Religie şi naţiune în secolul XXI

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Viorica Sabo
Sursa: BRU.ro

Imagine de la Congres

În perioada 4-6 septembrie 2008, a avut loc la Freising, Germania, cel de-al XII-lea Congres Internaţional Renovabis, pe tema „Rupturi în Europa. Religie şi naţiune în secolul XXI”, cu participanţi din mai multe ţări ale Europei. Scopul congresului a fost realizarea unui schimb de idei, atât la nivel teologic, cât şi la nivel social, cu privire la transformările care au loc în Europa centrală şi de sud-est, cu ocazia intrărilor în Uniunea Europeană. Din delegaţia care a reprezentat România a făcut parte şi PS Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, care ne-a împărtăşit aspecte de la lucrările congresului, precum şi punctele principale care s-au dezbătut.

– Cum vi s-a părut tema aleasă de organizatorii de la Asociaţia Renovabis pentru întâlnirea din acest an?
– Tema acestui Congres a fost foarte incitantă, tocmai pentru că relaţia dintre religie şi naţiune a cauzat multe conflicte în istoria Europei, în timpul secolului XIX, respectiv XX. De aceea, aceste conflicte constituie încă un subiect de discuţie, atât din punct de vedere teologic cât şi din punct de vedere istoric, ceea ce face ca, actualmente, în diferitele părţi ale Europei să apară grupări care interpretează în mod diferit anumite probleme istorice.

Sigur că extinderea Uniunii Europene în aceste zone face ca aceste probleme să devină şi probleme europene. De aceea, Uniunea Europeană şi mai cu seamă membrii mai vechi ai Uniunii Europene se preocupă cum ar putea să se rezolve aceste probleme atunci când ele îmbracă un caracter conflictual şi care sunt modelele care ar putea fi oferite pentru ca, în acelaşi timp, să nu se piardă identitatea acestor naţiuni dar, totodată, să se înveţe reconcilierea şi convieţuirea paşnică pentru anii care urmează.

– Renovabis este o asociaţie de solidaritate cu Bisericile din centrul şi estul Europei şi a fost creată la iniţiativa germanilor catolici. Cum s-a reflectat, în acest an, prezenţa statelor aparţinătoare marii familii europene, ce personalităţi au luat parte la dezbateri?
– Între obiectivele acestui tip de congrese este şi acela de a întări relaţia de parteneriat între Est şi Vest, în aşa fel încât, practic, toţi membrii Uniunii Europene să poată contribui la organizarea bunei înţelegeri în această parte a Europei. Au fost invitaţi anumiţi referenţi şi experţi în acest domeniu legat de tema „Religie şi naţiune”, între care prof. dr. Thomas Bremer, de la Institutul Ecumenic Westfalischen Wilhelms Universitat Munster, sau d-na dr. Lilya Berezhnaya, de la Universitatea din Passau, Alexandru Dorow din Munchen, Andrea Haagn din Munchen, de asemenea Zornitsa Kutlina – Dimitrova, care este de la Institutul pentru studii internaţionale Wirtschaftsbeziehungen din Wuppertal.

Alături de aceştia au fost prezenţi şi câteva nume importante de clerici, ca şi Arhiepiscopul de Belgrad Stanislav Hocevar şi Episcopul Laszlo Nemet din Dieceza de Zrenjanin, Serbia. În total numărul s-a ridicat la peste 200 de participanţi din mai multe ţări ale Europei. În primul rând a fost majoritară participarea din Germania, apoi, alături de germani au fost polonezi, sârbi, croaţi, persoane din Lituania, din Albania, din România, din Ungaria, din Cehia, din Slovacia, Serbia, din Armenia, Ucraina, din Georgia, din Bulgaria. S-a încercat să fie o reprezentare cât mai acoperitoare pentru zona estului Europei, respectiv centru-est – ţările recent intrate în Uniunea Europeană.

– Ce vă amintiţi despre începutul acestei întâlniri, care au fost primele subiecte dezbătute?
– În prima zi, deschiderea s-a făcut de către dr. Gerhard Albert, care a fost unul dintre referenţii şi moderatorii acestui congres; el este şi Geschaftsfurer, în Freising. Un cuvânt de început l-a oferit şi pr. Dietger Demuth, care este şi asistentul spiritual al Asociaţiei Renovabis, şi de asemenea, Arhiepiscopul de Munchen, dr. Reinhard Marx, a avut un cuvânt la începutul acestui moment. El a subliniat că este al XII-lea congres, aceasta fiind şi o cifră simbolică şi totodată, este primul congres la care se vorbeşte şi în limba engleză, nu numai în limba germană. S-a marcat şi faptul că în anul următor se vor aniversa 60 de ani de la încheierea celui de-al II-lea Război Mondial şi 20 de ani de la căderea comunismului.

Arhiepiscopul Hocevar, în cuvântul său, a vorbit despre relaţia dintre stat, Biserică şi naţiune, arătând că trăim într-o societate care încă nu a recunoscut erorile comunismului. Comunismul, aşa cum a fost el în Europa de Est, nu a fost condamnat la nivel internaţional. De asemenea, a amintit importanţa existenţei unui compendiu de doctrină socială a Bisericii Catolice (care menţionez că există şi în traducere română). A arătat, de asemenea, că în Estul Europei este foarte importantă concepţia despre naţiune, care de multe ori este legată de un grup etnic şi de un teritoriu bisericesc.

Sigur, fenomenul religios conţine în sine mai multe aspecte, care sunt legate de tradiţie, de experienţa proprie, şi de contemplaţie. Toate acestea însă trebuie trăite şi la nivelul practic, al acţiunii. De asemenea, a vorbit despre puterea de a privi nu atât la propriul grup etnic, ci la binele general al zonei în care trăieşte etnia respectivă. Excelenţa Sa a amintit câteva principii pentru buna convieţuire, cum ar fi: întâlnirile regulate cu persoane din Est şi persoane din Vest, – importanţa dialogului dintre Est şi Vest atât la nivelul episcopilor, cât şi la nivelul unor grupuri sociale, pentru a învăţa vieţuirea împreună şi importanţa continuării dialogului ecumenic. S-a vorbit şi despre solidaritate, subsidiaritate.

– Europa se confruntă, în prezent, cu o criză a valorilor, nerecunoscându-şi în totalitate rădăcinile creştine. În discuţiile care s-au purtat, aţi resimţit această realitate a secularizării lumii moderne, a „marginalizării” lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi?
– Între invitaţi a fost şi d-na Grafin Roza Thun, din partea Comisiei Europene, originară din Varşovia, dar trăind în Germania şi implicată foarte mult în problemele legate de Uniunea Europeană. Dânsa a vorbit despre valori şi non-valori, a subliniat foarte mult rolul asociaţiilor laice, de binefacere, spunând chiar că, uneori, reprezentanţii Bisericii, prin comportamentul lor, nu se ridică la nivelul aşteptat, iar aceste asociaţii laice de voluntari reuşesc să acopere destul de bine necesarul de caritate la nivelul cererilor populaţiei. Este o opinie pe care am discutat-o, pentru că dânsa, ca şi reprezentant al Uniunii Europene, susţinea că aceste asociaţii vor avea tot mai mult rolul cel mai important în societate. Dar, din experienţa proprie şi ca urmare a discuţiilor cu ceilalţi clerici, ni se pare o opinie puţin atee, care nu ţine cont de faptul că omul, prin natura lui, este înclinat spre păcat şi nu va face niciodată binele fără o motivaţie. Atâta vreme cât motivaţia binelui pe care cineva îl face este banul, sau confortul, sau plăcerea, sau onoarea, acesta are o limită în timp şi spaţiu. De aceea, dacă nu există o motivaţie creştină, gratuită, la toate acţiunile de bine, deci dacă nu există Dumnezeu la baza acestor acţiuni, practic lipseşte o motivaţie coerentă care să poată duce înainte proiectele, deci iată rolul Bisericii în societatea europeană.

Tot dânsa susţinea că, dacă vom trăi autentic viaţa creştină, tinerii vor descoperi ce înseamnă a fi creştin. Sigur că trăirea autentică creştină este exemplul cel mai grăitor, dar eu mă întreb cum pot trăi aceşti oameni o viaţă creştină atâta vreme cât ei afirmă sus şi tare că sunt creştini, dar nu sunt practicanţi. Ce înseamnă un creştin nepracticant? De ce se numeşte creştin dacă nu este practicant? Practic numai prin botez este insuficient ca cineva să se mântuiască, este nevoie şi de trăirea credinţei, trăirea cuvântului evanghelic, întruparea cuvântului în viaţa noastră. De aceea, cuvântul acestei persoane din partea Comisiei Europene ne-a lăsat un gust destul de amar. Sigur, în acest discurs nu s-a pomenit deloc numele lui Dumnezeu şi nici valorile creştine. S-a mers mai mult pe valorile de bună-înţelegere, solidaritate, subsidiaritate, dialog, reconciliere.

– Totuşi, congresul şi-a propus să aducă o soluţie, o reparare, crizei spirituale a societăţii, de aceea, din program cu siguranţă nu a lipsit prezentarea rolului Bisericii în Europa contemporană, şi nici momente în care întreaga problematică să fie pusă, prin rugăciune, în faţa lui Dumnezeu.
– După cele două prezentări de referate din partea d-nei Grafin Roza şi a Arhiepiscopului Stanislav Hocevar, de Belgrad, a urmat o masă rotundă cu întrebări din partea publicului. Seara s-a încheiat cu Vecernia în ritul bizantin, care a fost celebrată de către preotul Branislav Giordano Cortanvacki, cleric ortodox care se ocupă de comunitatea din Munchen şi de un cor de la abaţia Niederaltaich condus de către părintele benedictin Romanos Werner. În ziua de 5 septembrie, în capela de la Palatul Episcopal, Arhiepiscopul Stanislav Hocevar a pontificat Sfânta Liturghie. Sesiunea de dimineaţă a început cu o prezentare de referate. Prof. Dr. Thomas Brener din Munster a vorbit despre confesiune şi naţiune în Europa centrală şi de est, după care a urmat o masă rotundă cu 4 persoane.

Alături de profesor a fost şi Episcopul Laszlo Nemet şi d-na prof. Lilya Berezhnaya din Munster şi Episcopul Auxiliar Donal McKeown din Belfast. Referitor la referatul d-lui prof Thomas Brener din Munster: el a vorbit despre confesiune şi naţiune, arătând mai întâi, câteva noţiuni teoretice. A vorbit despre naţiune, spunând că naţiunea reprezintă voinţa mai multor comunităţi de a trăi împreună şi de a-şi alcătui, ca urmare, un sistem legislativ, un sistem de programe care să permită această convieţuire şi în cadrul sistemului şi în relaţie cu alte sisteme corespunzătoare. Un punct important amintit a fost cel al sacrificiului pentru naţie, care edifică apartenenţa la această naţiune, deci puterea de a da ceva pentru grupul reprezentativ.

Ceea ce ne-a uimit însă a fost faptul că una dintre concluziile d-lui profesor era că noţiunea de naţiune ţine mai mult de imaginar, ori, totuşi, naţiunea este o realitate foarte concretă şi de multe ori, putem spune, palpabilă, chiar dacă anumite aspecte ale naţiunii sigur că nu sunt direct palpabile, sunt mai degrabă spirituale decât imaginare. Totuşi, dl. prof. a explicat că prin această afirmaţie nu doreşte să distrugă ideea de naţiune şi să nu ne gândim că, de acum înainte, în Uniunea Europeană, va fi o populaţie unică. Rămâne noţiunea de naţiune în continuare, şi faptul că adevăratele valori sunt specifice pentru naţiuni, dar şi pentru întregul neam omenesc.

De altfel, el a arătat că înainte de sec. al XIX-lea, noţiunea de naţiune era destul de puţin utilizată şi cei care defineau naţiunea erau nobilii, mai degrabă decât oamenii simpli. Naţionalizarea religiilor a dus la o secularizare, şi, în acelaşi timp, la faptul că religiile au îmbrăcat aspecte naţionale, a dus oarecum la fixarea unor religii pentru diferite naţiuni. Noţiunea de”ţară-mamă” sau „naţiune-mamă” oarecum tinde să dispară, sunt multe persoane, chiar între cei care erau acolo, prezenţi, care spuneau, spre exemplu: „ţara mea mamă este Ucraina, dar eu am studiat în Polonia şi acum cu familia mea mă aflu în Germania.” – ceea ce face ca, noţiunea de „ţară-mamă”, pentru anumite persoane să dispară, şi apare un alt traseu, religie – cultură – credinţă.

Întrebarea care a reieşit a fost că, de fapt, ce dorim cu această Uniune Europeană? Să facem Statele Unite ale Europei? Sau dorim să facem o federaţie indestructibilă de state libere? S-a spus: da, căutăm să fie o alianţă între state, pe baza unor valori asupra cărora trebuie să discutăm, valori acceptate de comun acord. Poate nu atât de mult valori naţionale ci valori unanime, care să se regăsească în diferite naţiuni. Sigur că atât naţionalismul, cât şi confesionalismul, limitează dimensiunile unui grup, şi ca urmare, nu sunt de preferat într-o comunitate largă.

Episcopul Laszlo Nemet a vorbit foarte frumos, arătând că ne-am învârtit foarte mult în jurul noţiunilor de naţiune şi grupare şi confesiune, dar să ne aducem aminte că noi suntem deja părtaşi într-o comunitate prin botezul nostru, şi că adevărata noastră locuinţă nu este pe pământ ci este în cer. Aceste legături cu ţara-mamă şi cu originea la un moment dat devin relative, şi pentru noi ar trebui să fie mult mai importantă decât orice naţionalism local Sfânta Treime ca şi comunitate care ne aşteaptă să putem ajunge acolo.

– În tema Congresului Renovabis există expresia „Rupturi în Europa”. Cum s-a regăsit acest aspect al identificării şi rezolvării diferenţelor, neînţelegerilor încă atât de prezente în Europa actuală, la nivelul prezentărilor şi discuţiilor purtate?
– S-a vorbit mult despre reconcilierea între confesiuni şi naţiuni ca şi aspect necesar pentru buna convieţuire, şi mai ales reconcilierea memoriilor, adică purificarea de acele episoade negative care ar mai putea trezi ură confesională sau naţională şi în zilele noastre. Deschiderea şi „a căuta să cunosc, să înţeleg istoria altor popoare”, nu numai istoria propriei ţări, pentru a putea aprecia şi din punctul lor de vedere. Să ne gândim că noi nu trebuie să recreăm trecutul, să-l rescriem, ci trebuie să creăm viitorul, spunea Episcopul irlandez Donal McKeown. Trebuie să creăm viitorul, dar cu ajutorul lui Dumnezeu.

În după-amiaza celei de-a doua zile, după dejun, am fost invitaţi pe diferite săli, unde am continuat discuţia pe workshop-uri. Au fost câteva cercuri minore în câteva săli, şi anume a fost un prim cerc, care s-a ocupat despre problema Biserică şi naţiune în Polonia şi Ucraina; un al doilea cerc, care a abordat problema României, „Şanse şi riscuri privind co-existenţa diferitelor naţionalităţi şi denominaţiuni în România”, la care am participat; al treilea cerc, care a vorbit despre Serbia, un al patrulea cerc, care a vorbit despre o problemă încă arzătoare, problema Kosovo; un al cincilea grup, care a vorbit despre grupările romilor din centrul şi estul Europei. Un al şaselea grup a vorbit despre aspectele pastorale ale catolicilor care nu vorbesc limba germană, un al şaptelea grup a vorbit despre problemele religioase şi etnice în Caucaz, în Armenia şi în Georgia, un al optulea grup a vorbit despre naţiune şi religie în imagini, un al nouălea grup a vorbit despre drumul spre împăcare, referindu-se mai cu seamă la anul 1989.

– Ne aflăm în cea de-a doua zi a întâlnirii. Sunt şi alte momente şi teme din discuţiile purtate asupra cărora aţi dori să vă opriţi, sau care v-au atras atenţia?
– Seara acestei zile s-a încheiat cu un moment literar, cu Matthias Kneip şi Arthur Becker, care au vorbit despre literatura poloneză, au adus un omagiu Poloniei, dar în acelaşi timp au făcut şi un moment umoristic. În ultima zi, sâmbătă, 6 septembrie, după programul de dimineaţă şi Sfânta Liturghie, a urmat referatul pe care l-a prezentat vizitatorul Alexander Hoffmann din Bonn. El a a vorbit despre importanţa limbajului, despre faptul că limbajul este cel care ne conferă identitatea şi senzaţia că aparţinem unei comunităţi. În momentul în care se schimbă limbajul, ne simţim străini dacă nu cunoaştem acel limbaj. De asemenea, alături de limbaj este şi credinţa, acestea fiind cele două fundamente ale identităţii, pe care le-am utilizat şi în anii dinaintea căderii zidului, pentru a ne menţine identitatea. Deci, limba şi credinţa. Pentru că statul comunist ne putea lua totul, dar nu ne putea lua capacitatea de a visa.

În continuare, dr. Hoffmann, s-a referit la o categorie aparte de persoane, care sunt aşa-numita populaţie in-between, adică populaţia care se află cumva „între”, în sensul că există un curent de emigraţie în care emigranţii pleacă cu familiile lor şi după câţiva ani ar dori să se întoarcă în ţara de unde au plecat, la casa lor, dar îşi dau seama că nici acolo nu se mai simt acasă. Practic, ei fac această navetă între două ţări, căutându-şi locul şi de multe ori au nevoie, la întoarcerea în patria lor, de un timp pentru integrarea în comunitate, fapt care cere răbdare şi persoane specializate. După cum şi emigranţii, atunci când pleacă din ţara lor mamă, au nevoie de cursuri speciale de integrare în ţările în care ajung şi chiar de a face cursuri de limbă străină pentru a fi familiarizaţi cu limba ţării, locului în care merg. Sigur că trebuie să existe atât şi din partea emigranţilor înşişi, cât şi din partea ţării care îi primeşte, o deschidere pentru a lucra împreună la această integrare.

– S-a ridicat o problemă arzătoare şi deosebit de actuală, având în vedere numărul mare de persoane care, odată cu intrarea ţării lor în marea familie europeană, preferă să caute un trai mai bun pe alte meleaguri decât cele în care s-au născut. Cum poate interveni Biserica pentru a fi cu adevărat, în orice loc, aceeaşi casă primitoare pentru orice călător?
– Trebuie spus că de fapt omul are o casă spirituală şi o casă mentală, trebuie ca atât Biserica, cât şi societatea, să ajute această integrare, pentru ca omul, la nivel mental şi spiritual, să se simtă acasă, să se simtă integrat acolo unde va ajunge. Sigur, pe noi ne interesează mai mult situaţia creştinilor care ajung în această stare de in-between, adică într-o stare de tranziţie în care nu se mai simt acasă nici în locul din care au plecat, nici în locul unde au ajuns. Aici s-au dat câteva exemple, respectiv nemţii care provin din Rusia, şi care de multe ori au dificultatea de a se integra în această societate, şi în acest moment au tendinţa de a se întoarce, dar şi acolo se simt străini şi nu mai pot face faţă cerinţelor de acolo.

În cadrul dialogului comun, s-a spus că într-adevăr în Europa există mai multe limbi şi cu greu s-ar putea imagina să fie o singură limbă, pentru că limba ţine de identitatea naţiunilor, deci nu atât limba descrie punctul comun, ci mai degrabă credinţa, pentru că credinţa şi iubirea lui Hristos au această putere de a vorbi toate limbile. Deci, cu cât ne vom centra mai mult asupra iubirii lui Hristos, cu atât mai mult vom putea să fim integraţi în Europa. Dacă limba nu întotdeauna poate constitui un factor integrativ, credinţa este un factor integrativ, pentru că nu este legată atât de tare de limbă. Trebuie spus că şi comuniştii s-au bazat pe anumiţi factori pentru integrare, încercând să impună limba rusă în diferite ţări. Sigur, actualmente nu se mai pune problema unor astfel de metode.

S-a constatat, de asemenea, faptul că oamenii care sunt în tranziţie, deci „între”, de multe ori întorcându-se acasă nu sunt capabili să fie constructori de punţi, adică de conexiuni, poate uneori şi din motivul că sunt prea închişi asupra problemelor proprii. Biserica şi societatea trebuie să ajute aceste persoane în tranziţie, tocmai pentru ca ele să îşi găsească locul, să nu rămână într-o permanentă navetă. Este interesant că reprezentanţii poate cei mai importanţi ai acestei situaţii sunt populaţiile rome, care au de multe ori ca şi caracteristică tocmai faptul că sunt nomazi, adică circulă dintr-o parte în cealaltă.

S-a spus că aici confesiunea are un mare rol şi revine Bisericii responsabilitatea să ofere acestora o educaţie corespunzătoare după anumite valori creştine autentice. S-a pus problema emigranţilor ortodocşi din Bavaria, care, venind în contact cu Biserica Catolică, au tendinţa de a trece la catolicism. Conferenţiarul spunea că este important să fie primiţi, pentru a nu rămâne într-o situaţie de tranziţie care de multe ori îi poate duce la disperare sau la lipsa unor valori creştine. Este totodată important ca preotul catolic să îi conducă spre o comunitate care este de acelaşi tip, respectiv ortodoxă, astfel încât ei să se poată simţi ca acasă.

De asemenea, şi alte persoane, cum este d-na Zornitsa Kutlina Dimitrovn de la Aachen, care este ortodoxă originară din Bulgaria, dar acum trăieşte în Germania, a povestit cum, ajungând în Germania, a fost condusă la o biserică ortodoxă, unde chiar dacă erau mai multe naţionalităţi, toţi fiind ortodocşi, au putut participa la Liturghia greacă-ortodoxă în aceeaşi biserică, şi astfel au realizat şi o integrare în societatea germană, dar şi punţi de legătură cu alte naţiuni. De aceea, recomandarea era ca, în vederea împăcării, reconcilierii, bunei convieţuiri între popoarele din Europa, să nu se pună prea mult accentul pe diferenţele dintre diferitele naţiuni şi diferitele credinţe, ci tocmai să se vadă ceea ce poate fi asemănător.

– Au existat mărturii cu privire la situaţii particulare, în care membrii diferitelor naţiuni şi confesiuni au reuşit, sau nu, să coexiste?
– La discuţie a participat şi o studentă doctorandă de la Colegiul Oriental din Eichstatt, de naţionalitate ucraineană şi de confesiune greco-catolică, Iryna Lenyshyn. Ea a vorbit despre problema Bisericii Greco-Catolice, din 1944, din Ucraina, cu toate problemele pe care le-a întâlnit în timpul comunismului, cu toate că Biserica Ucraineană a fost singura care făcea o adevărată propagandă pentru identitatea naţională împotriva comuniştilor şi a propagandei sovietice. Dânsa oferea exemplul Institutului Oriental din Eichstatt, în care sunt diferite naţiuni, şi Sfânta Liturghie se celebrează în limba germană, în aşa fel încât integrarea este mai uşoară şi pe baza cultului, a credinţei.

La această masă rotundă a participat şi preotul Willi Klinkhammer din Budapesta, care a pus problema germanilor ce se află peste hotare. A arătat că de multe ori trebuie pusă şi problema misionarilor care merg în ţări străine pentru diferite scopuri – profesionale, de studii, sau altele asemenea lor; şi aceştia trebuie ajutaţi să se poată integra în comunităţile în care merg. Aceasta se poate face prin celebrarea şi administrarea sacramentelor, prin ecumenismul local, întâlniri între biserici, şi prin vizitele pe care ei le efectuează în medii speciale, cum sunt, de exemplu, închisorile.

O altă persoană care a intervenit în discuţie a fost diaconul Nikola Capin, din Munchen, care este croat şi se ocupă de pastorala populaţiilor rome. El lucrează cu romii – e greu de spus care este ţara de origine a romilor, unii pleacă de la ideea că ar fi India, alţii se gândesc la Turcia. Oricum este o populaţie nomadă, care utilizează un limbaj înrudit cu sanscrita, foarte greu de gestionat. Există grupuri minoritare la nivel pastoral care au propriile tradiţii şi de multe ori, circulând dintr-o parte într-alta, îşi caută locul unde se pot simţi cel mai bine. De asemenea, s-a subliniat şi importanţa Organizaţiilor Caritas, care pot ajuta la formarea unor comunităţi şi în problemele legate de integrare şi colaborare în cadrul unei comunităţi, deci referitor la grupurile care emigrează în străinătate.

De multe ori serviciile liturgice în mai multe limbi, în germană şi ucraineană, pot avea un efect benefic, pentru că aceste comunităţi de emigranţi care sunt în minoritate se pot regăsi la nivelul unor trăsături de identitate, cum este cea a credinţei. Sunt persoane de diferite nivele sociale şi cu un nivel de educaţie diferit şi, de aceea, au nevoie de un dialog pe care de multe ori îl pot stabili prin elementele credinţei. S-a vorbit cel mai mult despre existenţa unei societăţi multiculturale şi multilingvistice care, sigur, poate avea o mai mare deschidere faţă de anumite grupuri etnice, dar, în acelaşi timp, are riscul de a pierde identităţile. Ori, este important să se realizeze o unitate în diversitate, apreciind, punând în valoare ceea ce este bun la ceilalţi şi fără tendinţa de a impune propriile elemente de identitate.

– Care au fost concluziile unei întâlniri care a prilejuit un schimb atât de complex privind experienţa de viaţă şi modalităţile de rezolvare a problemelor ce apar între confesiuni şi naţiuni diferite ?
– La finalul întâlnirilor, Arhiepiscopul Stanislav Hocevar, din Belgrad, a avut câteva idei concluzive care au subliniat bogăţia acestui congres, faptul că oameni de diferite naţiuni, de diferite confesiuni, au fost puşi împreună pentru câteva zile, şi au încercat să vadă care sunt punctele de interes comun şi cum pot fi soluţionate anumite probleme care apar. Arhiepiscopul a spus: „De fapt, iubirea lui Hristos este cea care ne-a adunat pe noi împreună astăzi, aici, şi mulţumim Organizaţiei Renovabis pentru că ne-a oferit această oportunitate, ne-a oferit şi logistica – clădirile şi sălile în care să ne putem întâlni.”

De asemenea, Arhiepiscopul a subliniat faptul că el consideră că unitatea dintre noi şi speranţa noastră în viitor a crescut în aceste zile, şi rolul Organizaţiei Renovabis este tocmai de a chema mereu la reînnoire. De fapt, titlul „Renovabis faciem terrae” îşi propune să reînnoiască faţa pământului. Sigur că asemenea iniţiative trebuie continuate şi în diferite locuri din Europa. S-a mai amintit necesitatea unei comunicări mai deschise şi mai puternice, necesitatea unui dialog autentic în adevăr, în dreptate şi în caritate. S-a arătat că uneori excesul de legi în pofida dialogului nu este benefic, şi dialogul trebuie să fie însoţit cu rugăciune, ca să apară şi elementul credinţei. O invitaţie de a merge la rădăcinile naturii noastre, şi a regăsi acolo, de fapt, pe Dumnezeu, şi prin această să intrăm în dialog cu întregul univers. Astfel, Europa poate deveni un continent al trăirii împreună, al bunei-înţelegeri, o reînnoită unitate între Est şi Vest.

Este nevoie să aducem înapoi Spiritul lui Dumnezeu în Europa şi să dăm, astfel, viaţă şi Bisericilor noastre, să le dăm un nou elan. Iar punctul de la care trebuie să plecăm este răstignirea Domnului nostru Isus Hristos, să plecăm de la iubirea lui Dumnezeu care de fapt a generat şi această mare suferinţă. „Căci Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său unic l-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Deci, trebuie să avem curajul să începem de la răstignire, adică, de la tot ceea ce poate la un moment dat ni se pare neplăcut sau nepotrivit în legătură cu celălalt, să învăţăm să avem răbdare, să învăţăm să-l înţelegem pe celălalt, şi să ştim că speranţa într-un viitor mai bun poate învinge. Noi, creştinii, în mod particular, avem această speranţă prin credinţă, o speranţă care niciodată nu ne va deziluziona.

Părintele Dietger Demuth, asistentul spiritual de la Renovabis, a încheiat practic acest al XII-lea Congres, amintind că se împlinesc 16 ani de când pr. Hillengass SJ a început această organizaţie, chiar în sala în care ne aflam, în Domgymnasium, şi este deci un moment aniversar. Organizaţia Renovabis şi-a propus nu numai să reînnoiască faţa lumii prin sprijinirea unor construcţii de biserici, ceea ce de fapt a făcut foarte mult şi pentru biserica noastră din România, dar şi să sprijine dialogul dintre Est şi Vest. De aceea sunt organizate şi aceste congrese care doresc să pună în faţă Estul şi Vestul, şi este convins că există o multitudine de probleme legate de religie şi naţiune care nu au putut fi abordate aici.

Totuşi a dorit să amintească trei caracteristici, şi anume aceea de a se încerca să se preschimbe rupturile în posibile interfeţe, adică ceea ce ni se pare un conflict să transformăm într-o ocazie de dialog – o primă caracteristică. O a doua este aceea că dezvoltarea nu trebuie implementată prea repede, şi schimbările trebuie să fie făcute astfel încât să ţină cont de progresul poporului, al populaţiei, al naţiunii în care se fac aceste schimbări. Trebuie să se recunoască momentele în care să putem spune: „Stop, acum avem nevoie de o discuţie”. A treia caracteristică: este esenţial rolul Bisericii, reconcilierea, pentru a putea vorbi despre o istorie comună, despre anumite principii comune, trebuie să ştim şi posibilitatea de a realiza această reconciliere.

– Mulţumindu-vă că ne-aţi făcut părtaşi la o dezbatere atât de interesantă şi importantă, vă rugăm în încheiere să rezumaţi cele expuse cu privire la relaţia dintre confesiuni şi naţiuni în România.
– Una dintre cele mai numeroase delegaţii a fost cea din România, fiind formată din greco-catolici dar şi romano-catolici. Între participanţi amintim pe PS Petru Gherghel, Episcop de Iaşi; Episcopul auxiliar Vasile Bizău din Blaj; pr. Nicolae Anuşcă, director general al Organizaţiei Caritas Mitropolitan Blaj; dl. Cristian Teglaş, econom al Eparhiei de Cluj-Gherla; pr. Andraş Marton de la Caritas Alba-Iulia ş.a. Majoritatea membrilor delegaţiei am participat la grupul al II-lea de discuţie, în după-amiaza zilei de vineri, 5 septembrie, când s-a vorbit despre dezvoltarea României în ultimele decenii şi anumite rupturi-probleme care au apărut în acest timp, după încheierea comunismului, probleme care îmbracă atât un aspect naţional cât şi un aspect confesional. Întâlnirea a fost moderată de către d-na dr. Monica Kleck din Freising, referentul nostru pentru problemele cu proiectele pe care le avem.

În principiu, cei care au expus – au fost patru conferenţiari – au prezentat, fiecare din punctul lui de vedere, situaţia din România de acum 20 de ani, situaţia de astăzi în România, cum convieţuiesc diferitele naţiuni şi confesiuni, schimbări, pericole, probleme. Au arătat apoi dacă integrarea în Uniunea Europeană a adus anumite noutăţi, dacă există anumite conflicte, dacă sunt anumite puncte puternice de convieţuire, care pot sprijini convieţuirea şi cum se acţionează concret pentru împreuna-vieţuire şi, în acelaşi timp, păstrarea propriei identităţi. Primul punct de dialog a fost: ce ar trebui schimbat, ce am putea să facem împreună şi ce am putea să învăţăm unii de la ceilalţi. Pe baza acestor referate s-a deschis apoi o discuţie de grup, în care s-au expus diferite păreri, interesante şi utile.

La workshop-ul referitor la România au apărut câteva idei importante, urmare a discuţiilor care s-au desfăşurat, şi anume această linie memorie-identitate-misiune, capacitatea de a scrie istoria împreună, care ar ajuta foarte mult la definirea propriei identităţi pe baza unor puncte poate nu atât de mult contradictorii, cât mai mult pe baza unor puncte pozitive, şi din aceasta înţelegem care este misiunea pentru viitor. Am încercat să facem o legătură cu Evanghelia zilei, care vorbea despre dificultatea de a pune vinul nou în butoaiele vechi, tocmai pentru că s-ar putea distruge aceste butoaie. De aceea, întrebarea care se pune este tocmai: „Suntem pregătiţi noi, oare, să primim vinul cel nou?”

A apărut, de asemenea, ideea purificării memoriei pentru a putea căuta să înţelegem punctul de vedere al celorlalţi. În acest sens, martirii pentru unitatea Bisericii pot fi un punct comun pentru vindecarea memoriei. S-a amintit şi de cuvintele pe care le-a spus Cardinalul Todea, într-unul din primele interviuri după 1990, în care exprima dorinţa de a ierta tuturor. Este vorba despre faptul de a nu veni din timpul comunismului cu resentimente, dar, desigur, a dori ca adevărul să fie scos la iveală.

O altă idee pe care am încercat să o subliniez este faptul că trebuie să învăţăm să discutăm relaxaţi chiar şi probleme contradictorii, trebuie să învăţăm să citim istoria aşa cum se cuvine şi să nu proiectăm în ziua de astăzi evenimente dintr-un trecut destul de îndepărtat. În sensul acesta, sigur, cineva se poate întreba: „Ce vină am eu pentru că sunt greco-catolic astăzi, când unirea Bisericilor a avut loc la 1700?”. Să învăţăm deci să citim istoria în contextul în care s-a întâmplat, să nu aducem trecutul în prezent.

Este important să avem voinţa, dorinţa de a-l accepta pe celălalt, a accepta diversitatea şi a lucra pentru reconcilierea între oameni şi între diferitele denominaţiuni. De asemenea, este important a utiliza metode creştine pentru a rezolva problemele noastre. În acest sens, sigur, tendinţa este de a ne uita la ceilalţi, adică fiecare se gândeşte cum ar trebui să facă celălalt. Nu trebuie să se procedeze aşa; ideea de bază care a rezultat din discuţie este tocmai lucrul la nivel individual. Fiecare persoană să înceapă cu ea însăşi, cu propriul nivel spiritual, să înceapă cu familia în care trăieşte, să înceapă cu grupul în care convieţuieşte.

Totodată, să ne simţim liberi să întindem o mână celorlalţi, chiar dacă, poate, nu ne plac pe moment, sau nu suntem de acord cu părerile lor, să avem libertatea interioară de a ne menţiona opinia, nu de a o impune celorlalţi. Să ştim să facem o lectură pozitivă asupra istoriei, şi să formăm tinerii în acest spirit deschis, de înţelegere, de reconciliere. Să învăţăm iertarea: atât să acordăm iertare, cât şi să cerem iertare atunci când greşim. Să privim mai degrabă binele, frumosul care s-a realizat prin diferite proiecte pe care le putem face împreună diferitele naţionalităţi şi confesiuni din România. Să privim mai mult la acestea decât la anumite aspecte contradictorii care poate încă există, să dezvoltăm un dialog fratern în adevăr, în justiţie, în caritate, în respect reciproc, astfel încât nimeni să nu se simtă ofensat sau dispreţuit.

De asemenea, să nu uităm că toate valorile pe care le utilizăm în societatea noastră trebuie să recunoască rădăcinile lor creştine, care trebuie să se situeze la baza motivaţiei noastre de caritate la nivel social, la nivelul poporului, la nivelul acţiunilor pe care le facem pentru populaţie. Să înţelegem că motivaţia principală nu poate fi alta decât motivaţia creştină. Am încheiat alocuţiunea finală, din cadrul lucrărilor acestui cerc referitor la România, spunând: „Dumnezeu să binecuvânteze România şi pe toţi lucrătorii de pace din România!” Amin.

Posted in Biserică, Interviu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *