Ion Agârbiceanu: preot, scriitor, academician, parlamentar

Teme: Interviu, Personalităţi.
.
Publicat la 24 octombrie 2008.
Print Friendly

Autor: Radu Capan

Prof. Cornelia Frisan

Profesoara Cornelia Frişan a predat mulţi ani tinerelor generaţii limba latină şi română. După pensionare nu s-a retras ci dimpotrivă a devenit mai implicată în viaţa Bisericii Greco-Catolice, în special prin funcţia dânsei de conducere a Departamentului de Învăţământ-Cultură al AGRU Naţional. În ultimii ani a fost invitată în mai multe centre ale Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi pentru a vorbi despre figura pr. Ion Agârbiceanu. În această lună, octombrie, în cadrul Zilelor Acţiunii Catolice, a repetat iniţiativa unei seri dedicate acestei personalităţi, în capela Sf. Iosif din centrul Clujului. Am profitat de eveniment pentru a îi solicita un interviu.

– Regimul comunist s-a descurcat într-un fel bine şi cred că pentru mulţi Ion Agârbiceanu este un scriitor, prea puţini ştiind faptul că a fost şi preot, încă preot al singurei Biserici de care statul comunist s-a temut într-atâta încât a trecut-o în ilegalitate în 1948. Ne-aţi putea schiţa un scurt portret al acestei personalităţi a Bisericii Greco-Catolice?
– Ion Agârbiceanu (n. 1882 Cenade – m. 1963 Cluj) este, în esenţă, un strălucit continuator al Şcolii Ardelene: prin formaţie, în Şcolile Blajului şi apoi la Seminarul Teologic Central şi apoi la Facultatea de litere din Budapesta; prin idealuri – ridicarea neamului său la lumină; prin credinţă, cultură şi civilizaţie, ca şi prin faptele vieţii sale de preot greco-catolic (protopop onorar de Blaj, în 1920, protopop unit al Clujului din 1930 şi canonic din 1931) şi de prozator român clasic, autor al unei opere de zeci de volume, în seria consacrată a Operelor Alese. Dincolo de smerenia şi de modestia persoanei, recunoaştem trăsăturile distinctive ale marilor corifei: credinţa profundă, setea de cultură, asumarea, cu determinare şi perseverenţă, din prima tinereţe, ca proiect de o viaţă, a lucrării spre folosul neamului său, prin cei doi talanţi ce i-au fost dăruiţi: harul părintelui sufletesc şi talentul literar.

Mutatis mutandis, Agârbiceanu, în datele timpului său şi cu puterile sale, face ceea ce un Samuil Micu sau un Gheorghe Şincai făceau la vremea lor: iese în lume şi lucrează pentru semenii săi, în numele Domnului. Este o experienţă de viaţă, trăită, pe care, la rândul său, o recomandă celor tineri prin personajul său din Pustnicul şi ucenicul său: „ieşind în lume, unde te aşteaptă mii de fraţi, vei lucra pentru ei întru numele Domnului. Ai cu ce, ai avere, ai minte şi învăţătură, ai, de acum, şi credinţă. Pasă şi fă-ţi datoria„[1]. Cât priveşte averea, cu această ispită părintele Agârbiceanu n-a fost niciodată încercat, a trăit toată viaţa la limita sărăciei, zbătându-se şi umilindu-se ades pentru a asigura familiei sale: soţia, soacra şi cei patru copii, o viaţă decentă. A fost întocmai cum o prefigurase el însuşi în replica unui personaj, pe vremea studenţiei budapestane: „m-am înscris în şirul celor care aveau să fie luminătorii poporului şi sărăcia întrupată. Fireşte, la aceasta din urmă nu m-am gândit…„[2]

Ion Agârbiceanu a trăit în cea mai strălucită, dar şi cea mai zbuciumată vreme a românilor: Unirea şi România interbelică. Ca preot, trăieşte războiul şi refugiul, este preot militar în corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni la Hârlău; desigur, scoate acolo, împreună cu un prieten, un ziar de front. Este un timp al împlinirii şi Agârbiceanu îşi revarsă bucuria copleşitoare a Unirii într-o scriere emoţionantă, O lacrimă fierbinte, Cuvinte către oastea ţării, 1918: „îmi strâng inima lângă inima ta de care mă leagă porunca tuturor strămoşilor…. Este apoi membru în Marele Sfat Naţional, deputat de Şeica Mare, apoi de Aiud, senator şi vicepreşedinte al Senatului. Niciodată, însă, Agârbiceanu nu se reprezintă aici pe sine, el nu încetează a fi un preot în reverendă în Senat, pentru ca din sfatul ţării să nu lipsească nici o clipă credinţa, cuvântul lui Dumnezeu.

El este, în mod declarat, un preot greco-catolic, iar prezenţa sa aici este o onoare pentru Biserica Greco-Catolică; nu este însă mesager al unei anume Biserici, ci se adresează tuturor românilor aşa cum numai un preot o poate face: în acele momente istorice, de mare tensiune, părintele Agârbiceanu prilejuieşte contactul cu Dumnezeu, prin gest, prin vorbă şi prin faptă. Cât anume din demersul său spiritual a fost valorificat atunci este greu de apreciat, dar exemplul rămâne şi poate rodi în timp. La nivelul de vârf al ierarhiei greco-catolice, efortul său este bine înţeles şi apreciat: în 1920, Mitropolitul de pie memorie Vasile Suciu îi scrie: „Luând în considerare şirul lung de ani în cari preaonorat frăţia ta ai lucrat pe terenul păstorirei sufleteşti şi al publicisticei, în semn de recunoştinţă şi mulţumită părinţească şi dorind a-ţi da îndemn nou spre activitatea neobosită pe aceste terene importante pentru binele sfintei noastre Biserici, am aflat în Domnul să te numim protopop onorar…„[3]

Trebuie să înţelegem că, dacă părintele Agârbiceanu a răspuns, cu mare efort personal, tuturor provocărilor vremii, sperând, cu fiecare, într-o posibilă soluţie pentru interesul naţional, dezamăgirea a fost, de fiecare dată, dureroasă. O simţim urmărindu-i munca de jurnalist la marile publicaţii politice ale vremii, de la Patria Partidului Naţional, Liga Poporului a lui Argetoianu, sau Ramuri a lui Iorga şi înţelegem de ce, în timp, a renunţat la acest fel de ieşire în lume. Vorbind despre publicistica literară, în care, de asemenea, Agârbiceanu a investit un efort enorm, se observă anumite preferinţe, datorate mai mult apropierii sufleteşti de mentorii unor reviste precum Sămănătorul, pentru Nicolae Iorga şi pentru colaborarea lui Sadoveanu, revistă cu un deosebit impact asupra tinerilor studenţi români de la Budapesta, reuniţi în Societatea de lectură Petru Maior, după modelul României June, de la Viena, sau, tot astfel, pentru Luceafărul, pentru Oct. C. Tăslăuanu, ca şi altele precum Viaţa Românească, Neamul românesc literar, Floarea darurilor, Universul literar, Familia, Tribuna. Însă, ca toţi marii creatori, el nu poate fi anexat unui curent literar sau altul, ca adept sau promotor al programului unei anume mişcări literare, creaţia sa crescând în spaţiul propriului său program, de timpuriu cristalizat.

Poate tocmai acest refuz tacit, dar consecvent, al alinierii explică exigenţa ades supradimensionată cu care critica literară interbelică abordează opera literară a părintelui scriitor, reproşurile acesteia privind compoziţia şi stilul, precum şi scepticismul cu care aceasta priveşte destinul în timp al operei sale. Tipul de scriitor care a fost Ion Agârbiceanu se înscrie mai degrabă într-o definiţie sui generis, pe care, mai târziu, o face Camil Petrescu, spunând că, în fond, un scriitor nu este decât un ins talentat care relatează în scris, cu maximă sinceritate, ceea ce a trăit el însuşi sau cei pe care i-a cunoscut. Criteriul sincerităţii şi profunzimea observaţiei condiţiei umane în revelaţia întâlnirii ei cu Dumnezeu, general-umanul aşadar, este criteriul valoric suprem al operei lui Agârbiceanu.

Profesorul Ion Breazu, strălucită personalitate a Universităţii clujene în perioada interbelică, scria, pe bună dreptate că: „Această umanitate de nobilă calitate este nota cea mai de preţ a operei lui Ion Agârbiceanu… Pentru cei în inima cărora umanul vibrează cu intensitate, el va fi mereu actual„[4]. Cred că putem vorbi şi aici de un model Agârbiceanu, din perspectiva unui public ţintă căruia se adresează demersul său literar, ca şi cel civic, la care mă refeream anterior, ambele cu profunde conotaţii spirituale, creştine. La nivelul de vârf al unei alte ierarhii, cea a literaturii române a vremii de astă dată, aprecierea nu se lasă aşteptată: în iunie 1919, Ioan Alexandru Brătescu – Voineşti, preşedintele Academiei Române, îi scrie: „Academia Română, apreţiind activitatea desfăşurată de sfinţia voastră pe tărâmul literar, v-a ales… Membru Corespondent al ei în Secţiunea literară…„[5]

pr. Ion Agârbiceanu

– Ştim că de multă vreme căutaţi să îi popularizaţi opera, atât prin retipărirea unor lucrări cât şi prin conferinţe pe care le-aţi ţinut în diverse colţuri de ţară pentru a-i evoca persoana. Toate acestea în structura AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi).
– ASTRA şi AGRU sunt două momente importante ale biografiei lui Agârbiceanu, definitorii pentru felul exemplar în care el şi-a valorificat talanţii care i-au consacrat cognomenul de părinte – scriitor. A fost secretar al Astrei şi redactor al revistei asociaţiei, Transilvania, revistă lunară de cultură, dar despre această asociaţie, reactivată astăzi, se ştie mai mult. Mai puţin se ştie despre AGRU, Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, asociaţie a laicilor greco-catolici, în spiritul inculturat al Acţiunii Catolice, al cărei membru fondator şi părinte spiritual a fost Ion Agârbiceanu din 1929, de la întemeiere, până în 1948, la desfiinţare, prin actul de dizolvare a BRU.

Iată cum prezintă Ion Agârbiceanu AGRU la începuturile sale: „Bun, luminat şi creştinesc gând au avut Arhiereii noştri când au primit să stea în fruntea unei tovărăşii, a unei asociaţii a mirenilor români uniţi din toate diecezele provinciei mitropolitane ale Bisericii române unite cu Roma… Îndemnul pentru astfel de tovărăşii ale mirenilor catolici a pornit, în toată lumea[6],de la învăţătorul cel dintâi al Bisericii, de la Papa de la Roma. El a văzut că luptele ce are de purtat Biserica cea adevărată în toată lumea sunt, din zi în zi, mai grele şi că e nevoie să sară în apărarea ei nu numai preoţii, clericii, ci şi mirenii… Ţinta Agrului… nu este numai apărarea Bisericii, ci şi creşterea şi întărirea credinţei şi a vieţii religioase între membrii săi. Ţinta de căpetenie este deci de a ne forma în aceste societăţi creştini din zi în zi mai buni, mai evlavioşi, mai cinstiţi, mai curaţi, mai drepţi. Să umplem aceste tovărăşii cu viaţă sfântă, creştinească!„[7]

În acest context, Agârbiceanu îşi asumă demersul dificil de reîncreştinare printr-o evanghelizare de masă, mobilizând prestigioase personalităţi ale vremii, într-un admirabil model de colaborare Biserică-laicat. Deschide două linii de acţiune: una de nivel popular, adresată cu prioritate satului, şi una destinată clasei culte. Iniţiază şi conduce un Buletin AGRU, difuzat în mod exemplar, până în sătucul cel mai îndepărtat, dedicat vieţii spirituale, cu articole de interes general din sfera culturii creştine, a educaţiei morale şi cetăţeneşti, precum şi cu semnalarea activităţilor altor asociaţii creştine, e.g. Asociaţia Mariană. Îşi mobilizează colaboratorii în conferinţe itinerante pe teme de interes naţional, e.g. Alexandru Borza Problema copiilor în România.

Pentru linia populară deschide, între anii 1930-1931, seria editorială Biblioteca poporală AGRU cu 10 broşuri, tipărite la Beiuş, cu sprijinul şi binecuvântarea Episcopului martir Valeriu Traian Frenţiu, într-un veritabil program catehetic, pe înţelesul tuturor (Rugăciunea Domnului, Suspinul creştinului, Căile Fericirii, Mântuitorul, Viţa şi mlădiţele, Răul din lume, Două comori, Preacurata, Nicodim, sluga lui Dumnezeu, Teodora, maica cea bună)[8]. În aceeaşi intenţie, publică în broşură conferinţele itinerante precum şi textul exerciţiilor spirituale pentru preoţi, dar adresate în mod evident întregii clase culte a României[9]. Se adaugă la aceste scrieri explicit catehetice, în termenii confesiunii greco-catolice, dar fără ostentaţie şi cu un vizibil efort de adresare generală, texte literare implicit creştine[10], în care se poate regăsi orice creştin.

Regăsim aici modelul Agârbiceanu de adresare generală în ceea ce s-ar putea numi oferta BRU către neam, un dar de apă vie din fântâna darurilor, care n-a secat niciodată, izvorând din credinţa fermă a părintelui scriitor în vocaţia luministă a Bisericii sale: „şi azi, ca şi în trecut, Biserica unită e de cel mai mare folos neamului românesc…”[11] În această speranţă, Agrul de astăzi îşi propune reluarea unei tradiţii prin reeditarea cărţilor părintelui scriitor şi scoaterea lor în lume. Efortul nostru este modest, dar el se doreşte a fi un semnal: Agârbiceanu ar trebui să intre într-un program mai larg de salvare şi de valorificare a marilor valori culturale şi spirituale, fără de care a vorbi despre identitate naţională, branduri, vocaţie europeană, model creştin etc. este o mare ipocrizie.

– Într-o epocă a internetului, când noutatea e căutată cu aviditate, ce interes credeţi că mai prezintă un scriitor din prima parte a secolului XX? Se poate vorbi de o actualitate a sa?
Noutatea la care faceţi referinţă a fost şi va fi mereu căutată, mai ales la vârsta tinereţii, dar atunci când vorbim de general – uman ca subtext referenţial al demersului operei părintelui scriitor, atât cea explicit omiletică precum şi cea literară, de inspiraţie creştină, carenţa de noutate se poate referi la abordarea modernă, la efectele stilistice, la format, şi la limbaj, dar substanţa comunicării şi mesajul sunt nemuritoare: omul, tânăr sau bătrân, în efortul de a se descoperi şi de a se înţelege pe sine şi de a-L găsi pe Dumnezeu, răspunsul la întrebările existenţiale, care bat ca viforul cel de la miază-noapte, dar şi frumuseţea copleşitoare a lumii, nepreţuitul dar al vieţii şi cutremurătoarea taină a iubirii, din care s-a zămislit ordinea naturală cu toate minunăţiile ei şi ordinea supranaturală cu adâncurile ei şi cu frumuseţi neasemănate.

Ce oferă Agârbiceanu omului modern? O invitaţie la frumuseţea lumii, în cântec[12], în miresme[13], pădurea şi depărtările[14], o excelentă reţetă pentru depresii nervoase[15] în iubirea aproapelui, cunoaşterea de sine şi capacitatea de a se învinge pe sine însuşi[16], descoperirea unicităţii persoanei şi a drumului în viaţă[17], optimismul luminos al celei de a doua naşteri[18]. Este imposibil să inventariem aici comoara de daruri a literaturii creştine a părintelui scriitor, dar ceea ce mi se pare important de semnalat este forţa argumentului, capacitatea de influenţare a sufletului şi, mai ales, soluţia oferită de fiecare dată, cu iubire şi cu încrederea deplină în bunătatea şi îndurarea divină. Şi aici, Agârbiceanu ne oferă un model, o soluţie pentru cea mai dificilă problemă a timpului nostru: nefericirea unor generaţii care nu pot transmite generaţiei următoare, aşteptate, moştenirea culturală şi spirituală. Agârbiceanu poate recupera şi reuni chiar şi aceste incompatibile generaţii.

Note

[1] Ion Agârbiceanu, Scrieri creştine, ed. Buna Vestire, Blaj, 2008, p. 335
[2] cf. Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, ed. Minerva, 1972, p. 45
[3] Ibidem, p. 295
[4] cf. Ion Buzaşi, prefaţa la Ion Agârbiceanu, Scrieri creştine, p. 16
[5] Cf. Mircea Zaciu, op. cit., p. 294
[6] În aceiaşi ani se întemeiază asociaţii ale Acţiunii Catolice în Spania şi Argentina.
[7] Ion Agârbiceanu, Viţa şi mlădiţele, în Căile fericirii, ed. Buna Vestire, Blaj, 2004, p. 271
[8] Retipărite în Biblioteca AGRU, la Blaj, ed. Buna Vestire, 2004, sub titlul Căile Fericirii
[9] Ion Agârbiceanu, Faţa de lumină a creştinismului, Tipografia Seminarului, Blaj, 1941, reeditată în seria Biblioteca AGRU, ed. Buna Vestire, Blaj, 2005
[10] Luncuşoara în Paresemi; Pustnicul şi ucenicul său; Slujbă românească; Ieşit-a semănătorul; Ceasuri de seară; Amintirile; Robirea sufletului; Chipuri şi icoane; Minunea; Povestiri din viaţa preoţească; Legea trupului; Legea minţii; Arhanghelii; Licean odinioară; Familia creştină; Vremuri şi oameni I-III; În pragul vieţii etc.
[11] Ion Agârbiceanu, Viţa şi mlădiţele, în op. cit., p. 267
[12] Cântece, Amintirile, în Cuiburi cu soare, ed. Limes, 2007.
[13] ibidem
[14] ibidem
[15] ibidem
[16] Pustnicul şi ucenicul său
[17] Ceasuri de seară şi Amintirile, în Cuiburi cu soare
[18] ibidem

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *