Ziua în care Biserica a schimbat timpul

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Matthew E. Bunson
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: This Rock, august 2008

Un somn de 10 zile

În noaptea de 4 octombrie 1582, cetăţenii Spaniei şi ai coloniilor sale, ai Portugaliei, Poloniei, Lituaniei şi din cea mai mare parte a Italiei au mers seara la culcare, dar s-au trezit cu zece zile mai târziu. Evenimentul nu s-a datorat cine ştie cărui miracol medieval, ci a reprezentat de fapt efortul Bisericii de a ieşi dintr-un impas: acela al măsurării inadecvate a timpului. Papa Grigore al XIII-lea, aflat pe scaunul pontifical între 1572-1585, decretase deja cu câteva luni înainte necesitatea schimbării calendarului pentru binele civilizaţiei occidentale, iar implementarea noului calendar a început în noaptea de 4 octombrie. În acest fel, ziua următoare, care trebuia să fie 5 octombrie, conform calendarului iulian, a devenit 15 octombrie 1582. Deşi rareori ne gândim la ea, reforma calendarului este una dintre cele mai mari realizări din întreaga Renaştere, care avea să promoveze progresul Europei.

Pentru criticii Bisericii Catolice, secolul al XVI-lea este o adevărată „mană cerească”, pe care nu încetează să o savureze, datorită „Papilor răi”, Inchiziţiei, Reformei Protestante. Dar cea mai de preţ „bijuterie a coroanei” care încununează înverşunarea criticilor este, desigur, Galileo, despre care se presupune că a fost persecutat de papalitatea obscurantistă şi tiranică. Iar imensa realizare a Papei Grigore al XIII-lea în privinţa calendarului se face pierdută, uitată, neglijată, minimalizată în retorica acerbă dusă în jurul lui Galileo, ori de câte ori vine vorba de pontificatul respectiv.

Problema este simplă: anul nu poate să conţină un număr exact de zile sau luni. Adică, intervalul dintre echinocţiile vernale succesive, de 365,2424 zile, este cu aproximativ 11 minute mai mic decât 365 de zile şi 1/4. În acelaşi timp, intervalul între două momente de lună plină sau de lună nouă este de aproximativ 29 de zile şi 1/2, astfel încât 12 luni nu ajung decât la aproximativ 354 de zile (calculul este: 29,5 zile x 12 luni = 354). Alcătuirea unui calendar care să încorporeze atât mişcările soarelui cât şi ale lunii constituie o provocare reală, pe care fiecare civilizaţie a rezolvat-o în felul său.

Zilele în Antichitate

Cel mai influent şi larg acceptat mod de rezolvare a problemei a fost calendarul iulian, introdus de Iulius Caesar în anul 45 î.C. Acesta înlocuia vechiul calendar lunar roman, care încercase să rezolve dilema prin „luna intercalară”, dar devenea în mod iremediabil tot mai inexact, pe măsura curgerii timpului. Ideea lui Iulius Caesar, ajutat de Sosigenes, un astronom din Alexandria, era să creeze un an solar, în care lunile să aibă lungime fixă. În loc să încerce însă o rezolvare ceva mai blândă, Caesar a procedat conform personalităţii sale, adăugând deodată 90 de zile la vechiul calendar roman, ca să se ajungă la alinierea calendarului cu anotimpurile. Acel an a fost numit ulterior „anul de confuzie”. Primul an iulian a început la 1 ianuarie 46 î.C., în al 708-lea an „ab Urbe condita” – întemeierea oraşului Roma.

Lungimea medie a calendarului iulian era astfel de 365,25 de zile. Ca să se rezolve pe cât posibil deviaţiile aparent mici, dar care deveneau importante pe măsura trecerii timpului, la fiecare patru ani se introducea o zi intercalară, pentru a se menţine sincronicitatea între anul calendaristic şi anul tropical. Caesar a hotărât că prima, a treia, a cincea, a şaptea, a noua şi a unsprezecea lună (adică ianuarie, martie, mai, iulie, septembrie şi noiembrie) să aibă 31 de zile, iar celelalte luni câte 30 de zile, cu excepţia lunii februarie, care în anii obişnuiţi avea 29 de zile, iar o dată la patru ani – 30 de zile. Ca să nu fie mai prejos decât ilustrul sau predecesor, în onoarea căruia fusese dat numele lunii iulie, împăratul Augustus a adăugat o zi în plus lunii care îi poartă numele, astfel încât şi luna august să aibă tot 31 de zile, ca şi luna iulie! Pentru aceasta s-a luat o zi de la luna februarie şi s-a trecut în luna august, iar lunile septembrie şi noiembrie au fost reduse la 30 de zile: se evita în felul acesta ca trei luni la rând să aibă 31 de zile (iulie, august, septembrie). Iar lunilor octombrie şi decembrie li s-a adăugat o zi, ajungând la 31 de zile. Ziua adiţională o dată la patru ani îi revenea tot lunii februarie, care rămăsese cea mai scurtă lună. Şi în calendarul modern, ziua intercalară se adaugă tot la luna februarie.

Se schimbă timpul

Calendarul iulian a fost utilizat pe întreaga durată a Imperiului Roman. Fireşte, Biserica l-a adoptat pentru calendarul liturgic. Paştele se sărbătorea în prima duminică după prima lună plină care urmează după echinocţiul de primăvară. Stabilirea datei echinocţiului era de importanţă majoră, fiindcă dacă data ar fi fost greşită, atunci şi Paştele s-ar fi sărbătorit la o dată eronată, odată cu toate evenimentele corelate cu data Paştelui – începutul postului, Rusaliile.

Dar calendarul iulian era departe de a fi perfect. Erorile au devenit din ce în ce mai vizibile pe măsura trecerii timpului. Anul calculat era cu 11 minute şi 14 secunde mai lung decât anul tropical, astfel încât o dată la fiecare 130 de ani, data calculată pentru echinocţiu „aluneca în urmă” cu o zi! De exemplu, în momentul introducerii sale, echinocţiul de primăvară era la 25 martie. În timpul Conciliului de la Niceea, în 325 AD, echinocţiul ajunsese calendaristic la 21 martie, în timp ce în anul 1500, echinocţiul calendaristic ajunsese cu zece zile mai devreme decât cel real!

Cele 10 zile erau extrem de importante pentru toate activităţile umane care erau strâns legate de anotimpuri: navigaţie, agricultură, comerţ. În acelaşi timp, de-a lungul întregului Ev Mediu, calendarul iulian a fost supus unor ‘ajustări’ locale – sursă de permanente frustrări pentru istorici: tranzacţiile financiare, stabilirea sărbătorilor unor sfinţi, diverse înregistrări eccleziale foloseau calendarul iulian cu „ajustările” şi aproximările locale. Şi ca rezultat – deloc surprinzător de altfel – confuzia generală.

Biserica salvează timpul

Biserica era pe deplin conştientă de caracterul inadecvat al calendarului. Spre sfârşitul secolului al XV-lea, conducătorii Bisericii erau în unanimitate de acord că a nu serba Paştele – cel mai important şi mai solemn eveniment din calendar – exact în ziua corectă era un lucru scandalos.

Papa Sixt al IV-lea, aflat pe scaunul pontifical între 1471-1484, a fost primul care a încercat o reformă a calendarului, angajându-l în acest scop pe astronomul Johann Muller. Din nefericire, acesta a fost curând asasinat, iar lucrările celorlalţi astronomi nu s-au bucurat de consensul general, din cauza problemelor de interes naţional şi a divergenţelor de opinii. Bisericii îi revenea astfel sarcina promulgării unei decizii definitive în criza care se accentua.

Sfântul Papă Pius al V-lea a introdus un nou breviar în 1568 şi un nou missal în 1570, în acord cu mandatul Conciliului din Trento, şi ambele texte conţineau ajustări în tabelele lunare şi anii bisecţi. Rămânea însă deschisă problema Paştelui, datorită calendarului iulian. În 1563, Conciliul din Trento a aprobat un plan de principiu privind stabilirea echinocţiului de primăvară la data la care figura în anul 325 şi efectuarea schimbărilor necesare pentru calcularea cu acurateţe a datei Paştelui.

Astronomul şi doctorul italian Luigi Lilius a propus o soluţie în opera sa ambiţioasă numită Compendium novae rationis restituendi kalendarium (Compendium pentru un nou plan de restaurare a calendarului). El a sugerat o corectare blândă, de 10 zile, care să amendeze crevasa temporală care apăruse de la Niceea până la data respectivă, şi a propus acordarea unei atenţii sporite zilei în plus din anii bisecţi. Lilius a murit în anul 1576, dar fratele său a prezentat teoriile sale singurei persoane care avea autoritate în domeniu – Papei.

Cardinalul Ugo Buoncompagni a fost ales Papă sub numele de Grigore al XIII-lea la 13 mai 1572, ca succesor al Papei Pius al V-lea. Era un om hotărât şi ca atare, a decis să termine odată pentru totdeauna cu dilema calendarului. A primit cu bucurie manuscrisul lui Luigi Lilius şi a desemnat o comisie să studieze soluţiile propuse. În fruntea acestei comisii l-a numit pe matematicianul şi astronomul iezuit Cristoph Clavius. Comisia a adoptat ideile de bază ale lui Luigi Lilius, dar Cristoph Clavius a preferat corectarea radicală în locul implementării graduale a modificărilor. Recomandările comisiei au fost prezentate Papei, şi au fost promulgate de Suveranul Pontif în Bula Papala Inter Gravissimus, semnată la 24 februarie 1582.

La fel ca şi Iulius Caesar înaintea lui, Papa era cu totul de acord că schimbările mici nu sunt viabile. Ca atare, a decretat aplicarea imediată şi întocmai a rezoluţiei propuse de Cristoph Claviu, SJ: 10 zile au fost şterse din calendar, astfel încât ziua de 4 octombrie a fost urmată de data de 15 octombrie, iar Echinocţiul de primăvară din 1583 şi următoarele aveau să fie în jurul datei de 20 martie, mult mai aproape de data la care se consemnase la Niceea. Ca să se evite pierderea unei zile calendaristice la fiecare 130 de ani, noul calendar omite trei ani bisecţi la fiecare 400 de ani, astfel încât anii centeniali sunt ani bisecţi numai dacă sunt divizibili cu 400. Astfel se explică de ce anul 1600 şi anul 2000 au fost ani bisecţi, dar nu şi 1700, 1800 şi 1900.

Sub aspect practic, Papa nu putea ordona ca toate naţiunile şi regatele să adopte noul calendar, dar prin valoarea sa calendarul cel nou s-a impus repede, fiindcă elimina secolele de inacurateţe ale calendarului iulian. Noul calendar a fost inaugurat în Spania, Portugalia, coloniile spaniole din Lumea Nouă, Polonia, Lituania şi majoritatea Italiei. Sfântul Imperiu Roman a adoptat calendarul şi apoi lumea catolică. În Franţa, calendarul gregorian a fost adoptat în decembrie 1582.

Încremeniţi în trecut

Dacă reforma calendarului ar fi fost propusă cu un secol mai înainte, ar fi fost mult mai uşor de implementat în întreaga creştinătate. Dar acum, într-o Europă post-reformă, orice eveniment propus de catolici era privit cu suspiciune de ţările necatolice. Cu greu a fost acceptat în Germania. Prusia l-a introdus în 1600, iar restul statelor protestante abia în 1700. Englezii, în special în timpul domniei reginei Elisabeta I (1558-1603), respingeau cu îndârjire absolut orice ar fi venit de la vreun Papă şi mult timp au considerat calendarul gregorian ca pe un soi de complot catolic.

Ca atare, bigoţii anti-catolici din Anglia au continuat să satirizeze Papii, numindu-i duşmanii progresului, în timp ce rămâneau constant cu 10 zile în urmă faţă de toate celelalte ţări apusene. Această situaţie a durat nu mai puţin de 150 de ani! Iar după 1700, rămăseseră în urmă cu 11 zile! Se străduiau cumva să rezolve dilema, sărbătorind, de exemplu, Anul Nou nu la 1 ianuarie, ci la 25 martie, după vechiul obicei. Coloniile americane, aderând la sistemul englez, l-au urmat şi în privinţa distorsiunii temporale. Americanii aniversează naşterea lui George Washington la 22 februarie 1732, conform calendarului gregorian, dar conform sistemului englez, el s-a născut la 11 februarie 1731-32.

Recunoscând în cele din urmă că utilizarea calendarului iulian şi sărbătorirea Anului Nou la 25 martie aducea o serie de incoveniente, Parlamentul Britanic a trecut la calendarul gregorian („pe stil nou”) în 1750 şi a început să sărbătorească Anul Nou la 1 ianuarie, nu la 25 martie. Decretul a intrat în vigoare la 2 septembrie 1752, şi data care a urmat a fost nu 3 septembrie, ci 14 septembrie 1752.

Rusia şi Bisericile Ortodoxe răsăritene au respins calendarul gregorian, şi continuă să folosească pentru stabilirea datei Paştelui calendarul iulian. Calendarul gregorian a fost adoptat drept calendar civil în Rusia după revoluţia din 1917. Bisericile Ortodoxe răsăritene folosesc mai departe un calendar iulian revizuit. Excepţie face Biserica Ortodoxă din Finlanda, care a adoptat calendarul gregorian.

* * *

În prezent, împlinind aspiraţiile Papei Grigore al XIII-lea, calendarul gregorian este cel mai folosit sistem de măsurare a timpului în întreaga lume. Şi astfel, tocmai Biserica despre care se tot spune că este un obstacol în calea progresului şi a ştiinţei a dat lumii cel mai adecvat sistem de măsurare a timpului, trecând cu succes testul timpului însuşi.

Posted in Istorie, Ştiinţă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *