Exigenţele educaţiei catolice – astăzi

Teme: Învăţământ.
.
Publicat la 24 noiembrie 2008.
Print Friendly

Autor: Mioriţa Got

Aflăm din ziarul Curentul (luni, 22 septembrie 2008, p. 3) că România [este] deficitară la drepturi religioase şi că Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii a întocmit un raport al anului 2008 în care se menţionează că drepturile religioase nu sunt respectate în România decât deficitar. Se menţionează că religia ortodoxă, predominantă la noi, este favorizată, în timp ce alte religii sunt ignorate sau persecutate, mai ales în şcoli, unde s-au comis diferite abuzuri, fapt cu repercusiuni asupra educaţiei elevilor. Deşi diversitatea religioasă este protejată prin chiar legea română, este de notorietate faptul că Guvernul României creează discriminări între culte.

Reuniune la Sinaia

Într-o lume a globalizării, educaţia religioasă contribuie la cunoaşterea propriei identităţi şi, în mod egal, a altor credinţe, făcând posibilă armonizarea cu celălalt. Climatul social şi politic al lumii contemporane marchează interferenţe între populaţii cu religii şi culturi diferite, iar religia are ca obiectiv important – într-o realitate marcată de diversitate culturală şi religioasă – formarea personalităţii elevilor prin cunoaşterea şi interiorizarea valorilor învăţăturii creştine. De fapt, însăşi educaţia integrală evidenţiază rolul educaţiei religioase în formarea umană, pentru dobândirea unor competenţe de factură morală, intelectuală, estetică şi a unor motivaţii interioare pozitive.

Religia reprezintă un mijloc de interiorizare a valorilor democraţiei, dar şi o cale de cultivare a demnităţii, a libertăţii, a toleranţei şi a egalităţii între semeni, deschizând căi eficiente în stimularea dialogului intercultural. În importante foruri europene se analizează în mod responsabil gradul şi modalităţile de prezentare a tradiţiilor, a credinţelor şi a culturilor drept factori de alianţă în domeniul educaţiei.

Cu atât mai mult într-o societate românească aflată în degringoladă, care promovează prin intermediul mass-media nonvaloarea, violenţa, egoismul şi imoralitatea, religia este factorul de echilibru garantat care asigură înţelegerea superioară a vieţii şi a valorilor acesteia. Educaţia religioasă este o necesitate pentru cunoaşterea de sine, pentru construcţia identitară, dar şi pentru înţelegerea lumii în spirit fratern.

În condiţiile în care organisme europene abilitate promovează o cultură a păcii şi acordă importanţa cuvenită diversităţii culturale, dialogului intercultural, identităţii multiple, învăţământului religios, sunt fireşti preocupările episcopilor noştri şi ale educatorilor catolici privind ora de religie – un bun câştigat cu greu, prin jertfa unor tineri care au luptat pentru schimbare politică, pentru curăţire morală, pentru ascendentul spiritualităţii. Credinţa, indiferent cărui cult îi aparţine, înseamnă cunoaştere şi libertate. Parteneriatul educaţional, atât de benefic, Şcoală – Biserică – Familie trebuie exploatat eficient. Profilul viitorului cetăţean european nu poate fi conceput fără suportul credinţei.

În această idee s-a desfăşurat simpozionul internaţional Reflecţii asupra învăţământului catolic din punctul de vedere al inspectorului de religie, organizat în intervalul 25-28 septembrie 2008 la Casa de odihnă din Sinaia a Bisericii Romano-Catolice de către Excelenţa Sa Aurel Percă, Episcop auxiliar romano-catolic de Iaşi, responsabil cu învăţământul catolic în cadrul Conferinţei Episcopale Catolice din România; Comitetul European al Educaţiei Catolice – Bruxelles (CEEC), Secretariatul Naţional al Învăţământului Catolic din România (SNEC). Beneficiarii acestei activităţi metodice de excepţie au fost inspectorii de religie din cele 11 dieceze, educatori din învăţământul preuniversitar, preoţi şi profesori catolici. Salutul de deschidere a fost adresat de Excelenţa Sa Petru Gherghel, Episcop romano-catolic de Iaşi, de Excelenţa Sa Aurel Percă şi de domnul Etienne Verhack, secretar general al CEEC-Bruxelles.

Prestanţa pedagogică şi climatul religios al seminarului au fost asigurate de conferinţele interactive susţinute de pr. Frans Hitchinson, inspector de religie (Învăţământul în Belgia; Ce este o şcoală catolică?; Identitatea şcolii catolice; Un punct de vedere asupra orei de religie catolice; A fi evaluator şi raportor în cadrul orei de religie; Diversitate şi comunicare interreligioasă; Formarea permanentă); Etienne Verhack (Diversitatea şcolii catolice în Europa), Mioriţa Got (Educaţia religioasă – cale de armonizare cu sine şi cu celălalt; Comunicări utile – personalitatea Episcopului greco-catolic român Ioan Inocenţiu Micu-Klein, ctitor al şcolilor Blajului; primul congres mondial al asociaţiilor de părinţi, Zaragoza, 2008; Concursul european al „Tinerilor traducători”; proiecte propuse pentru anul 2009); pr. prof. univ. dr. Vasile Nechita, inspector şcolar de religie, Iaşi (Învăţământul şcolar religios în Biserica Ortodoxă); pr. prof. univ. dr. Iosif Bisoc, OFMConv., inspector şcolar diecezan, Iaşi (Predarea disciplinei „religie catolică” în învăţământul românesc – o nouă provocare europeană).

Ca participantă la acest simpozion internaţional, am dorit să aflu în ce măsură şi prin ce metode ideile enunţate în repetate rânduri de Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea au devenit o realitate în demersul didactic al profesorului de religie şi în cel managerial al inspectorului de religie. Când spun aceasta mă refer la cultivarea spiritului misionar în fiecare tânăr, la raporturile de adevărată frăţie dintre copii, la descoperirea duminicii şi la adorarea Sfântului Sacrament al altarului, la respectarea căsătoriei şi a valorilor familiei, la apărarea vieţii şi la respingerea minciunii, a injustiţiei, a violenţei.

Am nutrit dintotdeauna convingerea că noi, educatorii, ne înscriem în acţiunea de iubire a lui Dumnezeu. Astfel devenim mărturisitori ai credinţei, creatori ai unei lumi în care Isus să poată fi simţit viu, deschizându-ne sufletele, modelându-ne viaţa. Cunoaştem că perioada postmodernă este agresivă prin marea criză a războaielor şi a terorismului, prin globalizare şi calamităţi naturale, prin răstălmăcirea adevărului şi prin lezarea valorilor. Antidotul: construirea punţilor de credinţă şi cultură! Calea de urmat în activitatea noastră la clasă este limpede: le vom arăta tinerilor drumul spre Isus prin rugăciune, prin fapte de iubire pentru aproapele, prin post; îi orientăm spre Maria, pentru că „Biserica ne cheamă la şcoala Mariei, femeia euharistică” (Preafericitul Lucian, Cuvântul Arhipăstorului, în „Unirea”, serie nouă, anul XV, nr. 11, nov. 2004, p. 1). Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea evidenţia ideea conform căreia „Fecioara Maria ne stă în faţă ca model pentru drumul nostru… Maria ştie să formeze o inimă contemplativă şi ne învaţă cum să ajungem la Isus”. În prezent, vocea autorizată a Bisericii noastre ne cheamă insistent, prin Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, să trăim, aşa cum se cuvine, misterul Euharistiei.

Considerăm că în România se mai pot găsi încă profesori competenţi, formatori responsabili gata să suplinească, dacă este nevoie, gravele carenţe ale sistemului actual de învăţământ în ceea ce priveşte formarea pedagogică şi metodică, ignoranţa crasă în achiziţionarea informaţiei intelectuale, dar şi lipsa de racordare la pulsul educaţional european.

Îi anunţăm, pe educatorii catolici în primul rând, că în intervalul 3-5 martie 2009 se va desfăşura la Bucureşti seminarul internaţional de formare a formatorilor Educaţie, cultură şi religie, în colaborare cu specialiştii FERE-CECA Madrid şi CEEC-Bruxelles, iar în intervalul 5-8 martie 2009 va avea loc Adunarea Generală a CEEC, care îi va reuni în capitală pe responsabilii cu învăţământul catolic din toate ţările Europei. Întâlnirea noastră se va constitui într-un prilej de bucurie şi de conlucrare, sperând să beneficiem în demersul nostru de sprijinul spiritual al Preafericitului Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, al Excelenţelor Petru Gherghel, Episcop romano-catolic de Iaşi; Aurel Percă, Episcop auxiliar romano-catolic de Iaşi; dr. Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea; Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla; Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj şi, nu în ultimul rând, de îndrumarea Excelenţei Sale dr. Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti, gazda manifestării.

Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a scris, în acest an, o scrisoare adresată Diecezei şi oraşului Roma, având ca obiectiv responsabilitatea urgentă a educaţiei. Caracterul universal de care se bucură conţinutul documentului în discuţie m-a determinat să traduc scrisoarea, pentru a fi redată cititorilor români. Am certitudinea că ideile exprimate de Sfântul Părinte ne vor ilumina pe noi, ca educatori catolici, şi ne vor inspira în propriul demers educativ.

Conf. univ. dr. Mioriţa Got
Facultatea de Limba şi Literatura Română, USH
Preşedinte SNEC – România

Scrisoarea Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
adresată Diecezei de Roma

Exigenţele unei educaţii autentice

Dragi credincioşi ai Romei,

M-am gândit să mă adresez vouă prin această scrisoare, pentru a vă vorbi despre o problemă pe care voi înşivă o resimţiţi şi asupra căreia diferitele componente ale Bisericii noastre se angajează: problema educaţiei. Noi toţi purtăm în inimă binele pentru persoanele pe care le iubim, în particular pentru copiii noştri, adolescenţi şi tineri. Noi ştim într-adevăr că de ei depinde viitorul oraşului nostru. Nu putem deci rămâne indiferenţi la iniţiativa de formare a noilor generaţii, prin capacitatea lor de a se orienta în viaţă şi de a discerne binele de rău, printr-o sănătate nu doar fizică, ci şi morală.

A educa nu a fost niciodată uşor, iar astăzi acest lucru pare să devină cu atât mai dificil. O ştiu bine părinţii, profesorii, preoţii şi toţi cei care şi-au asumat responsabilităţi educative. Se vorbeşte aşadar de o mare „urgenţă educativă”, fapt confirmat de eşecurile pe care le întâlnim prea frecvent în eforturile noastre de a forma persoane puternice, capabile să colaboreze cu alţii şi să dea un sens vieţii lor.

Se atribuie atunci greşeala, în mod spontan, noilor generaţii, ca şi cum copiii care se nasc astăzi ar fi diferiţi de cei care s-au născut înainte. Se vorbeşte, în schimb, de o „ruptură între generaţii”, care cu siguranţă există şi care apasă, dar care este mai degrabă efectul decât cauza eşecului în transmiterea certitudinilor şi a valorilor. Trebuie deci să atribuim greşeala adulţilor de astăzi, care n-ar mai fi capabili să educe? În mod sigur, tentaţia de a renunţa este puternică, atât în rândul părinţilor cât şi al profesorilor, şi, de o manieră largă, printre educatori, la care apare în plus chiar riscul de a nu mai înţelege care este rolul sau, mai degrabă, misiunea care le este încredinţată.

În realitate, problema care se pune nu este doar responsabilitatea personală a adulţilor sau a tinerilor, care desigur există şi nu trebuie să fie ascunsă, ci şi atmosfera difuză, o mentalitate şi o formă de cultură care pun la îndoială valoarea persoanei umane, chiar sensul adevărului şi al binelui, şi, în ultimă analiză, bunătatea vieţii. Este tot mai greu atunci de transmis, de la o generaţie la alta, ceva care este valid şi sigur, reguli de comportament, obiective credibile în jurul cărora să-ţi construieşti viaţa.

Iubiţi fraţi şi surori din Roma, în faţa acestei situaţii, aş dori să vă spun un lucru foarte simplu: nu vă temeţi de nimic! Toate aceste dificultăţi nu sunt de fapt insurmontabile. Ele sunt mai degrabă, ca să zicem aşa, reversul medaliei acestui bun, măreţ şi preţios, care este libertatea noastră, implicând responsabilitatea, pe care şi-o asumă îndreptăţit. Contrar la ceea ce se întâmplă în domeniul tehnic sau în cel economic, unde progresele înregistrate astăzi pot fi legate de cele ale trecutului, în domeniul formării şi al creşterii morale a persoanelor nu există o asemenea posibilitate de acumulare, căci libertatea omului este mereu nouă, aşadar fiecare persoană şi fiecare generaţie trebuie să ia din nou decizii proprii. Nici chiar valorile cele mai măreţe ale trecutului nu pot fi pur şi simplu moştenite, ci trebuie să fie asumate şi reînnoite printr-o opţiune personală, deseori dureroasă.

Totuşi, când fundamentul se clatină şi când certitudinile esenţiale lipsesc, nevoia acestor valori vine să se facă simţită într-o manieră presantă: astfel, concret, problema unei educaţii, care să fie într-adevăr educaţie, creşte astăzi. Părinţii o cer, preocupaţi şi deseori neliniştiţi de viitorul copiilor lor; o reclamă atâţia dascăli, care trăiesc experienţa tristă a degradării şcolilor proprii; societatea în complexitatea sa o cere, văzând cum se pun la îndoială înseşi bazele coabitării; în intimitatea lor, o cer de asemenea copiii şi tinerii înşişi, care nu vor să fie lăsaţi singuri în faţa provocărilor vieţii. Cel care crede în Isus Cristos are în plus un motiv nou şi mult mai puternic pentru a nu-i fi teamă: el ştie într-adevăr că Dumnezeu nu ne părăseşte, că iubirea Lui ajunge la noi, acolo unde suntem şi cum suntem, cu neîmplinirile şi slăbiciunile noastre, pentru a ne oferi o nouă posibilitate de bine.

Dragi fraţi şi surori, pentru a face mai concrete reflecţiile mele, este util poate să specific câteva exigenţe comune ale unei autentice educaţii. Ea are nevoie întâi de acea apropiere şi de acea încredere care iau naştere din iubire: mă gândesc la acea primă experienţă fundamentală, pe care copiii o fac sau cel puţin ar dori să o facă, a iubirii cu părinţii lor. Dar adevăratul educator ştie că, pentru a educa, el trebuie să ofere ceva din el însuşi şi că numai astfel îi poate ajuta pe elevii săi să-şi depăşească egoismele şi să devină, la rândul lor, capabili de iubire autentică. Deja la un copil mic există o mare dorinţă de a şti şi de a înţelege, care se manifestă în întrebările sale continue şi în cererile sale de explicaţii. Va fi deci o foarte săracă educaţie aceea care s-ar limita să dea noţiuni şi informaţii, dar ar lăsa la o parte marea întrebare care priveşte adevărul, mai ales acest adevăr care poate servi ca ghid în viaţa sa.

Suferinţa face parte de asemenea din adevărul vieţii noastre. Deci, căutând să îi scutim pe cei mai tineri de fiecare dificultate şi de fiecare experienţă a durerii, noi riscăm să creştem, în ciuda bunelor noastre intenţii, persoane fragile şi puţin generoase: capacitatea de a iubi corespunde în cele din urmă capacităţii de a suferi şi de a suferi împreună.

Ajungem astfel, dragi prieteni din Roma, poate la aspectul cel mai delicat al operei educative: acela de a găsi un just echilibru între libertate şi disciplină. Fără reguli de comportament şi de viaţă, puse în evidenţă zi de zi, până în lucrurile mici, nu se formează caracterul şi nu va fi pregătit să înfrunte încercările care nu vor lipsi în viitor. Raportul educativ este totuşi, înainte de toate, întâlnirea a două libertăţi şi educaţia bine făcută este formarea în spiritul utilizării corecte a libertăţii. Pe măsură ce copilul creşte, el devine adolescent şi apoi tânăr; trebuie deci să acceptăm riscul libertăţii, rămânând mereu atenţi să ajutăm la corectarea ideilor şi a alegerilor greşite. Ceea ce noi nu trebuie niciodată să facem este să-l încurajăm în greşeli, să ne prefacem că nu le vedem, sau, mai rău, să le împărtăşim, ca şi cum ele ar fi noile frontiere ale progresului uman.

Educaţia nu se poate lipsi de prestigiul care face ca exerciţiul autorităţii să fie credibil. Ea este rodul experienţei şi al competenţei, însă se realizează mai presus de toate prin coerenţa propriei vieţi şi prin implicarea personală, expresie a iubirii autentice. Educatorul este, aşadar, un mărturisitor al adevărului şi al binelui: cu siguranţă, şi el este fragil şi poate cădea, însă va încerca mereu să se pună din nou în armonie cu misiunea sa.

Iubiţi credincioşi ai Romei, aceste consideraţii simple demonstrează cum, în educaţie, este decisiv simţul răspunderii: răspunderea educatorului, bineînţeles, însă, de asemenea, în măsura în care aceasta creşte o dată cu vârsta, şi răspunderea fiului, a elevului, a tânărului care intră în câmpul muncii. Este răspunzător acela care ştie să îşi dea răspunsuri sieşi şi celorlalţi. Acela care caută, mai presus şi înainte de orice, să îi răspundă lui Dumnezeu, care l-a iubit dintru început.

Răspunderea este, în primul rând, personală, însă există de asemenea şi o responsabilitate pe care o împărtăşim cu toţii, ca cetăţeni ai aceluiaşi oraş şi ai aceleiaşi ţări, ca membri ai familiei umane şi, dacă suntem credincioşi, ca fii ai unui singur Dumnezeu şi membri ai Bisericii. De fapt, ideile, stilurile de viaţă, legile, orientările globale ale societăţii în care trăim şi imaginea pe care o oferă asupra ei însăşi prin intermediul mijloacelor de comunicare exercită o influenţă majoră în formarea noilor generaţii, în bine, însă deseori şi în rău.

Cu toate acestea, societatea nu este ceva abstract; în cele din urmă, suntem noi înşine, toţi împreună, cu orientările, regulile şi reprezentanţii pe care îi alegem, deşi rolul şi responsabilităţile fiecăruia sunt diferite. Este necesară, aşadar, contribuţia fiecăruia dintre noi, a fiecărei persoane, familii sau grup social, pentru ca societatea, începând cu oraşul nostru, Roma, să devină un mediu mai propice educaţiei.

Pentru a încheia, aş dori să vă propun un gând pe care l-am dezvoltat în recenta Scrisoare enciclică „Spe salvi”, privind speranţa creştină: singură speranţa statornică poate fi sufletul educaţiei, ca şi al întregii vieţi. Speranţa noastră este ameninţată astăzi din toate părţile şi chiar noi riscăm să redevenim, ca şi vechii păgâni, oameni „fără speranţă şi fără Dumnezeu în această lume”, cum le scria apostolul Pavel creştinilor din Efes (Efeseni 2,12). Chiar de aici se naşte dificultatea, poate cea mai profundă, a unei autentice opere educative: la rădăcina crizei educaţiei stă, de fapt, o criză a încrederii în viaţă. Aşadar, nu pot încheia această scrisoare fără o călduroasă invitaţie de a ne pune speranţa în Dumnezeu. El singur este speranţa care rezistă în faţa tuturor decepţiilor; numai dragostea Sa nu poate fi distrusă de moarte; numai dreptatea şi mila Lui pot vindeca nedreptatea şi pot recompensa suferinţele îndurate. Speranţa care se îndreaptă spre Dumnezeu nu este niciodată o speranţă numai pentru mine, ci în acelaşi timp este întotdeauna o speranţă pentru ceilalţi: ea nu ne izolează, ci ne face solidari în bine, ne stimulează pentru a ne educa reciproc în adevăr şi în dragoste.

Vă salut cu afecţiune şi vă asigur de rugăciunile mele, adresându-vă tuturor, în acelaşi timp, binecuvântarea mea.

Vatican, 21 ianuarie 2008
BENEDICTUS PP. XVI
(Traducere din limba franceză
de Mioriţa Got)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *