Cum au schimbat primii creştini lumea

Teme: Istorie.
.
Publicat la 24 ianuarie 2009.
Print Friendly

Autor: pr. Michael Giesler
Traducere: Oana Capan
Sursa: This Rock, octombrie 2008

Un grup mic de bărbaţi şi femei au contrapus odinioară principiile creştinismului de iubire şi cumpătare valorilor prevalente ale epocii – şi făcând astfel au schimbat cursul civilizaţiei. Deoarece credinţa primilor creştini avea un conţinut specific de adevăr şi moralitate bazat pe viaţa şi învăţăturile lui Isus Cristos, ei nu puteau pur şi simplu să meargă cu curentul majorităţii civilizaţiei. Isus a fost atât Dumnezeu cât şi om. Ei nu puteau aduce cult unei simple fiinţe umane care pretindea că este Dumnezeu numai pentru că era Cezarul. Şi acest lucru li se părea necreştinilor a fi o rebeliune de neiertat.

Căsătoria şi problemele de familie

---

Această „revoltă” nu se limita doar la problemele de cult. Obiceiurile familiei creştine constituiau un afront la adresa vecinilor lor păgâni. Ei nu practicau controlul artificial al naşterilor sau avortul (grecii şi romanii avea forme primitive din acestea) deoarece credeau în sfinţenia atât a vieţii cât şi a procesului prin care era dăruită viaţa. Cuplurile creştine nu divorţau şi nu întreţineau relaţii sexuale înainte de căsătorie, deoarece considerau că actul sexual era doar pentru căsătorie, şi că unitatea dintre bărbat şi femeie în căsătorie este sacră şi indisolubilă: este o reflectare a unităţii dintre Cristos şi Mireasa Lui, Biserica (cf. Efeseni 5,25).

Într-o epocă în care orice tată putea cere omorârea copilului lui nou-născut, creştinii acceptau toţi copiii, inclusiv pe aceia care erau slabi sau cu dizabilităţi. Cu cuvintele unei străvechi mărturii creştine, scrisă probabil în secolul al II-lea: „Creştinii… se căsătoresc ca şi ceilalţi, şi au copii; dar nu îşi vatămă odraslele. Masa lor o împart cu toţi, dar nu şi patul. Ei sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Îşi petrec zilele pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului” (Scrisoare către Diognetus). Creştinii mergeau chiar la colţurile străzilor din oraşe precum Roma şi Corint şi luau la ei acasă copiii care fuseseră abandonaţi acolo. Nu este de mirare faptul că numărul creştinilor creştea atât de rapid, în timp ce numărul familiilor păgâne scădea.

Creştinii se căsătoreau în ceremonii civile romane, dar erau convinşi că primesc un sacrament care îi lega unul de altul în fidelitatea pentru întreaga lor viaţă. În cuvintele lui Tertulian, cuplurile de soţi creştini sunt persoane „care se sprijină unul pe altul pe calea Domnului, care se roagă împreună, care merg împreună la masa Domnului, şi care trec prin toate încercările lor împreună”. Anumite grupuri eretice, cum ar fi gnosticii, dispreţuiau căsătoria şi copiii, pe care le considerau lucruri rele şi opuse libertăţii lor intelectuale. Ei au fost condamnaţi de prima generaţie de scriitori creştini care erau loiali Bisericii, în particular de Sfinţii Irineu de Lyon şi Clement de Alexandria.

Multe femei creştine erau măritate cu bărbaţi păgâni; aceste femei aveau un enorm efect capilar asupra societăţii păgâne, pentru că îşi creşteau copiii în credinţă şi pentru că adesea soţii lor se converteau. Să ne gândim la imensa influenţă pe care Sf. Monica a avut-o asupra soţului şi asupra fiilor săi, în special asupra lui Augustin. Povestea Monicăi a fost trăită de mii de femei în timpuri şi locuri diferite timp de cinci secole. Ca rezultat, căsătoria creştină a produs literalmente o nouă rasă de oameni, cu o viziune complet diferită asupra vieţii şi a iubirii, care au revoluţionat lumea străveche.

Rugaţi-vă fără încetare

Viaţa de rugăciune a primilor discipoli creştini a fost continuă şi intensă. În parte acest lucru era comun cu toţi cei din antichitate, care în general aveau o conştiinţă mult mai mare a sacrului şi a supranaturalului decât oamenii din lumea modernă, care au devenit insensibili după secole de raţionalism şi empirism. Creştinii au moştenit credinţa iudaică în îngeri şi vorbeau despre ei într-un mod foarte spontan, ca acţionând frecvent asupra pământului şi asupra indivizilor (cf. Faptele apostolilor 12,15). Aceste fiinţe spirituale asigurau o continuă şi adesea ascunsă slujire pentru trăirea unei vieţi de virtute. De exemplu, Păstorul lui Hermas, un document de la începutul secolului al II-lea, vorbeşte despre „îngerul dreptăţii” care călăuzeşte fiecare persoană. Creştinii se rugau la sfinţi şi venerau relicvele şi locurile lor de înmormântare, crezând în puterea lor mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu. Ei făceau acest lucru cu convingerea fermă că toţi, vii sau morţi, sunt uniţi în Trupul unic al lui Cristos.

Dorinţa după prezenţa constantă a lui Dumnezeu se aplica şi la munca lor zilnică şi la alte activităţi. Sf. Ioan Gură de Aur, în secolul al IV-lea, a descris convertirea unei lucrări creştine în rugăciune în acest fel: „O femeie ocupată în bucătăria ei, sau cosând vreo haină, poate întotdeauna să îşi înalţe gândurile la cer şi să îl invoce pe Domnul cu fervoare. Cel care merge la piaţă sau călătoreşte singur poate cu uşurinţă să se roage cu atenţie. Altul în pivniţa lui de vinuri, ocupat să coasă burdufuri pentru vin, este liber să îşi înalţe inima la Domnul… Nici un loc nu este nepotrivit pentru Dumnezeu (a IV-a Predică despre Ana, mama profetului Samuel, 6). Rădăcina istorică şi spirituală a acestei atitudini o constituie viaţa lui Cristos, care a vorbit de multe ori în parabolele Sale despre viaţa obişnuită şi despre legătura ei intimă cu împărăţia lui Dumnezeu. Isus însuşi a dus o viaţă de muncă umilă. În oraşul în care a locuit cu părinţii lui, Nazaret, era cunoscut simplu ca „lemnarul, fiul Mariei” (Marcu 6,3).

Să fiţi în lume, dar nu ai lumii

Nu avem nici o dovadă din primele secole ale creştinismului cu privire la dorinţa de a părăsi lumea. În schimb, creştinii considerau o poruncă a lui Cristos aceea de a schimba societatea din jurul lor. Isus a spus despre discipolii Săi: „Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău” (Ioan 17,15). Creştinii trăiau porunca dată de Cristos apostolilor Săi: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile” (Matei 28,19). După convertire, ei rămâneau acolo unde erau, cu familiile şi cu ocupaţiile lor, iar dacă erau sclavi, cu stăpânii lor. Cu excepţia vieţii curate şi a carităţii, nu se deosebeau în nici un fel de vecinii lor.

După cum arată un document din secolul al II-lea: „Creştinii nu se deosebesc de restul lumii nici prin ţară, nici prin limbă sau obiceiuri; de fapt, ei nu au nicăieri oraşe ale lor; nu folosesc o limbă anume; nu cultivă un mod excentric de viaţă… Pe scurt: ceea ce este sufletul pentru trup, sunt creştinii pentru lume. Sufletul este răspândit în toate membrele trupului, şi creştinii în toate oraşele lumii” (Scrisoare către Diognetus). Doar la sfârşitul secolului al III-lea vedem începuturile monahismului în rândul unor oameni din Biserică: a părăsi lumea în mod permanent pentru a se ruga sau a se dărui pe sine lui Dumnezeu.

Vedeţi cum se iubesc unii pe alţii!

Mai presus de toate, primii discipoli ai lui Cristos manifestau o înţelegere şi o bunătate unii faţă de alţii şi faţă de necreştini care uimea lumea antică – o lume construită adesea pe putere, bani şi cruzime. Deşi existau nobili păgâni care credeau în disciplina personală şi în acceptarea stoică a dificultăţilor, virtutea lor se baza doar pe eforturi umane şi adesea ducea la un sentiment de goliciune interioară şi neajutorare. Tăria sufletească a creştinilor avea însă un izvor dublu. În primul rând, ei erau conştienţi de harul pe care l-au primit prin Botez, un har care i-a făcut fii ai lui Dumnezeu şi le-a dat o putere care nu depindea de eforturile umane sau de descendenţă (cf. Ioan 1,12).

În al doilea rând, ei împărtăşeau convingerea că nici un creştin nu era izolat de ceilalţi şi toţi – bogaţi sau săraci, nobili sau sclavi, educaţi sau analfabeţi – erau în mod egal iubiţi şi preţuiţi de Isus Cristos. Împreună comunităţile formau ceea ce Biserica Catolică avea să numească mai târziu Trupul Mistic al lui Cristos, în care fiecare membru, oricât de mic, avea o contribuţie importantă de dat. Această dorinţă de unitate atât în bucurii cât şi în dureri însemna că creştinilor nu le era frică nici măcar de a muri pentru altul sau împreună cu altul – ca în cazul faimos al martirilor din Sebaste, când 40 de soldaţi romani au murit împreună într-un lac îngheţat pentru a căuta 40 de coroane din partea lui Cristos Rege.

Cei mai buni dintre păgâni, precum Marcus Aurelius şi Seneca, îşi tratau sclavii cu respect şi omenie – dându-le chiar şi libertatea cu anumite ocazii – dar discipolii lui Cristos mergeau mult mai departe de atâta. Putem vedea acest lucru în Scrisoarea lui Paul către Filimon, unde îl imploră pe prietenul lui să accepte întoarcerea sclavului fugar Onesim. Ca rezultat, „Vedeţi cum se iubesc unii pe alţii!” era exclamaţia continuă de uimire a păgânilor din jurul lor. Această iubire, sau agape, realitatea de a fi „un trup în Cristos”, era înrădăcinată în Euharistie. Instituită la Cina cea de Taină, unea întreaga comunitate în jertfa lui Isus; în Trupul şi în Sângele Său găseau ei speranţă şi tărie.

Faceţi să moară poftele trupului

Creştinii nu mergeau la jocurile cu gladiatori sau la petrecerile extravagante ţinute de compatrioţii lor, care adesea includeau beţie şi imoralitate sexuală. Ţinuta morală a creştinilor, alături de refuzul lor de a arde tămâie la statuia Cezarului, au făcut să fie dispreţuiţi şi persecutaţi. Erau numiţi „încăpăţânaţi şi superstiţioşi”, şi erau inventate despre ei tot felul de poveşti ciudate: că îşi mâncau proprii copii, că adorau un om cu cap de măgar pe o cruce, că stingeau luminile la întâlnirile lor şi făceau lucruri imorale. (Această din urmă poveste a pornit probabil de la faptul că mulţi creştini participau la o vigilie în fiecare sâmbătă seara, ca un mod de a se pregăti pentru celebrarea Învierii lui Isus a doua zi.)

Multe comunităţi de creştini au fost inspirate de cuvintele Sf. Paul către Romani: „Dacă trăiţi după trup, veţi muri. Dar dacă, prin Duh, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi” (Romani 8,13). Acest termen puternic „faceţi să moară” a fost tradus mai apoi în limba latină ca mortificare, de unde vine cuvântul românesc mortificare. Deoarece primii discipoli ai lui Cristos erau atât de aproape din punct de vedere cronologic de moartea Lui, ei doreau să experimenteze moartea Lui în vieţile lor şi să participe pentru totdeauna la slava Lui. „Căci voi aţi murit”, scria Paul, „şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu. Când se va arăta Cristos, care este viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună
cu el în glorie” (Coloseni 3,3-4).

În consecinţă, primii discipoli ofereau multe jertfe şi penitenţe voluntare. Catecumenii care se pregăteau pentru Botez posteau timp de 40 de zile, imitând postul lui Cristos în deşert înaintea slujirii Sale publice – originea practicii Postului Mare. Alte zile speciale de post erau prescrise pentru creştinii din Roma în lunile iunie, septembrie şi decembrie, în pregătire pentru marile sărbători ale Rusaliilor, Înălţării Sfintei Cruci şi Crăciunului. Deoarece ei preţuiau atât de mult ceea ce le-au adus convertirea şi Botezul, penitenţele creştinilor pentru Sacramentul Spovezii erau severe după standardele moderne. Iertarea de păcate grave putea fi precedată de perioade lungi de post şi penitenţă.

Se poate ca primii creştini să fi folosit multe mijloace personale de mortificare, dar nu avem nici o consemnare istorică a acestui fapt, deoarece un element cheie al mortificării este acela că trebuie să fie privată (excepţie în cazul păcătoşilor publici care caută iertarea). Isus i-a îndemnat pe discipolii Săi la mortificări personale, ascunse, în Matei 6,16-18, unde spune că mortificarea ascunsă de ochii oamenilor este mai plăcută lui Dumnezeu: „Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti”. De exemplu, folosirea hainelor din păr de cămilă, inspirată de eroi din Vechiul Testament şi de Sf. Ioan Botezătorul, datează din cele mai vechi timpuri ale Bisericii, când acestea erau purtate atât de preoţi cât şi de laici. Ss. Ieronim, Atanasie şi Ioan Damaschinul au dat cu toţi mărturie despre această practică.

Bucuraţi-vă de filiaţia divină

Într-o lume antică tristă şi obosită, împovărată de scepticism, primii creştini erau remarcaţi pentru bucuria lor. Această bucurie era esenţială pentru revoluţia creştină: nici o religie păgână nu putea egala fericirea absolută a discipolilor lui Cristos. Nu era un fel uşuratic sau superficial de mulţumire, ci o convingere profundă că erau fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Chiar dacă puteau fi ucişi în orice moment, ei nu trebuiau să se teamă de nimeni şi de nimic. La rădăcina acelei convingeri stătea puterea Botezului şi a vieţii sacramentale, care îi introducea în însăşi viaţa Fiului lui Dumnezeu.

În prologul la Evanghelia lui, scrisă spre sfârşitul secolului I, Ioan a arătat cum această profundă relaţie dă semnificaţie şi speranţă vieţilor creştine: „Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1,12-13). Demnitatea şi speranţa primilor creştini, aşadar, nu venea din statutul lor social, din bogăţie sau din legăturile de familie – mulţi creştini erau sclavi sau negustori – ci din relaţia lor personală cu Cristos, care i-a introdus în slava Tatălui Său şi în iubirea Duhului Sfânt. Prin această relaţie personală, ei experimentau o libertate interioară şi o încredere care le dădea atât speranţă cât şi bucurie. „Nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii” (Romani 8,15). Necreştinilor, acest comportament li se părea un fel de nebunie; nu îi puteau înţelege cauza, şi nici semnificaţia ultimă. Pentru mulţi filozofi păgâni, cum ar fi împăratul stoic Marcus Aurelius, era tulburător. Cu toate acestea, cu trecerea anilor, acest nou mod de a gândi şi a acţiona – acest nou mod de a fi – a schimbat încet lumea antică.

Biserica este tânără

Ce putem spune despre creştinism atât din punct de vedere istoric cât şi profetic, privind spre viitor? Faptele Apostolilor au fost scrise în decurs de 50 de ani de la moartea lui Cristos. Ele atestă că Duhul Sfânt, începând de la Rusalii, a înfăptuit minuni în vieţile oamenilor. În cele două secole care au urmat Rusaliilor, structura şi modelul Bisericii s-au stabilit pentru toate timpurile, în viaţa, suferinţele, speranţele şi bucuriile acelor prime generaţii de creştini. Nu avem nici un motiv să ne îndoim de faptul că Duhul Sfânt continuă să lucreze în Biserică, dându-i o tinereţe veşnică. Am experimentat ceva din unitatea şi bucuria acelor primi entuziaşti pentru Cristos în timpurile foarte recente, în zilele din preajma morţii Papei Ioan Paul al II-lea şi alegerii Papei Benedict al XVI-lea. A existat, cum s-ar spune, un fel de „electricitate” în aer.

Primii creştini au avut o bucurie interioară şi o speranţă care au transformat lumea. Există motive puternice să credem că acest lucru s-ar putea întâmpla din nou în lumea noastră a secolului al XXI-lea. Poate se întâmplă deja. Papa Benedict al XVI-lea sugera acest lucru în predica sa inaugurală din aprilie 2005. „Da, Biserica este vie”, a spus el, „aceasta este experienţa minunată din aceste zile… Şi Biserica este tânără. Ea poartă în sine viitorul lumii şi ne arată aşadar fiecăruia dintre noi calea către viitor”.

2 Comments

  1. Daca nu ne pocaim cu adevarat, toti vom pieri la fel.
    Crestinsmul modern este la o distanta infinita de crestinismul primar, atat in credinta cat si in fapte… nu mai vreau sa spun… distanta infinita intre oameni de azi si cei de atunci.
    Nu vrea sa spun ca toti crestini de atunci erau sfinti, dar cred ca majoritatea, pe cand astazi este exact invers..
    Cati sunt astazi pregatiti mai ales in tarile Europei, si nu numai, sa mearga pana la moarte pentru Domnul?
    Daca Isus a spus vinde tot ce ai si imparte saracilor, apoi urmaza-ma, astazi se cauta enorme scuze ca de fapt Isus i-a spus doar bogatului sa isi vanda totul nu si noua. Noi nu avem ce vinde, sunt destui bogati care sa vanda, nu noi. Asa spun toti fara de fapt sa realizeze ca in Romania cei care se cred salvati si zic ca ei nu au ce sa vanda sunt de fapt bogati fata de cei care nu au nimic din alta tara.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *