectivă – mai ales în rândul populaţiei catolice a lumii – el era un sfânt. În cele trei decenii în care a fost Papă, pentru catolicii din lumea întreagă Pius al IX -lea a fost un lider spiritual demn de urmat.

În multe feluri, el a fost primul Papă al vremurilor moderne – foarte cunoscut şi iubit de către catolicii de pretutindeni. Aceştia l-au perceput mai degrabă ca pe un Papă care a salvat credinţa şi a apărat-o de atacurile brutale ale armatelor secolului al XIX-lea, ale propagandei şi ale revoluţionarilor violenţi, decât ca pe o relicvă medievală, aşa cum a fost descris de către mass-media timpului. La moartea sa, Biserica, aparent condamnată în timpul războaielor napoleoniene la începutul secolului al XIX-lea, creştea rapid, mai ales datorită haosului care pusese stăpânire pe continentul european. Ca nicicând înainte, Biserica a devenit o prezenţă internaţională, cu Papa Pius al IX-lea ca figură centrală, şi aceasta nu datorită înţelepciunii sale politice, ci mai degrabă datorită credinţei sale şi felului în care aceasta a rezonat cu cea a catolicilor din lumea întreagă.

Vocaţiile la preoţie şi la viaţa religioasă atinseseră apogeul; devoţiunea faţă de Euharistie, la Fecioara Maria şi la Inima Preasfântă a lui Isus au însufleţit viaţa catolică sub tutela sa pastorală. Fericitul Papă Pius al IX-lea a fost un om al credinţei, ale cărui instincte pastorale l-au făcut iubit peste tot, exceptând cinicele cercuri politice ale Europei. În final, pretinsul iluminism al ştiinţei şi al determinismului economic a fost cel care a lăsat moştenire secolului XX rasismul, fascismul, comunismul şi oroarea celor două războaie mondiale.

One Comment

  1. Crestinii catolici, si nu numai ei, au datoria de a demonta – cu probe reale, nu cu speculatii – toate legendele pe care iluminismul le-a creat pentru a prezenta Biserica intr-o lumina cat mai defavorabila. Acest lucru trebuie insa facut cu o maxima obiectivitate, fara nicio urma de resentimente, evidentiind fara teama si greselile facute de Biserica de-a lungul istoriei. In alta ordine de idei, ar fi interesant de aflat detalii obiective despre enigmaticul Giuseppe Garibaldi, prezentat mult prea des drept un erou national al Italiei, desi exista multe semne de intrebare in acest sens.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *