„Xaverianum” – Centru iezuit pentru Cultură şi Spiritualitate

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ecaterina Hanganu

În România, Societatea lui Isus îşi desfăşoară activitatea în patru localităţi: Cluj, Bucureşti, Iaşi şi Satu Mare. Vă propunem în acest număr să cunoaştem unul dintre aceste centre iezuite, mai exact cel de la Iaşi: Centrul Xaverianum, care desfăşoară activităţi din domeniile cultural, spiritual şi ecumenic. Istoria acestui centru începe cu sosirea în anul 1993, la Iaşi, a pr. Tadeusz Rostworowski, care a pus bazele comunităţii iezuite de aici. Astăzi activitatea Centrului Xaverianum este susţinută de cei patru membri ai Societăţii lui Isus din Iaşi: pr. Henryk Urban, superiorul comunităţii, pr. Marius Taloş, directorul centrului – care a avut bunătatea să răspundă la întrebările noastre – şi cei doi fraţi: Dan Traian şi Alexandru Vedinaş.

Centrul Xaverianum

– „Apărarea şi răspândirea credinţei; angajarea pentru progresul spiritual al credincioşilor prin folosirea tuturor formelor de propunere a Cuvântului lui Dumnezeu” – iată carisma Societăţii lui Isus. „Christianus alter Christus” – „Creştinul este un alt Cristos”, spunea Sfântul Augustin. Puteţi fi „un pic” mai precis? Ce este un iezuit?
– Un răspuns de manual ar suna cam aşa: „Există astăzi în Biserica Catolică un grup de bărbaţi cunoscut sub numele de Societatea lui Isus. Fiecare din cei aproape douăzeci de mii de membri ai săi are ca punct de reper pentru viaţa lui un om care a trăit în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Acest om, curtean şi gentilom, soldat şi condotier, student şi maestru, ascet şi mistic, a fost Ignaţiu de Loyola”. Aşadar un ordin călugăresc catolic, cu un întemeietor şi o istorie bine situate în Biserică, însufleţit de Spiritul celui care i-a dat şi numele, Isus. Iar acest nume conferă iezuiţilor nu o definiţie, ci o chemare, pe care aceştia se străduiesc să o urmeze, atât în existenţa lor de indivizi cât şi ca grup. O definiţie răspunde etimologic, istoric şi analitic la întrebarea „Ce este un iezuit?”, pe când chemarea la viaţa de iezuit se concentrează într-un singur cuvânt, Cuvântul întrupat.

– Ce înseamnă a fi iezuit în România?
– Personal, cred că înseamnă o provocare reciprocă, în primul rând pentru generaţia actuală de iezuiţi, dar şi pentru societatea civilă din ţară. Să le luăm pe rând: cu toate că istoria universală a iezuiţilor a depăşit cinci veacuri, Provincia iezuiţilor din România, înfiinţată în 1990 (în jurul unui nucleu venerabil de părinţi şi fraţi care au supravieţuit regimului comunist), abia a ajuns în anul acesta la vârsta majoratului! De aceea, eu aş răspunde celor care-i acuză pe iezuiţi de duplicitate că ei au nu „două feţe”, ci „două vârste”, şi din armonizarea acestor două vârste derivă principala provocare cu care se confruntă în România. Moştenitori ai unei mari tradiţii universale, primii iezuiţi au sosit în Moldova în anii 1588-89 (la 48 de ani de la înfiinţarea Societăţii lui Isus) şi au fiinţat, cu întreruperi generate de vicisitudinile vremurilor până în prezent, dar ei au încă de susţinut examenul de admitere în societatea românească, şi lucrul acesta nu este deloc evident.

Când iezuitul se prezintă ca „preot călugăr”, de obicei el este întrebat de trei lucruri: de parohie, de mănăstire şi de şcoală. Într-adevăr, în accepţiunea curentă a termenilor, preot înseamnă paroh, călugărul locuieşte în mănăstire, iar numele iezuiţilor este în mod obişnuit asociat şi la noi cu învăţământul: colegiul din Cluj, şcoala de la Cotnari etc. Ori, acum, în România, iezuiţii nu au parohii, nu au şcoli, iar „mănăstirile” lor sunt Centre de cultură şi spiritualitate sau opere sociale în care comunitatea şi beneficiarii locuiesc sub acelaşi acoperiş… Cum se pot explica în cuvinte aceste distanţe dintre „genul proxim” şi „diferenţa specific iezuită” (dacă tot am pornit în căutarea riscantă a unei definiţii inamovibile a „iezuitului”) pentru fiecare situaţie amintită? Din fericire, primii părinţi şi fraţi activi în istoria adolescentină românească nu au aşteptat o nouă ediţie a DEX-lui pentru a se apuca de lucru şi pentru aceasta, noi, „iezişorii” generaţiei apărute după 1990, le datorăm nici mai mult nici mai puţin decât existenţa!

A propos de definiţia de dicţionar a „iezuiţilor”, ea are nişte conotaţii nu tocmai măgulitoare…
– Aşa este, iezuitul apare acolo ca un om ipocrit, cu două feţe, una a scopurilor şi cealaltă a mijloacelor scuzate de primele… Nu pot şi nici nu vreau să intru în polemici apologetice: să lăsăm oamenii în cunoştinţă de cauză să tragă singuri concluziile. În schimb, aş dori să insist puţin asupra istoricului acestei „etichete” lingvistice. Iluminiştii francezi au fost cei care au propagat-o în secolul al XVIII-lea, iar dicţionarele şi enciclopediile culturii moderne poartă inevitabil pecetea lor, şi la bine şi la rău, fiecare să discearnă. Numai că ea aminteşte de nişte conflicte şi mai vechi, tot din istoria religioasă şi politică a Franţei: lupta iezuiţilor cu calvinismul şi mai apoi cu janseniştii.

Fără a intra în prea multe detalii istorice, să amintim doar de criticile aduse de Pascal iezuiţilor în Scrisorile sale provinciale. Pentru publicul entuziast al lui marelui jansenist, conta prea puţin că el citase un număr destul de restrâns de autori, că el a ales din lucrările acestora exemple cu adevărat groteşti, creând astfel o caricatură a Societăţii lui Isus. De asemenea, puţin conta că Pascal nu a citit niciodată o carte a iezuiţilor despre teologia morală, cu excepţia unui manual pentru confesori, scris de iezuitul spaniol Antonio Escobar y Mendoza. Într-atât de înveninate au fost săgeţile îndreptate împotriva lui Escobar, încât numele lui a trecut în limba franceză, iar escobar a ajuns sinonim cu „sofist, reticent, evaziv”!

– Aminteaţi de discernământ. Atunci când intoleranţa, manipularea conştiinţelor, interesele fac să pălească „podoaba cea mai de preţ a omului” – discernământul, rămâne speranţa că fiecare va fi judecat – unii după vorbe, alţii după fapte şi toţi după iubirea autentică pe care o manifestă faţă de aproapele. În prezent asistăm la o extraordinară sete de spiritualitate a tinerilor – şi nu numai a lor – care, dacă nu e împlinită de Biserică, lunecă spre secte, mişcări spirituale diverse, şamanism, vrăjitorie cu diferite „nuanţe” de concept şi sfere „largi” de aplicare etc. Ce puteţi spune despre activităţile propuse de către Centrul Xaverianum din Iaşi?
– Activităţile desfăşurate de noi sunt:

* De la Grupul săptămânal de rugăciune Inigo la reculegerea lunară pe teme pauline – Grupul Inigo a oferit anul trecut (2007-2008) o oază de linişte şi interiorizare în tumultul săptămânii, însă frecvenţa relativ redusă a participanţilor a impus o schimbare: în locul unei rugăciuni săptămânale de o oră, se propune în acest an o zi lunară de reculegere (fiecare a treia sâmbătă din lună), având în program puncte de meditaţie ignaţiană pornind de la teme pauline, rugăciune personală, prânz în tăcere şi Sfânta Liturghie.

* Adoraţie euharistică în tăcere – rămâne în continuare sub aceeaşi formă şi în aceeaşi zi, marţi.

* Grupul Doi+: un spaţiu în care suntem împreună şi învăţăm unii de la alţii să protejăm o nouă dimensiune a vieţii pentru noi: aceea a FAMILIEI; frecvenţa întâlnirilor este o dată la 2 săptămâni, target-ul constituindu-l familii tinere. Modul de desfăşurare al unei întâlniri: 1. rugăciune de invocare a Duhului Sfânt; 2. prezentarea materialului (pasaj biblic de obicei, sau fragment de film, sau orice alt material); 3. se discută puţin despre pasajele din film vizionate, apoi se împart bileţele (spaghetti) cu întrebări sau teme de reflectat; 4. fiecare citeşte şi comentează ce are pe bileţel, după care tema respectivă se discută în grup; 5. moment de linişte şi interiorizare a lucrurilor discutate; 6. prezentarea concluziilor şi a convingerilor, cu ce anume a rămas fiecare după această întâlnire; 7. rugăciune comună de încheiere.

* Trupa de teatru social Aut – este o iniţiativă lansată de Centrul pentru cultură şi spiritualitate Xaverianum în colaborare cu Centrul diecezan Caritas Iaşi, în favoarea tinerilor cu probleme sociale, care astfel pot deveni protagoniştii unui spectacol inspirat din propria lor viaţă. Caracteristicile Teatrului Aut sunt: urmăreşte crearea unui spectacol prin arta improvizaţiei, pornind de la experienţa participanţilor cu ajutorul unui regizor de teatru; îşi propune să aducă în faţa publicului mentalităţi şi moduri de expresie ale unei lumi marginalizate şi mai puţin ascultate; interpreţii provin din medii defavorizate, persoane cu dizabilităţi, găşti de cartier, studenţi, copii şi sunt selectaţi în funcţie de disponibilitatea de a-şi exprima propriile trăiri; interpreţii se schimbă în funcţie de compatibilitatea lor cu tema spectacolului şi de cerinţele artistice; mijloace de expresie: muzică, artă dramatică, pantomimă, dans, clovnerie, acrobaţie; mijloc de educaţie teatrală atât pentru interpreţi cât şi pentru spectatori; îşi prezintă spectacolele de preferinţă în locuri neconvenţionale, în funcţie de specificul temelor alese: stradă, baruri, instituţii publice, biserici etc.; este apreciat ca o iniţiativă inedită, deopotrivă în peisajul cultural şi ecleziastic românesc! În plus, constituie una dintre rarele ocazii prin care Centrul Xaverianum poate ieşi „în oraş”, inclusiv în mass-media locală. Primii beneficiari pe plan uman sunt chiar protagoniştii, foarte diferiţi între ei, singurul numitor comun fiind dorinţa de a juca teatru.

* Programul de miercuri – Liturghia tinerilor şi rugăciunea Taize – este considerat practic „pivotul” acţiunilor întreprinse la Xaverianum.

* Grupul ACAR (Asociaţia Cluburilor Alcoolicilor în Recuperare din Iaşi), în ciuda intermitenţelor din activitatea sa şi a numărului redus de beneficiari, continuă să fie găzduit la Xaverianum, atâta vreme cât măcar una sau două persoane se pot salva astfel în lupta de a nu se lăsa înghiţiţi de… sticle!

* Cercul de iniţiere Foto a ajuns deja la a patra ediţie într-un singur an, iar reţeta lui de succes cuprinde nişte „ingrediente” de folosit şi în bucătăria altor grupuri: durată determinată (4-6 săptămâni), selecţie şi număr limitat de participanţi, subiect de interes larg, atenţie faţă de metodă şi apelarea la diferite instrumente de lucru. Se prevede utilizarea acestui capital de experienţă şi în cadrul unui posibil atelier pe tema cunoaşterii de sine.

* De altfel, Xaverianum va opta din ce în ce mai mult în favoarea atelierelor şi a seminariilor cu astfel de caracteristici în anul următor. Experienţa embrionară a Atelierului „4 întâlniri despre 4 iubiri” încurajează explorarea aceleiaşi direcţii şi pentru anul următor. Au fost propuse două posibile teme pentru ateliere: „cum să nu pierdem uşor banii când îi câştigăm aşa de greu” (noţiuni elementare despre păstrarea economiilor financiare) şi „cunoaşterea de sine”.

* Grupul Credinţă şi Lumină şi-a propus întâlnirea lunară a mai multor tineri având dizabilităţi cu studenţi de la Xaverianum. A impresionat generozitatea şi tenacitatea tuturor participanţilor la acest grup: practic, acestea vor rămâne şi pe viitor garanţiile de continuitate ale grupului.

* Grupul de voluntariat Adsis nu numai că nu şi-a pierdut elanul de la sfârşitul campusului de anul trecut de la Vizantea, ba chiar a câştigat în aderenţi şi personalitate juridică! În timpul verii au realizat alte două campusuri cu caracter socio-educativ la Vascani şi Cotnari. Una dintre caracterisiticile acestui grup o constituie compoziţia sa ecumenică (ca şi în cazul grupului Taize, de altfel).

* Referitor la perioada de vară, se constată înmulţirea ofertelor: campusuri de voluntari Adsis, o tabără de dansuri meditative, o tabără de pregătire a unei piese de teatru, proiectul de leadership de la Wroclaw etc.

* Ca apreciere generală, este salutară multiplicarea şi diversificarea activităţilor de la Xaverianum. Practic, aproape nu a fost zi în care să nu se „întâmple ceva în Copou”! Pe de altă parte însă, s-a resimţit pericolul dispersiei participanţilor la diferitele grupuri precum şi al sectorializării lor excesive, ca risc de pierdere a comuniunii lor. În acest context, s-a propus reactivarea unor evenimente sociale de genul „Balului iezişorilor” la început de an academic şi, respectiv, a „Balului mascat” la sfârşit, ca prilejuri de cunoaştere reciprocă şi socializare.

Şi revenind la întrebarea de început – Ce este un iezuit ? – un posibil răspuns ar fi: inteligenţă, sensibilitate, delicateţe, dăruire, discernământ – unite într-o nesfârşită iubire în privirea înălţată spre El şi coborâtă spre Cel aflat în aproapele.

Posted in Biserică, Interviu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *