Pr. Dietzen răspunde

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. John J. Dietzen
Traducere: Radu Capan

Întrebări legate de Biblie

Biblia este normă de credinţă

– Ni se spune că Biblia, Vechiul şi Noul Testament, este „normativ” pentru credinţa creştină. Ce înseamnă aceasta? Catolicii, şi cred că şi alţi creştini, acceptă anumite adevăruri sau doctrine ce nu se găsesc în Biblie, precum Adormirea Maicii Domnului sau Neprihănita ei Zămislire. Dacă este adevărat, cum putem să spunem că Biblia este „normă” pentru religia noastră?
– Constituţia despre Revelaţia Divină (Dei Verbum), promulgată de Conciliul Vatican II, afirmă că Biserica a privit şi va privi mereu Scriptura, alături de Tradiţie, ca regulă supremă de credinţă. „Întreaga propovăduire a Bisericii”, se spune în acel document, „ca şi religia creştină însăşi, trebuie să fie hrănită şi călăuzită de Sfânta Scriptură”. Biblia, cu alte cuvinte, este o prezenţă care ne ajută în înţelegerea şi primirea revelaţiei lui Dumnezeu, a ceea ce Dumnezeu a dorit să ne înveţe pentru mântuirea noastră (nr. 21). Aceasta vrea să însemne faptul că Scriptura este normativă pentru credinţa creştină. Spus altcumva, înseamnă că nici o învăţătură creştină nu poate să contrazică Biblia, ceea ce nu este totuna însă cu a spune că orice învăţătură creştină autentică trebuie să se regăsească în Biblie.

Dacă Scriptura este, aşa după cum credem noi, cuvântul lui Dumnezeu transmis nouă în limbaj uman sub călăuzirea Duhului Sfânt, atunci această Scriptură este fără eroare. Interpretată corect, nu poate să existe vreo contradicţie între Scriptură şi vreo învăţătură definitivă a Bisericii, care prin definiţie noi credem că este de asemenea inspirată de acelaşi Duh Sfânt. Din moment ce Sfânta Scriptură a fost scrisă sub îndrumarea Duhului Sfânt, credem şi că ea trebuie citită şi interpretată sub aceeaşi călăuzire a Duhului. Trei criterii sunt în general indicate pentru a garanta o astfel de interpretare. Mai întâi interpretarea trebuie să reflecte unitatea şi conţinutul întregii Biblii. În al doilea rând, trebuie să fie în acord, în armonie cu Tradiţia vie a întregii Biserici, din moment ce Duhul Sfânt o inspiră şi o sprijină constant de-a lungul secolelor. În fine, în al treilea rând, interpretarea trebuie să respecte ceea ce numim „analogia credinţei”, coerenţa şi armonia care există între diferite învăţături de credinţă. Încă o dată, o învăţătură creştină nu poate contrazice o altă învăţătură – altfel una dintre ele este greşită.

Ceva similar se poate spune şi despre adevăruri vizavi de care cineva ar putea obiecta spunând: „Unde găsim acest lucru susţinut în Biblie?” Dacă nu contrazice ce este în Biblie şi dacă în general îndeplineşte criteriile de interpretare – cu alte cuvinte este coerentă cu celelalte învăţături de credinţă, e consecventă cu tradiţia vie a creştinismului şi nu este în conflict cu conţinutul sau unitatea Bibliei – atunci o învăţătură particulară poate să fie acceptată fără să violeze rolul normativ pe care Sfânta Scriptură îl joacă în religia creştină. Aceasta s-a întâmplat desigur frecvent în istoria creştinismului. Explicarea locului Scripturii în Biserică poate fi găsită ceva mai pe larg în documentul amintit (în special în secţiunile 12 şi 21) şi în articolul despre Scriptură din Catehismul Bisericii Catolice.

Formele literare biblice

– Sunt sincer sătul să tot aud că Biblia este plină de alegorii şi parabole. Dacă cuvântul lui Dumnezeu nu se potriveşte conceptului vostru secular şi ştiinţific despre lume şi despre Dumnezeu, nu îl răstălmăciţi pe ici pe colo. Sau nu credeţi că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu?
– Îmi pare rău că sunteţi sătul şi obosit să auziţi aceasta, dar adevărul este că mare parte din Biblie este formată din alegorii şi parabole. Plus poezii, scurte ficţiuni, discursuri, fabule şi numeroase alte forme de literatură. Desigur, sunteţi liber să credeţi ce doriţi despre Biblie, chiar să o luaţi ca pe o istorie valabilă cuvânt cu cuvânt, dacă veţi reuşi aşa ceva. Învăţătura Bisericii este însă clară: adevărul pe care Biblia îl exprimă se găseşte în semnificaţia pe care autorii sacrii au avut-o în vedere atunci când au scris o anume parte din Scriptură. Iar pentru a ajunge la acel adevăr, cititorul trebuie să investigheze dacă scriitorul a relatat nişte fapte istorice, ori e o fabulă cu învăţăminte morale, ori o poezie, o relatare de război, o istorie fictivă, nişte documente legale, alegorii sau altceva. Doar atunci descoperim cel mai bine ceea ce Dumnezeu are să ne spună.

Îmi place exemplul cu George Washington şi cireşul*. Adevărul despre această istorie nu stă în fapte, ci în ceea ce ne spune despre George. Dacă un istoric ar demonstra cândva că nu a existat nici un cireş lângă casa sa în copilărie, răspunsul nostru ar fi: ei şi? Povestea nu este cu adevărat despre cireş, ci despre onestitate, integritate şi nobleţea caracterului primului nostru preşedinte. Mai mult, omul care crede că istoria este despre cireşi şi horticultură pierde întreg sensul ei. Similar, cititorul care crede, de exemplu, că istoria lui Iona este în principal despre un om înghiţit de o balenă şi despre o furtună pe mare pierde sensul real al povestirii (vezi articolul „Profetul Iona a fost înghiţit de o balenă?” din acest număr – n.t.). Cine înţelege adevăratul mesaj nu mai este interesat dacă Iona a stat o oră sau trei zile în balenă, nici măcar dacă Iona a existat sau nu. După cum învaţă Conciliul Vatican II, prin toate formele literare folosite, „cărţile Scripturii transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre” (Dei Verbum, nr. 11).

Acest adevăr din scrierile sacre este în limbaj uman şi de aceea este limitat. Trebuie căutat prin multă rugăciune, pricepere şi o credinţă ancorată în Tradiţia Bisericii Catolice. Unul dintre cele mai exhaustive şi mai atent nuanţate documente despre interpretarea Bibliei în Biserică a fost dat în 1993 de către Comisia Pontificală Biblică (chiar cu numele de „Interpretarea Bibliei în Biserică”). Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, se spune în document, „Dumnezeu s-a folosit de toate posibilităţile limbajului uman, acceptând în acelaşi timp faptul că cuvântul Său va fi supus constrângerilor provocate de limitele acestui limbaj. Respectul potrivit pentru Scriptura inspirată cere asumarea întregii munci necesare pentru a ajunge la înţelegerea semnificaţiei ei” (din Concluzie). Înţelegerea cuvântului scris al lui Dumnezeu este evident de o importanţă esenţială pentru catolici. Cei cu adevărat interesaţi de ce învaţă Biserica despre acest subiect ar putea citi cele două texte deja amintite.

Este Biblia doar pentru experţi?

– Aţi menţionat că în citirea Bibliei este important să avem o idee despre ce a intenţionat scriitorul atunci când a redactat o anumită carte şi despre cum o înţelegeau oamenii atunci. Cum se poate aştepta aşa ceva de la o persoană simplă? Ar trebui oare să nu citim Biblia dacă nu avem aceste cunoştinţe avansate?
– Citirea Bibliei într-un spirit de rugăciune şi credinţă în cuvântul lui Dumnezeu este mereu bună şi rodnică. De fapt, cine se apropie de Scriptură cu o astfel de atitudine va câştiga mai mult decât cineva care este tobă de cunoştinţe biblice dar nu are credinţă. Dar un minim de informaţii despre contextul Bibliei şi al cărţilor ei poate să facă mai rodnică citirea Bibliei şi să prevină confuzia şi neînţelegerea. Din moment ce tot ce este acum în Biblie a fost scris într-o perioadă de mii de ani, este evident un avantaj să cunoşti ce fel de tip de scriere are fiecare carte, ori chiar anumite circumstanţe istorice ale vremii. Pentru a înţelege mai bine, gândiţi-vă la un ziar din 1950 care ajunge astăzi în mâinile unui bătrân şi ale unui tânăr. Ziarul va fi mai inteligibil şi mai semnificativ pentru omul care a trăit în acei ani decât pentru tânărul care ştie doar cuvintele ce le vede pe hârtie.

Biblia latină Vulgata

– Ce ne puteţi spune despre Vulgata? Este ea una dintre cele mai importante Biblii catolice?
– În anul 400 d.C., nu exista încă o ediţie completă în latină a Bibliei, care să fie bazată pe limbile în care cărţile Scripturii au fost scrise iniţial. Cărţile din ebraică (Vechiul Testament) fuseseră de mult timp traduse în greacă. Şi cea mai mare parte din Noul Testament a fost scris direct în greacă. Pentru a face Scriptura mai accesibilă, Papa Damasus (366-384) l-a însărcinat pe Sf. Ieronim, cel mai faimos specialist biblic al acelor vremuri, cu traducerea Bibliei în limba de zi cu zi a „oamenilor obişnuiţi” (în latină: vulgus). Astfel s-a ajuns la Vulgata. O ediţie revizuită a fost publicată în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, în 1986. În introducerea la noua ediţie, Papa spunea că ea oferă Bisericii un text în latină aliniat dezvoltării din domeniul studiilor biblice şi totodată un text mai bun pentru uzul liturgic.

* George Washington şi cireşul

Când George Washington era cam de şase ani, avea o secure jucărie ce îi era tare dragă şi cu care lovea aproape tot ce îi ieşea în cale. Într-o zi, pe când se plimba în grădină şi se amuza tăind parii de fasole ai mamei sale, a ajuns la un cireş tânăr, de care tatăl lui era foarte mândru. Şi-a încercat securea pe micul cireş şi l-a retezat. Mai târziu, tatăl lui a descoperit ce s-a întâmplat cu copăcelul lui favorit. A intrat în casă supărat şi a cerut să afle cine a fost persoana care a tăiat cireşul. Nimeni nu ştia nimic. La un moment dat în cameră a intrat George. „Fiule”, i-a spus tatăl, „ştii cine mi-a distrus frumosul cireş din grădină?” Era o întrebare dificilă, iar George a stat descumpănit câteva clipe după care a spus: „Nu pot să mint, tată, ştii bine că nu pot să mint! Eu am tăiat micul cireş cu securea mea.” Mânia a dispărut de pe faţa tatălui său, care l-a luat cu delicateţe în braţe şi i-a spus: „Fiule, faptul că nu te-ai temut să îmi spui adevărul valorează pentru mine cât o mie de copaci! Da, chiar dacă ei ar avea flori de argint şi frunze din aurul cel mai curat!”

Posted in Întrebări.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *