Pentru a rămâne împreună

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Pete Vere
Traducere: Oana Capan
Sursa: The Rock, septembrie 2008

Familia împreună

Soţia mea şi cu mine suntem căsătoriţi de şapte ani – şi cam de tot atâţia ani activez ca specialist în drept canonic investigând validitatea căsătoriilor. Am descoperit că sunt multe motivele pentru care se destramă căsătoriile, şi că nici catolicii practicanţi nu sunt imuni în faţa culturii de astăzi care caută satisfacţia imediată şi în care divorţul este ceva obişnuit.

Lucrând la tribunal, văd multe căsătorii eşuate. Nu toate vor fi declarate invalide (sau „anulate”, după cum se obişnuieşte să se spună, în mod incorect). Fiecare dintre ele reprezintă însă o relaţie distrusă. Tragedia este multiplicată atunci când sunt implicaţi copii. Ei văd căminul lor sfâşiat în două şi stabilitatea vieţii de familie fugindu-le de sub picioare. Se întreabă dacă fiecare dintre părinţi îi mai iubeşte. Deşi eşecul marital nu poate fi întotdeauna prevenit, experienţa mea atât ca specialist în drept canonic cât şi ca bărbat căsătorit m-a învăţat cinci lucruri pe care cuplurile catolice le pot face pentru a întări căsătoria lor.

Să se roage împreună

Primul lucru pe care un cuplu trebuie să îl facă dacă doresc o căsnicie puternică este să se roage împreună. Una dintre cele mai mari surprize pe care am întâlnit-o în munca de la tribunal este aceea că multe cupluri, inclusiv acelea care sunt active în Biserică şi în mişcări pro-life, nu se roagă împreună ca şi cuplu. Când vin şi copiii, acest lucru se transformă în absenţa rugăciunii în familie.

Un domn m-a abordat la un moment dat după o conferinţă, şi mi-a explicat că trecea printr-o perioadă dificilă în căsătoria sa. Era un membru activ în rândul Cavalerilor lui Columb, mişcarea pro-life locală, şi într-un cerc de rugăciune pentru bărbaţi din care făceam şi eu parte. Soţia lui conducea atât grupul parohial care se ruga rozariul cât şi organizaţia locală pentru femeile catolice. „V-aţi rugat împreună pentru problemele din căsnicie, nu?”, am întrebat eu. „Ne-am rugat pentru ele”, a răspuns el, „dar nu împreună”.

Mi-a spus apoi că activităţile lor bisericeşti ocupă o mare parte din programul lor. El şi cu soţia lui rareori găsesc timp pentru a se ruga împreună. Se roagă adesea, dar nu ca şi cuplu. Ea conduce cu fidelitate rozariul în parohie în fiecare joi, şi astfel este prea obosită să se mai roage când ajunge acasă. În loc să mai stea cu bărbaţii la un pahar, el se opreşte, pe drumul de întoarcere acasă de la Cavalerii lui Columb, la capela adoraţiei perpetue. Ea este în pat când în cele din urmă ajunge el acasă. Cuplul se roagă împreună doar la Liturghia duminicală – dacă nu apar nepotriviri între programele lor.

A participa la apostolatul parohial sau al Bisericii locale este un lucru bun. Totuşi, nu trebuie niciodată să înlocuiască timpul petrecut cu soţul sau soţia. În afară de relaţia noastră cu Dumnezeu, căsătoria este cea mai importantă relaţie în care intrăm (dacă este vocaţia la care ne cheamă Dumnezeu). Legământul căsătoriei reflectă legământul dintre Dumnezeu şi poporul său. Mai multe pasaje din Vechiul şi din Noul Testament fac referinţă la acest lucru.

Un cuplu nu poate deveni un singur trup dacă cei doi nu se străduiesc să devină şi un singur spirit. Astfel, un cuplu trebuie să îşi găsească timp pentru a se ruga împreună – nu doar pentru a se ruga, nu doar unul pentru altul, ci împreună ca şi cuplu. Rugăciunea întăreşte legătura sacramentală pe care Dumnezeu a creat-o între cei doi soţi. Le reaminteşte că Dumnezeu stă în centrul relaţiei lor. În plus, îi învaţă să se bazeze pe Dumnezeu şi să se încreadă în providenţa Lui atunci când se confruntă cu numeroasele dificultăţi pe care viaţa le scoate înaintea lor.

Rugăciunea în cuplu devine şi mai importantă când se nasc copiii în căsătorie. „Familia care se roagă împreună, rămâne împreună” era o vorbă favorită a defunctului pr. Patrick Peyton. Căsătoria este fundamentul familiei. Copiii învaţă din exemplul părinţilor lor. Cel mai bun stimulent la rugăciune pentru un copil este să îi vadă pe mama şi pe tata rugându-se. Rugăciunea cuplului căsătorit este o cărămidă esenţială pentru rugăciunea în familie.

Să mănânce împreună

Fast food, cinele în faţa televizorului, mâncarea încălzită în cuptorul cu microunde, băuturile nutritive – ca şi societate se pare că am uitat cum arată mâncarea adevărată. Şi mai îngrijorător este faptul că, în numele comodităţii, am uitat gustul mâncării adevărate. Acest lucru este regretabil: nimic nu reuneşte prietenii şi familia aşa cum o face o delicioasă mâncare gătită acasă. Am uitat de mâncarea adevărată pentru că am uitat de mesele în familie. De nenumărate ori la tribunal am văzut acest fapt simplu: cu mult înainte ca cuplul căsătorit să nu mai locuiască împreună, programul le ocupă cea mai mare parte a zilei lor şi ei nu mai mănâncă împreună. Masa în familie devine o piesă de muzeu.

Copiii pot deveni mai sensibili la o cultură a sexului şi a violenţei pur şi simplu pentru că cina nu mai este un timp sacru în care familiile se reunesc pentru a-şi împărtăşi ceea ce au trăit peste zi. Masa oferă unei familii ocazia perfectă de a colabora, de a-şi combina talentele, de a conversa şi de a se bucura de roadele unei munci comune. Mesele în familie nu ţin doar de hrănire; ele sunt fundamentale pentru viaţa de familie. Să privim la Evanghelii. Isus foloseşte mesele pentru a marca evenimente importante din viaţa Sa şi pentru a da cele mai importante învăţături ale Sale. De exemplu, prima Sa minune publică a avut loc la o masă. La masa de nuntă din Cana, mirele şi mireasa nu mai aveau vin. Prima minune publică a lui Isus, la îndemnul Maicii Sale, a fost aceea de a face să continue masa schimbând apa în vin. Astfel, Cristos a binecuvântat căsătoria binecuvântând masa.

Miracolul înmulţirii pâinilor şi peştilor este un alt exemplu bun. Hrănind mulţimile, Domnul nostru a ales acest moment pentru a revela faptul că El este Pâinea Vieţii, că trupul Său este hrană adevărată şi că sângele Său este băutură adevărată. Domnul nostru a revelat unul dintre cele mai profunde adevăruri teologice ale sale – misterul transubstanţierii – la o masă. În plus, El a instituit sacramentul la care acest adevăr se aplică direct, Euharistia, în timpul Cinei celei de Taină. Astfel, Liturghia se aseamănă cu o masă în familie, confraţii noştri catolici fiind fraţi şi surori în Cristos. Stând în jurul mesei şi împărţind o mâncare bună, în special una pe care familia a pregătit-o împreună, ajută la construirea unei căsătorii puternice şi a unei vieţi de familie puternice.

Să vorbească împreună

„Nu am mai comunicat”. Acesta este de departe cel mai des întâlnit răspuns când în tribunal cei doi sunt întrebaţi de ce a eşuat căsătoria lor. Comunicarea este cheia fiecărei căsătorii. Prin comunicare, soţii îşi spun „Te iubesc”, descoperă fiecare nevoile şi dorinţele celuilalt, învaţă ce îi place şi ce nu îi place celuilalt. Când comunicarea se năruieşte, căsătoria începe să se clatine. Cel mai bun exemplu pe care mi-l amintesc vine nu din tribunal, ci din campania unui politician pro-life care mi-a cerut ajutorul pentru strategia lui de comunicare. Primul lucru pe care l-am sfătuit să îl facă a fost să ia cel puţin o jumătate de oră pe zi din programul de campanie pentru a comunica cu soţia lui.

Petrecând 18 ore pe zi în atenţia publică, mergând din uşă în uşă, încurajând lucrătorii din campanie şi pregătindu-se pentru dezbaterile de la primărie, căsnicia lui avea de suferit. Soţia lui era copleşită pentru că trebuia să îşi asume toate responsabilităţile legate de copii şi casă, având în acelaşi timp o slujbă cu normă întreagă. Ea dorea să stea de vorbă cu soţul când acesta ajungea acasă noaptea târziu, dar el se târa în pat şi adormea. Era întotdeauna prea ocupat sau prea obosit pentru a-şi face timp pentru soţia lui până când, într-o seară târziu, când a ajuns acasă a descoperit că ea schimbase încuietorile. „Am nevoie să mă ajuţi să scriu un discurs pentru presă”, mi-a spus el în dimineaţa următoare. „Nu îmi pasă cum se încheie, dar primele rânduri trebuie să fie următoarele: ‘Îmi iubesc soţia. O iubesc mai mult decât orice pe pământ. Ştiu că nu sunt bun la a-mi exprima sentimentele, dar mai degrabă aş pierde campania decât să o pierd pe ea'”.

Discursul a ajuns pe prima pagină a ziarului local. A devenit subiect de discuţie în cafenele, şi poziţia lui în sondaje a început să crească. Mai important, când soţia lui a văzut ziarul, a intrat în biroul de campanie, şi-a privit soţul în ochi şi i-a spus, în faţa voluntarilor: „De ce nu mi-ai spus aceste lucruri înainte? Mi-am stabilit în această dimineaţă o întâlnire pentru a cere divorţul”. „Am presupus că ştii cât de mult te iubesc”, a răspuns prietenul meu. „De aceea candidez. Nu îmi place faptul că guvernul distruge căsătoria şi familia. Vreau ca şi copiii noştri să aibă ceea ce avem noi atunci când vor creşte mari. Dacă te gândeşti serios la divorţ, părăsesc acum campania”.

De atunci, candidatul nu a mai presupus că soţia ştie ce este în inima lui. De atunci înainte, şi-a luat zilnic timp din campanie pentru a se întâlni cu ea la prânz sau pentru a-i cumpăra nişte flori. Uneori era doar o convorbire telefonică de două minute, pentru a-i cere să se roage pentru el şi pentru a-i spune ce mult apreciază stabilitatea pe care ea o asigură familiei. Mai important, i-a spus în fiecare zi că o iubeşte. Astăzi, amândoi predau abilităţi de comunicarea cuplurilor de logodnici sau de tineri căsătoriţi. Ei arată cum lipsa de comunicare aproape că le-a distrus căsnicia, şi cum învăţând să comunice au adus binecuvântarea lui Dumnezeu asupra căsătoriei lor.

Să se joace împreună

Unul dintre primele tipare pe care le-am remarcat în tribunalele matrimoniale priveşte adulterul: cea de-a treia persoană era de obicei un coleg sau o colegă de serviciu, şi relaţia adulteră începea de obicei după o perioadă în care orarul de muncă al soţilor nu se potrivea. Când o persoană petrece mai mult timp cu un coleg sau o colegă de serviciu decât cu partenerul de viaţă, devine mai simplu să se relaţioneze cu colegul/colega. Şi invers, cele mai puternice căsătorii sunt acelea în care soţii îşi fac timp unul pentru celălalt. După comunicarea cu Dumnezeu şi comunicarea între ei, este important ca cuplurile să se joace împreună. De aceea ambele cupluri de bunici ai mei au avut căsnicii puternice.

Ca şi copil, îmi petreceam în fiecare an câte o săptămână din vacanţa mea de vară cu fiecare cuplu de bunici ai mei. Bunicii din partea mamei erau din înalta societate, cu rădăcini protestante britanice, în timp ce bunicii din partea tatălui muncitori, catolici, şi imigranţi. Lucru pe care îl aveau însă în comun era că nici unii nici alţii nu aveau televizor în camera de zi. Ţineau televizorul într-o cameră mai mică, izolată. Bunicii îşi aranjaseră camera de zi astfel încât canapelele şi fotoliile să formeze un semicerc în jurul şemineului. Acelaşi lucru este valabil pentru aranjarea camerei de zi a bunicilor soţiei mele, şi a multor cupluri în vârstă pe care le-am întâlnit în viaţa mea.

Câţiva ani mai târziu, un preot mi-a explicat că această aranjare te constrânge să te uiţi la persoana care stă faţă în faţă cu tine. Acest fapt conduce la conversaţie, la a juca diverse jocuri, la a spune poveşti, şi alte activităţi în familie. Pe scurt, în loc să vegeteze în faţa televizorului, bunicii mei îşi petreceau serile distrându-se. Căsnicia noastră este asemenea vieţii noastre spirituale: cu cât depunem mai mult efort în ea, cu atât mai mult Dumnezeu poate să lucreze cu harul Său. În mod similar, cu cât petrecem mai mult timp cu soţul sau cu soţia, cu atât aflăm mai multe despre el sau despre ea, cu atât deschidem mai mult căsnicia faţă de binecuvântarea lui Dumnezeu. Astfel este important ca cuplurile să găsească activităţi în care se pot relaxa şi distra împreună. Aceste jocuri pot fi legate chiar şi de treburile casnice.

Să se ţină de mâini

„Să nu vă mai prind vreodată că faceţi aceasta”, a spus pr. Joe. Am tresărit. Soţia mea şi cu mine, proaspăt căsătoriţi, priveam apusul de soare stând pe faleză. Pr. Joe, canonist din Fraternitatea Preoţească a Sf. Petru, venise pe furiş în spatele nostru. „Că facem ce, părinte?”, am întrebat eu. „Că nu vă ţineţi de mână. Trebuie să vă ţineţi de mână în public. Altfel cum vor şti oamenii că sunteţi căsătoriţi şi că vă iubiţi?” Soţia mea a zâmbit. Îmi spusese acelaşi lucru cu câtva timp înainte în acea seară, şi eu râsesem. Îmi începeam a doua zi munca la tribunal şi ţinutul de mână era ultimul lucru la care îmi stătea gândul.

Acum ştiu mai bine. Lipsa semnelor vizibile de afecţiune poate fi aproape întotdeauna remarcată în căsniciile cu probleme. Mi-am petrecut următoarea lună citind mărturii care declarau că cuplul nu se ţinea niciodată de mână, nu se săruta niciodată şi nu îşi arăta niciodată afecţiunea în public. După şapte ani, pot să confirm că martorii în cazul unei căsnicii eşuate vorbesc cel mai adesea despre lipsa afecţiunii vizibile. Afecţiunea este importantă deoarece Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe fizice, cu capacitatea de a simţi. Adesea, o îmbrăţişare este mai convingătoare pentru partenerul nostru decât simplele cuvinte. Afecţiunea permite unui cuplu să îşi exprime fizic iubirea reciprocă.

Afecţiunea nu trebuie confundată cu relaţiile sexuale. Actul conjugal este o expresie fizică a iubirii care trebuie să fie limitată la intimitatea patului marital. Afecţiunea, pe de altă parte, cuprinde toate expresiile iubirii fizice dintre doi soţi – inclusiv pe acelea potrivite în public. Ţinutul de mână, îmbrăţişarea, sărutul la întâlnire şi la despărţire întăresc o căsătorie. Aceste mici gesturi de afecţiune permit unui cuplu să îşi reafirme iubirea reciprocă, reamintindu-le jurămintele care au condus la legământul lor. Prin aceste acţiuni, cuplul dă mărturie publică despre iubirea lor, despre relaţia lor şi despre harul lui Dumnezeu în vieţile lor.

Căsătoria este o instituţie minunată. Prin legământul căsătoriei, un bărbat şi o femeie sunt aduşi împreună pentru a se iubi unul pe celălalt. Căsătoria formează baza unităţii familiei şi a societăţii. Când atât soţul cât şi soţia sunt botezaţi, căsătoria este şi un sacrament, adică devine un izvor al harului lui Dumnezeu. Aşadar, faceţi-vă timp pentru a vă ruga împreună, a lua masa împreună, a sta de vorbă, a vă juca împreună şi a vă ţine de mână! Merită.

Posted in Familie.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *