Autor: Assuntina Morresi
Traducere: Oana Capan
Sursa: L`Osservatore Romano, 22 mai 2008
S-a încheiat în seara zilei de marţi, 20 mai 2008, în Camera Comunelor din Marea Britanie, seria de votări controversate asupra noii legi britanice care va reglementa fecundarea asistată şi cercetarea asupra embrionilor umani – Human Fertilisation and Embryology Bill – cuprinzând şi norme privind avortul.
Avortul
Edward Leigh
Dezbaterea a fost foarte aprinsă şi în mass-media: Daily Mail a publicat în ediţia din 7 mai poveştile a patru copii născuţi foarte prematur, sub titlul „Copiii noştri s-au născut sub limita avortului… şi au supravieţuit”. Mai mult decât relatările impresionează imaginile: ies în evidenţă fotografiile a patru copii, frumoşi şi sănătoşi acum; extrem de mici şi plini de tuburi şi pansamente în dificilele prime zile din vieţile lor.
În Italia, de ani de zile, unele spitale importante, cum ar fi de exemplu clinica Mangiagalli din Milano, nu efectuează avorturi dincolo de 22 de săptămâni şi trei zile de sarcină: legea italiană interzice avorturile târzii când fătul are posibilitatea unei vieţi autonome, chiar dacă viaţa mamei este în pericol (în acest caz se induce naşterea înainte de termen şi se încearcă să se salveze vieţile amândurora). 22 de săptămâni şi trei zile este pragul determinat de medicii de la Mangiagalli – şi nu numai – dincolo de care există această posibilitate.
Necesitatea unui tată
Nu va mai fi nevoie, pentru a avea acces la tratamente de fertilizare in vitro, de prezenţa unei perechi, adică a viitorilor părinţi – mamă şi tată. A fost respins şi un amendament care prevedea prezenţa cel puţin a unui „model de rol masculin”. Noua lege cere în schimb prezenţa unui „susţinător parental”. Tot subsecretarul de stat pentru sănătate Primarolo a declarat: „Calitatea la a fi părinţi este cea care face diferenţa, nu sexul părinţilor în sine”, în timp ce laburista Emily Thornberry a definit anumite cereri o „discriminare directă împotriva cuplurilor de lesbiene şi a femeilor singure”, cum este aceea, de exemplu, de la Spitalul pentru Femei din Birmingham, unde pot avea acces la serviciile de fecundare asistată doar cuplurile heterosexuale care au o relaţie de cel puţin doi ani.
„Nu ar trebui, în numele unui concept greşit de egalitate sau dreptate, să pretindem că există un drept automat de a avea un copil pentru oricine, fără a ţine cont de sex”, este convins, în schimb, Sir Patrick Cormack, parlamentar conservator. În concluzie, orfani încă înainte de a fi concepuţi: imposibil în natură dar nu pentru lege, în Marea Britanie. Dar pentru că chiar şi în eprubetă este nevoie de sămânţă masculină pentru a crea un embrion, trebuie să existe totuşi în mod necesar un tată biologic, chiar dacă este redus la un producător de spermă: un număr într-un catalog ale unei bănci de spermă sau poate, mai modern, un cod de bare.
Copii-medicament
Va fi posibil să se ajungă la a se naşte copii din embrioni selecţionaţi, în scopul de a putea dispune de ţesuturi compatibile cu acelea ale unor fraţi sau surori bolnave. Se va permite, aşadar, să se producă un număr ridicat de embrioni umani pentru a-i alege pe aceia cu caracteristicile genetice „adecvate”, care după ce se vor dezvolta şi se vor naşte vor da propriile ţesuturi fraţilor bolnavi. Embrionii consideraţi mai puţin compatibili sau total nepotriviţi vor fi înlăturaţi: cu alte cuvinte, o selecţionare genetică pe baza posibilei folosiri a materialului biologic al copilului ce ar urma să se nască.
A fost respins un amendament care prevedea selecţionarea embrionară doar în cazul în care viaţa rudei care trebuie vindecată se află în pericol. Pentru a face să se nască „copii-medicament”, de acum înainte va fi suficient ca cineva să aibă o boală de o anumită gravitate, chiar dacă nu fatală. „Este un imperativ moral, dacă există măsuri terapeutice, ca în acest caz… să se folosească terapiile pentru a salva vieţi”, a declarat laburistul Des Turner. Cine ştie ce efect va avea să afli că ai fost considerat o „măsură terapeutică”, să ştii că te-ai născut doar pentru că propriul tău profil genetic era exact ceea ce trebuia familiei.
Embrioni micşti om-animal
Experimente de dragul experimentelor?
Nu există cerere de acest tip de embrioni în comunitatea ştiinţifică, în ciuda tevaturii din mass-media: până acum au existat doar cererile din partea a două grupuri engleze pentru crearea de cibrizi, utilizându-se ovule de vacă şi celule adulte umane. O cercetare veche şi inutilă: în luna noiembrie a anului trecut, Ian Wilmut, „părintele” oii Dolly, a declarat public că a renunţat la încercarea de a produce celule rădăcină embrionare prin clonarea terapeutică, deoarece tehnica este ineficientă, nu a funcţionat niciodată pe fiinţe umane, şi a funcţionat puţin şi rău în cazul animalelor. Wilmut va lucra cu „celule rădăcină etice”, acelea descoperite de omul de ştiinţă japonez Shynia Yamanaka; acesta, printr-o anumită manipulare genetică, a reuşit să „întinerească” celule adulte până la un stadiu mult asemănător cu acela embrionar.
Numele tehnic este „celule rădăcină pluripotente induse”. În urmă cu câteva săptămâni, prestigioasa revistă „Nature” intitula un lung articol pe această temă „Celule rădăcină embrionare 2.0. Creşte entuziasmul oamenilor de ştiinţă pentru celulele rădăcină pluripotente induse”. Robert Lanza, cunoscut cercetător american asupra celulelor rădăcină embrionare, de la Advanced Cell Technology, a declarat că a încercat mult timp să producă cibrizi, dar inutil, din cauza incompatibilităţii dintre ADN-ul uman şi cel animal care împiedică dezvoltarea acestui tip de embrioni dincolo de primele câteva zile de viaţă.
Într-o scrisoare datată pe 15 mai, publicată în Times, 16 oameni de ştiinţă din întreaga lume puternic implicaţi în cercetare în acest sector protestează: „Faptul că cercetătorii declară, fără a avea vreo dovadă, că lipsa permisiunii, a finanţărilor sau a consensului pentru o anumită linie de cercetare ‘va întârzia dezvoltarea de remedii la boli incurabile’, este iresponsabil, nejustificabil şi mai ales nedrept faţă de pacienţi. În particular, având în vedere stadiul actual al cercetării pe celule rădăcină embrionare, pe celule rădăcină adulte şi pe celule rădăcină pluripotente induse, nu există o justificare validă, medicală sau ştiinţifică, pentru a insista asupra creării unui spectru amplu de entităţi hibride umane-neumane sau ‘embrioni umani micşti”, un plan de acţiune pentru care nu există clare precedente ştiinţifice. De aceea dorim să punem sub semnul întrebării valoarea ştiinţifică a propunerilor, actualmente examinate de parlamentul britanic, orientate spre crearea de astfel de combinaţii embrionare”.
Pe de altă parte, eventualele celule rădăcină embrionare provenite din cibrizi nu pot fi utilizate pentru aplicaţii clinice asupra fiinţelor umane, datorită riscului contaminării cu material biologic animal. Şi nu vor putea fi folosite nici ca model pentru studiul anumitor boli, după cum se repetă totuşi în mod iresponsabil: cum este posibil să se utilizeze celule provenite de la cibrizi, cu patrimoniu genetic modificat, cu un metabolism necunoscut, tocmai pentru a studia boli datorate unor modificări necunoscute ale anumitor funcţiuni celulare? De unde atunci această încăpăţânare pentru o cercetare atât controversată din punct de vedere etic cât şi îndoielnică din punct de vedere ştiinţific? Poate pentru a demonstra că trebuie să se experimenteze tot ceea ce se doreşte?