Cum s-a ajuns la dogma Neprihănitei Zămisliri

Teme: Teologie.
.
Publicat la 24 mai 2008.
Print Friendly

Autor: Salvatore M. Perella
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L`Osservatore Romano, 4 mai 2008

Neprihănita Zămislire

Ca în cazul altor dogme definite de autoritatea conciliară şi pontificală, sensus fidei, exprimat mai ales în pietatea liturgică şi în devoţiunea populară, i-a stimulat pe teologi şi pe Papi în căutarea şi în aprofundarea teologică a adevărului şi la definirea misterului-evenimentului răscumpărării sublime a predestinatei Mame a Fiului lui Dumnezeu. Lung şi presărat cu dificultăţi a fost drumul care a condus la dogmă. Mari sfinţi, teologi şi şcoli teologice s-au grupat progresiv pentru sau împotrivă. Chiar şi un sfânt arzător şi evlavios faţă de Maica lui Dumnezeu ca Bernard de Clairvaux (+1153), Doctor marialis, s-a opus, în cunoscuta scrisoare 174, Ad canonicos Lugdunenses, introducerii sărbătorii Neprihănitei Zămisliri, considerând-o „o falsă onoare” adusă Fecioarei. Totuşi, scrisoarea către canonicii din Lyon conţine idei care vor fi acceptate şi dezvoltate de marii scolastici din secolul al XIII-lea; idei şi chestiuni care reverberează situaţia teologică înainte şi după intervenţia rezolutivă a lui Duns Scotus.

Aceste idei sunt sintetizate bine într-un scurt text din documentul-studiul de „mariologie ecumenică” redactat în anul 1998, după ani de studiu, de către Groupe des Dombes: „Prima întrebare se referă la situaţia Mariei faţă de păcat. S-a născut sau nu în păcat, ca orice creatură umană? Problema Neprihănitei Zămisliri ia amploare teologică. În secolul al XII-lea, benedictinul Eadmer (+1124) scrie tratatul său Despre zămislirea Preasfintei Maria, în care se exprimă în favoarea Neprihănitei Zămisliri. Anselm de Canterbury este de părere contrară, ca şi Bernard de Clairvaux (+1153) şi Petru Abelard (+1142). În secolul al XIII-lea, conform lui Albert cel Mare (+1280) şi Toma de Aquino (+1247), care prezintă distanţa existentă între Cristos şi Maria, aceasta din urmă a fost purificată în sânul mamei sale şi nu a fost zămislită în afara păcatului. Alţi teologi, între care îndeosebi franciscanul Duns Scotus (+1308), apără teza Neprihănitei Zămisliri, astfel încât fac din ea o temă recunoscută tot mai bine”.

Apariţia Maicii Domnului înaintea Sfintei Ecaterina Laboure (+1876) şi răspândirea „medaliei miraculoase” au oferit multor episcopi ocazia de a cere Scaunului Apostolic ca în prefaţa Zămislirii Mariei să fie introdusă expresia „neprihănită” şi ca în litanii să fie adăugată o invocaţie care să amintească acest privilegiu divin. După anul 1840 au început să vină deja cererile pentru a obţine ca aceeaşi învăţătură să fie declarată dogmă de credinţă; prima dintre aceste cereri a fost aceea a unui numeros grup de episcopi francezi. Totuşi, Papa Grigore al XVI-lea (1831-1846) nu a considerat că trebuie să concretizeze dorinţa acestora, din cauza opoziţiei puternice a janseniştilor şi a perplexităţii, să spunem chiar rezistenţei, episcopilor englezi, irlandezi şi mai ales germani, unde centrele academice de teologie, până la definirea din anul 1854, s-au arătat nefavorabile faţă de o învăţătură pe care o considerau că mai trebuie clarificată, şi de aceea imatură. Cererile au început din nou cu venirea la pontificat a Papei Pius al IX-lea (1846-1878). Toată viaţa lui de credincios şi de păstor a fost caracterizată de iubire şi veneraţie faţă de Fecioara Neprihănită: viaţa lui a fost un act pregătitor pentru însăşi definiţia dogmatică din anul 1854. Timpurile, după discuţii seculare şi aprinse între teologi, păstori şi credincioşi, erau pregătite pentru dogmă.

De la 1 iunie 1848, Papa a pornit lucrările pregătitoare pentru definirea dogmei, care în şase ani s-au desfăşurat cu un minunat crescendo de intensitate şi extindere, cu Papa Pius al IX-lea ca puternic protagonist. Şi episcopatul universal a fost implicat şi interpelat personal în diferite moduri în acest proiect prin Enciclica Ubi primum din 11 februarie 1849. Printr-o scrisoare circulară adresată Nunţiilor apostolici din diferitele naţiuni, Papa Mastai Ferretti convoca la Roma, pentru noiembrie 1854, o însemnată reprezentare a episcopatului mondial pentru o ulterioară discuţie şi examinare amănunţită a textului, care a fost făcută în patru adunări (20-24 noiembrie), sub preşedinţia Cardinalilor Giovanni Brunelli, Prospero Caterini şi Vincenzo Santucci. În afară de aceasta, mulţi Episcopi au prezentat şi în scris vota et consilia lor. Bula de definire a dogmei, promulgată apoi de Papa era astfel ultima din cele nouă scheme elaborate succesiv de diferitele comisii care se ocupau de lucrările de pregătire.

La 8 decembrie 1854, la ora 11.15, în timpul Liturghiei pontificale, Scrisoarea apostolică Ineffabilis Deus a fost promulgată în mod solemn de Papa Pius al IX-lea în Bazilica Vaticanului, în prezenţa a cincizeci şi trei de cardinali, patruzeci şi trei de arhiepiscopi, nouăzeci şi nouă de episcopi şi a teologilor consultaţi. În miezul bulei dogmatice, Papa, în plinătatea slujirii sale petrine, declara, rostea şi definea ex cathedra: „Doctrina care susţine că Preasfânta Fecioară Maria în prima clipă a zămislirii sale – in primo instanti suae conceptionis – prin harul şi privilegiul singular al lui Dumnezeu atotputernicul – singulari omnipotentis Dei gratia et privilegio – în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc – intuitu meritorum Christi Iesu Salvatoris humani generis – a fost păzită neatinsă de orice pată a păcatului strămoşesc – ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem – este revelată de Dumnezeu şi de aceea trebuie crezută cu fermitate şi în mod inviolabil de toţi credincioşii”.

Actul pontifical a fost primit în mod substanţial cu bucurie în lumea catolică, trezind, dimpotrivă, disensiuni în rândul ortodocşilor şi protestanţilor, care încă mai contestă, din diferite motive, hotărârea din anul 1854. Zămislirea neprihănită a Mariei este un adevăr dogmatic definit, dar nu inventat de Papa Pius al IX-lea, deşi reprezintă o excepţie în istoria dogmei creştine. Proclamarea ex cathedra a fost, până la urmă, rezultatul matur atât al unei vechi intuiţii a pietăţii poporului creştin, cât şi, aceasta în mod preponderent, al dialecticii teologice pasionate care timp de secole a însoţit tema teologică a zămislirii neprihănite a Mariei. În orice caz, ieri ca şi astăzi, teologia nu se poate înstrăina de cultură, de formarea religioasă şi de viaţa de credinţă a poporului lui Dumnezeu. La peste o sută cincizeci de ani de la dogma proclamată de Papa Pius al IX-lea într-un secol dificil şi îngâmfat din cauza imperialismului ideologiilor atee şi anticreştine, darul răscumpărării feritoare de păcatul strămoşesc făcut Slujitoarei din Nazaret în vederea întrupării Domnului Isus în timp şi în istoria umană, este supus în cadrul teologic şi ecumenic la aprofundări interesante care reprezintă, cel puţin din punctul de vedere al Bisericii Catolice, validitatea ei perenă.

Aşa cum afirma însă la timpul său Joseph Ratzinger, „riscul mereu iminent de a izola în mod panegiric discursul despre Maria de contextul integral al credinţei pare să cedeze, astăzi, în faţa riscului mult mai periculos de a sărăci semnificaţia de mister al «celei care, în Sfânta Biserică ocupă, după Cristos, locul cel mai înalt şi cel mai apropiat de noi» (Lumen gentium, 54). În această privinţă cazul Neprihănitei Zămisliri este, aşa cum se obişnuieşte să se spună, de manual. În numele principiului conciliar al Conciliului Vatican II, al hierarchia veritatum – uitându-se, aşa cum a afirmat pe bună dreptate Cardinalul Leo Scheffczyk, că această «ierarhie» presupune ordinea structurată, conexiunea adevărurilor între ele conform principiului fundamental al analogia fidei – se tinde din partea unora să se izoleze într-un cadru secundar şi lipsit de caracter normativ dogma mariană din anul 1854, care, în ultimă analiză, este dusă astfel la condiţia ante quam de simplă opinie teologică. Teoriile diferite despre păcatul strămoşesc, care s-au afirmat în a doua jumătate a secolului trecut, în acelaşi timp au avut influenţă asupra înţelegerii dogmei mariane. Fără a nega verbal privilegiul Neprihănitei Zămisliri, este dată o explicaţie care face abstracţie total de existenţa păcatului strămoşesc”.

Actul dogmatic dorit cu tărie de Papa Pius al IX-lea a fost expresia cea mai clară a credinţei sale absolute în răscumpărarea lui Cristos, aşa cum a fost şi zălogul iubirii filiale faţă de Maica lui Dumnezeu, prezenţă maternă care l-a însoţit mereu în viaţa lui de om, de preot, de Episcop şi de Papă; o prezenţă nu fără influenţe materne pentru preaiubita Biserică a lui Cristos. Dogma este elaborată în formă negativă: nu se referă direct la sfinţenia Fecioarei, nici la ferirea ei de concupiscenţă, ci numai la imunitatea ei faţă de păcatul strămoşesc. Deoarece aici se face abstracţie de „datorie” sau de necesitatea de a contracta păcatul, termenul „privilegiu” nu trebuie considerat în sensul strict de derogare de la o lege. Nici nu este definit că e vorba de un privilegiu unic şi exclusiv, pentru că adjectivul „singular” menţine un sens nedeterminat, vag. Papa Pius al XII-lea, cu Enciclica Fulgens corona din 8 septembrie 1953, după Enciclica Papei Pius al X-lea Ad diem illud din 2 februarie 1904, va preciza aceste puncte nedefinite de Papa Mastai cu privire la privilegiul „unic” al Fecioarei Neprihănite, răscumpărarea perfectă a Mamei Sale din partea Fiului Răscumpărător şi Mântuitor al neamului omenesc.

În afară de a preciza, cu termeni identici sau echivalenţi, atât universalitatea păcatului strămoşesc, cât şi excepţia unică a Mariei, a cărei ferire este catalogată pe bună dreptate ca răscumpărare, ba chiar „răscumpărarea cea mai sublimă” – sublimiori modo redempta – contextul bulei dogmatice scoate în evidenţă în mod prevalent aspectul pozitiv al „plinătăţii de har” a Preasfintei Fecioare încă din prima clipă a zămislirii sale. Astfel este evidenţiată iniţiativa gratuită a Părintelui milostivirilor, fie în a feri de pată, fie în a îmbogăţi cu sfinţenie sublimă pe predestinata Mamă a Fiului său, dar nu fără a prevedea şi a include corespunderea fidelă a întregii sale vieţi. Figura Mamei Sfântului lui Dumnezeu care iese în evidenţă în acest context este figura celei Toată sfântă, astfel încât este indisolubil legată, cu legătură foarte strânsă şi definitivă, de Cristos Răscumpărătorul omului şi deci şi al Mamei. O analiză aprofundată a Scrisorii apostolice Ineffabilis Deus duce în sfârşit la scoaterea în evidenţă a dimensiunii sale amartiologică, perspectiva personalistă, contextul trinitar slab dar prezent, motivaţia agapică, intenţia apologetică, orizontul agonic, proprii secolului al XIX-lea, şi în mod empatic împărtăşite şi prezente în magisteriul Episcopilor de Roma până la Pius al XII-lea.

Dogma din anul 1854 este o hotărâre eclezială care declară în persoana Mariei din Nazaret iubirea salvifică inedită şi eficace a lui Dumnezeu Treime, adevărată fantezie a carităţii divine; mărturiseşte îndreptăţirea ei prin intermediul sola gratia şi nu pentru meritele ei; o scoate în evidenţă pe Maria, creatură umană şi soră însoţitoare, ca rodul cel mai sublim al operei răscumpărătoare a lui Cristos; indică prezenţa Duhului sfinţeniei în evenimentul zămislirii şi în viaţa Panaghiei; semnalează Bisericii, în calitate de ministra pietatis, responsabilitatea pe care o are în vederea chemării la sfinţenie a celor răscumpăraţi de Cristos; manifestă în Femeie creatura care poartă încă de la începutul existenţei sale „sigiliul lui Dumnezeu pe frunte” (Apocalips 9,4; cf. 7,3); epifanizează frumuseţea ca strălucire a adevărului, a bunătăţii, a umilinţei, a semnificaţiei teologale şi antropologice.

Conform învăţăturii neschimbabile a Bisericii, în prima clipă a existenţei sale pământeşti, Preasfânta Fecioară, în afară de faptul că a fost ferită de vina strămoşească – sfinţenie negativă – a fost umplută de harul sfinţitor – sfinţenie pozitivă; de aceea, Neprihănita Zămislire, în timp ce declară alegerea şi vocaţia Mariei la o participare intensă şi originală la misterul Cuvântului întrupat şi răscumpărător, se arată ca eveniment de frumuseţe, de strălucire şi de har personal, ale cărui reverberaţii, aşa cum învăţa deja von Balthasar (+1988), se simt puternic în existenţa fiecărui credincios şi în viaţa Bisericii. Acest eveniment, care declară în manieră eclatantă că în Mama lui Isus totul este rod al harului şi iubirii extraordinare a lui Dumnezeu Treime, interesează datorită complexităţii sale istoria Bisericii, teologia în multiplele sale expresii, istoria dogmei, problemele ecumenice şi pastorale, dialogul cu cultura şi arta, purificarea şi corecta înţelegere şi evaluare a conceptului de frumuseţe transcendentă şi permanentă care aminteşte în mod nemijlocit de Autorul său divin.

De Salvatore M. Perella, profesor de dogmatică şi mariologie la Facultatea Teologică Pontificală Marianum, Roma. Traducerea a apărut mai întâi publicată pe Ercis.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *