Campionul reformei

Teme: Personalităţi.
.
Publicat la 24 ianuarie 2009.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Matthew E. Bunson
Traducere: Mihai Floran
Sursa: This Rock, noiembrie 2008

În interviul cu Vittorio Messori, cardinalul Joseph Ratzinger a exprimat o mare admiraţie pentru cardinalul şi arhiepiscopul de Milano din secolul al şaisprezecelea ca un model de reformă şi autentică reînnoire în Biserică. Viitorul papa a declarat: „Pentru mine, Carol Boromeul este clasic, expresie a unei reforme reale, adică, de o reînnoire care duce înainte tocmai pentru că învaţă cum să se trăiască permanent valorile într-o formă nouă, având în vedere totalitatea credinţei creştine şi totalitatea omului… el a fost în totalitate centrat pe Hristos.” (Raportul Ratzinger, 38-39)

Sf. Carol Boromeul

Un sfânt, reformator, cardinal, apologet, arhiepiscop şi neobosit păstor, Sf. Carol Boromeul a reconstruit Biserica de la Milano în secolul şaisprezecelea şi a fost una dintre cele mai mari figuri ale reformei catolice. Pentru catolicii care muncesc să reînnoiască astăzi Biserica din faţa unei culturi ostile, Boromeul stă ca un campion de reînnoire autentică, ca un blând, dar determinat sfânt şi ca un puternic purtător de cuvânt pentru revigorarea preoţiei prin zel, angajament în adevăr, precum şi atragerea de seminarişti credincioşi. Mai presus de toate, el este un motiv pentru catolicii de astăzi de a îmbrăţişa reforma catolică şi pe acei eroici bărbaţi şi femei care au condus-o.

Legături puternice

Născut în nobilimea italiană în 2 octombrie 1538, Carol Boromeul a fost fiul lui Gilbert Boromeu şi al Margaretei de ‘Medici. Astfel, prin intermediul mamei sale, tânărul Carol a fost legat de puternica familie de ‘Medici, care a fost influentă în Renaşterea italiană. Acest lucru s-a dovedit a fi o legătură semnificativă, atât pentru Carol, cât şi pentru Biserică.

Intrând în serviciul Bisericii de la vârsta de 12 ani, tânărul Carol a fost trimis departe de casă pentru a studia limba latină şi apoi a început drumul lung al scolasticii teologice. Depăşind o bâlbâială timpurie, a mers în 1558 la Pavia şi s-a întâlnit cu unchiul său, Cardinalul Giovanni Angelo de ‘Medici, care a fost impresionat de tânăr. Câteva săptămâni mai târziu, tatăl lui Carol a murit la Milano. În ciuda vârstei sale, lui Carol i-a fost cerut de către familie să îşi asume conducerea peste toate responsabilităţile şi interesele ei. Incredibil, chiar în mijlocul cererilor necontenite ale timpului său, el a terminat în 1559 dublul doctorat utroque iure (doctorat atât în materie de drept civil cât şi drept canonic).

În aceeaşi vară, moartea Papei Paul al IV-lea i-a adus pe cardinali la Roma pentru un conclav. Cardinalul de ‘Medici a fost ales papă în decembrie, luând numele de Pius al IV-lea. La scurt timp după începutul anului nou, Carol a fost citat la Roma, numit administrator al Statelor Papale şi Cardinal-Diacon. Acesta a fost, desigur, un caz de nepotism, însă pontiful nu a fost implicat în corupţie sau favoritism. El i-a recunoscut talentul lui Carol şi l-a vrut în apropierea sa. O altă numire dovedită semnificativă a urmat: Carol a fost numit administrator al Arhidiecezei de Milano care era vacantă şi, în 8 februarie 1560, Pius i-a cerut să servească oficial ca arhiepiscop al acesteia.

Cardinalul devine preot

La 22 de ani, Carol Boromeul era una dintre cele mai puternice figuri de la curtea papală. Pe lângă îndatoririle sale faţă de papă, Carol a fost implicat în educaţia catolică şi în continuarea reînnoirii autentice a Bisericii. El a fondat Almo Collegio Borromeo şi o academie în Vatican dedicată literaturii. Ca urmare a faptului că reuniunile sale se ţineau târziu, fructele muncii sale au fost cunoscute sub denumirea de noctes Vaticanae (nopţile Vaticane).

Mult mai dificilă a fost, însă, îndatorirea de a reîncepe Conciliul de la Trento care nu s-a reunit din 1552, pentru că Papa Paul al IV-lea a decis să continue reforma după propriile sale iniţiative. Carol şi-a folosit toate abilităţile sale diplomatice pentru a-i linguşi pe Filip al II-lea al Spaniei, pe prinţii catolici germani şi pe francezi să ia parte. În sfârşit, în 1562 conciliul a reuşit să reînceapă. Încă o dată, Carol a fost instrumental în păstrarea coaliţiei fragile a reprezentanţilor destul de mult timp, încât conciliul să îşi poată încheia munca. A 25-a şi ultima sesiune a Conciliului de la Trento a fost ţinută în decembrie 1563 şi decretele conciliului au fost confirmate în 26 ianuarie 1564 de către Pius al IV-lea. Carol a continuat să joace un rol cheie în schiţarea faimosului Catehism roman şi în formarea Confraternităţii Doctrinei Creştine (CCD).

Chiar dacă reforma catolică avansa cu ajutorul lui Carol, tânărul cardinal a fost confruntat cu noi presiuni. În noiembrie 1562, fratele mai mare al lui Carol, Contele Frederic a decedat şi familia l-a presat să îşi abandoneze munca pentru Biserică şi să îşi asume întreaga conducere a multelor interese ale familiei. La porunca mamei sale (sora papei), Pius al IV-lea însuşi i-a sugerat lui Carol să plece de la Roma.

Carol totuşi trecea printr-o conversiune personală şi acum lucra să se reînnoiască pe sine cu acelaşi zel cu care a adus reforma în Biserică. El a abandonat încercările lumeşti încet, de-a lungul anilor şi pentru a deveni un manifest adevărat, Carol a primit permisiunea de a fi hirotonit preot în magnifica bazilică Santa Maria Maggiore de la Roma, în 4 septembrie 1563. Cu bucurie a celebrat prima lui Sfântă Liturghie în sărbătoarea Mariei în Bazilica Sf. Petru. Decizia lui era acum finală – urma să trăiască şi să moară doar pentru Cristos. În 7 decembrie 1563, în sărbătoarea Sf. Ambroziu, Carol a fost consacrat episcop în Capela Sixtină.

În decembrie 1565, popularul papă Pius al IV-lea a murit la Roma. Carol, în calitatea de cardinal, a luat parte în conclav pentru a alege un succesor. Determinat să aleagă un papă care ar duce mai departe reforma în Biserică, dejoacă orice plan al puterilor europene catolice de a influenţa votul şi salută cu plăcere alegerea cardinalului dominican Antonio-Michele Ghislieri în 7 ianuarie 1566, care a luat numele de Pius al V-lea şi care va fi proclamat mai târziu sfânt de către Biserică.

Boromeul face ordine în episcopie

Carol a fost credincios în munca sa faţă de nevoile Bisericii Universale. Ca arhiepiscop de Milano, a dorit de asemenea să servească credincios. Cea mai mare dieceză din lume la acea dată, scaunul de Milano a fost vacant de mai mulţi ani fără a avea un arhiepiscop rezident de aproape opt decenii la data când Carol este numit în funcţie. Milano a suferit de absenţa unui lider decisiv, unei discipline clericale, a unei vitalităţi liturgice şi unei adevărate spiritualitate laicală. Arhiepiscopul şi-a pus sarcina înaintea lui, cu aceeaşi fervoare cu care şi-a însoţit munca de la Trento, dar problemele de la Milano erau mult mai adânc înrădăcinate. În următorii ani, criza de credinţă în oraş a devenit o provocare nemiloasă pentru că se confruntă cu opoziţie puternică şi chiar încercări de asasinare.

Unul dintre primele eforturi pe care Carol le-a făcut în calitatea de arhiepiscop a fost acela de a restaura aspectul ordinii liturgice. Acest lucru se realizează prin efectuarea de vizite la cele mai dezorganizate şi problematice parohii şi în timp vizitele au devenit o caracteristică permanentă a episcopatului său. O atenţie particulară a acordat-o propriei catedrale şi capitlului diecezan. A fost ferm convins că preoţii trebuie să îşi respecte jurămintele şi trebuie să fie exemple pentru credincioşi. Când nu erau, era atât de determinat încât ei trebuiau să fie înlăturaţi din serviciul preoţesc. (Precum a fost cazul propriului său confesor iezuit care s-a angajat în comportament sexual neadecvat.) Şocat de spiritualitatea laxă a propriilor preoţi, fără a menţiona ignoranţa lor pastorală şi teologică, arhiepiscopul s-a axat pe o formare bună preoţească. El a fondat colegii, seminarii şi alte instituţii pentru formarea noilor preoţi.

Lui Carol i s-au opus cu vehemenţă mulţi preoţi, călugări şi lideri seculari care cădeau atacului datorită corupţiei şi viciilor lor. Adversarii lui l-au acuzat repede de intervenţia în probleme dincolo de jurisdicţia sa şi au trimis scrisori de plângere la curtea papală. Deloc surprinzător, acestea au avut parte de o primire mai degrabă proastă la Roma.
Însărcinat de Papa Pius cu investigarea şi reformarea Humiliaţilor, o comunitate de fraţi ale căror practici au devenit uşoare, Carol a dovedit atâta concentrare cu privire la sarcina lui încât mai mulţi membri au plănuit uciderea sa. Complotul aproape a reuşit. Carol i-a iertat pe atacatorii săi, dar posibilii asasini au fost executaţi de autorităţile civile şi ordinul a fost suprimat.

Totul pentru Cristos

Cinci ani mai târziu, Milano a fost devastat de ciumă. Carol a fost neobosit în conducerea oraşului prin această criză teribilă. În timp ce conducerea oraşului a fugit pentru viaţa lor, el a deschis palatul episcopal pentru cei bolnavi, a îngrijit victimele cu propriile mâini, a celebrat ultimele rituri, a ajutat la înmormântarea celor decedaţi şi i-a consolat pe supravieţuitori. De asemenea, arhiepiscopul a cerut cu înverşunare ca preoţii să îi urmeze exemplul.

Carol şi-a petrecut ultimii ani ferm ataşat de dieceza sa până când a sfârşit din cauza extenuării. Când moartea sa la vârsta de 45 de ani, în 3 noiembrie 1584, a fost anunţată de Papa Grigore al XIII-lea, pontiful a strigat „O lumină a dispărut în Israel!” Moartea lui a adus un val de durere în oraş şi cereri imediate de canonizare. La 1 noiembrie 1610, Papa Paul al V-lea l-a canonizat. Sărbătoarea Sf. Carol Boromeul este celebrată în 4 noiembrie. Contrar dorinţelor lui, milanezii recunoscători i-au dat o criptă ornată în Dom şi nepotul său, Frederic Boromeul (arhiepiscop de Milano din 1595 până la moartea sa în 1631) a aşezat o statuie. Colosalul memorial a fost completat de Giovanni Battista Crepsi care a întreprins plasarea unei serii de picturi în Dom, aşa-numitele Quadroni, două cicluri despre viaţa şi miracolele lui Carol ca arhiepiscop.

Pentru catolicii de pretutindeni, Carol Boromeul rămâne un scut împotriva celor care pun în discuţie faptul că reforma catolică a atins doar câteva aspecte şi că liderii reformei au fost mai preocupaţi de vânătoarea ereticilor decât de proclamarea lui Cristos. Cardinalul Ratzinger oferă secretul pentru care acestea sunt false şi de ce moştenirea lui Carol Boromeul merită studiul nostru: „Carol a putut să îi convingă pe ceilalţi pentru că el însuşi a fost un om al convingerii. El a putut să existe cu certitudinile sale între contradicţiile timpurilor sale pentru că le-a trăit. Şi le-a putut trăi pentru că a fost un creştin în cel mai adânc sens al cuvântului; cu alte cuvinte, a fost cu totul centrat pe Cristos. Ceea ce contează cu adevărat este restabilirea acestei relaţii atotcuprinzătoare cu Cristos. Nimeni nu poate fi convins de această relaţie atotcuprinzătoare cu Cristos doar prin argumentare. Cineva poate să o trăiască, totuşi, şi aşadar să o facă credibilă celorlalţi şi să îi invite pe aceştia să o împărtăşească.” (Raportul Ratzinger, 39)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *