Rolul femeii în Biserică – o invitaţie la reflecţie

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Laura Lazu

De multe ori constatăm că, în ciuda sublinierii rolului şi demnităţii femeii în contextul învăţăturii Magisteriului viu al Bisericii Catolice, credincioasele din România sunt puţin, mult prea puţin implicate în viaţa parohiilor şi diecezelor noastre. Pornind de la această constatare simplă, am decis să inaugurăm o serie de dialoguri pornind, într-o primă fază, de la un set de cinci întrebări menite să ne introducă în problematica implicării femeilor în viaţa Bisericii.

Mai mult decât o simplă lectură, cele trei mini-interviuri de mai jos, în care au avut amabilitatea să răspundă Gherda Chişărău (Asociaţia „Darul Vieţii”, Timişoara), Maria Dunca-Moisin (medic, Bucureşti) şi Clara Benchea (medic, membră a „Mişcării Ecleziale Carmelitane”, Timişoara), pot reprezenta prilejul unei reflecţii sporite, din partea fiecărei potenţiale cititoare, asupra propriei vocaţii şi implicări. Cu emoţie şi interes aşteptăm eventualele dumneavoastră opinii la adresa: cybercritica@gmail.com. Vă mulţumim!

1. Ce crezi despre implicarea femeilor în viaţa Bisericii catolice din România (de exemplu: iniţierea unor grupuri de rugăciune, studiu biblic, organizarea de conferinţe ş.a.m.d.)?

Gherda Chişărău: Implicarea aceasta din păcate cam lipseşte, cred că ar trebui mai mult încurajată (inclusiv) de către preoţi. Cu siguranţă că ar exista iniţiative latente, care aşteaptă să fie valorificate.

Maria Dunca-Moisin: Evident că este cu folos implicarea femeii în viaţa Bisericii, mai ales prin organizarea de conferinţe, discuţii, prin care să se pună accentul pe valoarea familiei şi pe problemele specifice femeilor: ce înseamnă să fii soţie credincioasă, o mama creştină, cum să priveşti problema sexualităţii, a concepţiei, a educării copiilor, ce înseamnă respectul de sine şi cum să-ţi respecţi soţul, cum să rezişti într-o lume în care trebuie să trăieşti luptând împotriva curentului… De asemenea, ar fi de mare folos existenţa unor grupuri care să se roage pentru familiile în dificultate, iar intenţiile ar putea fi recomandate chiar şi de către preoţii din parohii. Dacă vezi că nu eşti singur şi că există şi alte familii care urmează acelaşi drum, te simţi întărit.

Clara Benchea: Având în vedere exemplul altor ţări catolice, unde femeia este mult mai implicată în viaţa Bisericii, am putea spune – în primă instanţă – că aici implicarea femeii este mai slabă sau aproape inexistentă. Dar eu voi aborda problema altfel, căci moştenim o tradiţie şi o cultură care se schimbă încet şi anevoios. Extinzând problematica, putem spune că nici bărbaţii nu au o implicare mai bună şi aceasta din aceeaşi concepţie conform căreia Biserica este, în primul rând, a preoţilor şi a persoanelor consacrate iar noi, laicii, „intrăm în scenă” doar dacă ni se cere. Din această perspectivă, cred că femeile au avut şi mai au o implicare importantă în Biserică, chiar dacă se exprimă la nivel de „catacombe”. Mă refer aici la educaţia pe care o dau fiilor lor acele femei care, deşi nu se văd, susţin Biserica, sunt practicante adevărate ale religiei, se roagă cu fervoare iar atunci când li se cere se oferă cu multă disponibilitate.

2. În alte ţări vedem că femeile sunt intens implicate în acţiuni desfăşurate în biserica parohială. Crezi că acest tip de implicare este folositoare? Care e opinia ta în această privinţă?

Gherda Chişărău: Cel puţin la noi, în parohia „Sfânta Maria Regina Păcii”, femeile se implică în măsura în care sunt încurajate s-o facă. Uneori am văzut chiar şi fenomene de concurenţă! Dar o coordonare mai bună, precum am spus, cred că ar rezolva multe aspecte şi ar acoperi alte lacune.

Maria Dunca-Moisin: Este clar că sunt folositoare, dar trebuie coordonate şi desfăşurate în colaborare cu preoţii noştri, mai ales cu parohii.

Clara Benchea: Mă rog şi eu ca Duhul Sfânt să ne umple cu-al său har şi putere ca tot ceea ce facem în Biserică să fie spre folosul nostru şi al tuturor membrilor ei, spre mântuirea şi fericirea noastră. Ne trebuie mai mult curaj şi iniţiativă, nemaivorbind de credinţă…

3. Dacă în parohia ta ar exista activităţi de acest gen te-ai implica? Sau poate deja ai făcut acest lucru?

Gherda Chişărău: Eu, personal, deja am senzaţia că sunt implicată în mult prea multe acţiuni şi mă străduiesc să las loc liber şi altora. Am experienţa că, în cele din urmă, orice angajament se repercutează benefic asupra vieţii sufleteşti. Ca soţie de preot am mereu tendinţa să fac regie din culise, pornind de la diverse nevoi de angajamente. Pe de altă parte, credincioşii au tendinţa de a avea aşteptări prea mari atât de la preot, cât şi de la preoteasă. Domină un soi de inerţie care e greu de învins – cred că nu numai la noi, ci în mai toate parohiile. De aceea e nevoie de o muncă de formare, de informare şi de organizare permanentă. Un ziar parohial este, de asemenea, indispensabil în acest scop.

Maria Dunca-Moisin: M-aş implica în măsura în care experienţa de viaţă şi competenţa mea profesională ar putea fi de folos şi, de asemenea, în măsura în care aceste activităţi sunt eficiente. De altfel, am participat la asemenea activităţi în urma solicitării unor preoţi.

Clara Benchea: Atât cât se poate şi ni se permite, aş putea să spun că sunt cu totul disponibilă şi foarte fericită când pot să fac ceva concret. Acum, de exemplu, încercăm să realizăm ceva frumos şi – sper – folositor pentru familii, chiar dacă iniţiativa nu a pornit din propria parohie. Dar noi suntem aici şi poate fi şi acest lucru un fel de a fi misionari acolo unde am ajuns.

4. În Notă doctrinară despre câteva aspecte ale evanghelizării – document publicat în decembrie 2007 de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei – se vorbeşte despre „prima slujire” a fiecărui catolic botezat: anume aceea de vestitor al Evangheliei. Cum priveşti această funcţie misionară? Sau, încă mai concret, în ce fel o putem îndeplini?

Gherda Chişărău: Personal, leg vestirea Evangheliei de lupta de apărare a vieţii şi familiei. Evanghelia este motivaţia primă şi scopul ultim care susţine această luptă. În acest domeniu vestirea ei este cea mai periclitată, pentru că, după cum a spus şi Papa Benedict al XVI-lea, avortul este unul dintre cele mai grave păcate ale lumii contemporane. Domeniul pro-life este, pe de altă parte, în mare măsură trecut cu vederea în interiorul Bisericii sau abordat insuficient (uneori din motive justificate) şi cere, iar şi iar, o implicare cu totul specială care se poate face, de exemplu, printr-o asociaţie precum „Darul Vieţii”. Există apoi luminoasa învăţătură a Bisericii asupra interzicerii contracepţiei, sintetizată în enciclica Humanae Vitae – de asemenea prea puţin explicată, învăţată şi utilizată. Cineva va trebui să se dedice, în mod special, tuturor acestor probleme enorme ale zilelor noastre – cum le numea Pr. Paul Marx.

Maria Dunca-Moisin: Prin exemplul de viaţă, printr-o atitudine fermă în situaţiile în care se pune problema unei opţiuni potrivnice învăţăturii evanghelice.

Clara Benchea: Pentru faptul că suntem aşa de timoraţi şi slabi în credinţă, ni se pare bizar dacă cineva – fără să fie preot sau călugăr – ar vesti sus şi tare Evanghelia, şi poate chiar dacă ar începe să predice într-o piaţă publică mulţi dintre noi l-am trimite să predice în biserică. Dar mi se pare anormal într-o ţară creştină să fim atât de toleranţi cu tot felul de manifestări publice, dar îndemnul lui Isus „Mergeţi şi predicaţi Evanghelia” nu ne sensibilizează câtuşi de puţin. Deci eu cred că atâta timp cât suntem în mişcare şi facem câte ceva trebuie să fim şi membre vii ale lui Cristos prin exemplul bun dat, mai întâi, celor apropiaţi, apoi tuturor – aceasta dacă vom ajunge la adevărata „statură” a lui Cristos. Vom trece apoi peste barierele impuse de noi înşine sau de alţii şi vom face şi acea evanghelizare autentică. Doamne, eu sunt aici, trimite-mă, foloseşte-mă!

5. Majoritatea revistelor mondene şi a canalelor de televiziune prezintă un anumit gen de femeie – evident, una de succes – , care este în opoziţie cu modelul femeii creştine – soţie şi mamă. Ce crezi că ar trebui făcut? Sunt necesare modele vii de sfinţenie pentru fete şi femei tinere? Unde pot fi întâlnite acestea?

Gherda Chişărău: Sunt două lumi antagonice, una spune „da” la ceea ce cealaltă spune „nu” şi invers. Tocmai aici este şansa familiei: să intervină în formarea corectă a copiilor. În ciuda insucceselor aparente – mai ales din timpul adolescenţei copiilor – am totuşi convingerea că o educaţie creştină corectă se sedimentează în timp în copil şi va face, mai devreme sau mai târziu, un om adevărat din el. Lumea vrea rezultate imediate, vrea succes garantat, însă – mai ales în educaţie – aceste rezultate pot întârzia foarte mult. Chiar dacă copiii mei nu participă la viaţa Bisericii într-atât cât aş dori eu, pot vedea rezultatele influenţei Bisericii în vieţile lor. Sunt evidente şi consistente. Pot spune că i-au transformat, radical, în multe aspecte. Cheia „succesului” în educaţie este, desigur, modelul viu, mărturia unei vieţi creştine trăite conform cu Evanghelia. O viaţă autentică în Cristos iradiază şi întotdeauna atrage, chiar şi un adolescent răzvrătit. Problema e constanţa şi speranţa părinţilor, care de prea multe ori dezarmează în faţa responsabilităţii lor de a fi adevăraţi taţi ai fiului cel risipitor – proba de cumpănă a ipostazei de părinte!

Maria Dunca-Moisin: Orice femeie, conştient sau nu, îşi doreşte să se realizeze ca mamă şi soţie. Important este ca dorinţa să fie încurajată prin exemple concrete, prin succesul şi satisfacţia pe care o familie creştină le poate oferi pe termen lung. Dacă aşa zisul succes al vedetelor TV este efemer şi de multe ori eşuează în droguri, alcool, deprimare, familia creştină este o „investiţie” care rodeşte de-a lungul întregii vieţi.

Clara Benchea: Sunt exemple frumoase, de multe ori, şi în media, dacă ştim să le alegem. Bineînţeles că ne fură ochii o femeie de succes în plan material, deoarece fiecare dintre noi ar vrea să trăiască fără a avea grija zilei de mâine – aceasta tot dintr-o deficienţă a credinţei noastre… Pe mine m-au impresionat şi m-au impulsionat încă de mică exemple ale femeilor sfinte din vieţile sfinţilor, deci poate fi o pistă de căutare pentru cei doritori. Dar, ca să fie mai simplu, am putea deveni noi înşine modele demne de urmat, numai să ne conformăm îndemnului lui Isus: „Fiţi desăvârşiţi!” Să ne rugăm deci pentru ca virtuţile teologale să nu fie doar teorie, ci adevărată realitate în viaţa noastră. Amin, aleluia, Isus e viu!

Posted in Biserică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *