Apariţiile Fecioarei de la Laus, împăcarea şi refugiul păcătoşilor

Teme: Istorie, Spiritualitate.
.
Publicat la 24 mai 2008.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: -
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicTradion.org

În ziua de duminică, 4 mai 2008, în cadrul unei Liturghii celebrate în oraşul Laus din Alpii francezi, Episcopul Jean-Michel de Falco de Gap, însoţit de numeroşi Cardinali şi Arhiepiscopi din întreaga lume, a anunţat recunoaşterea oficială din partea Bisericii a apariţiilor mariane înaintea lui Benoite Rencurel, între anii 1664 şi 1718. În timpul Liturghiei, Episcopul de Falco a arătat că acestea sunt primele apariţii mariane aprobate de Vatican şi de Biserica din Franţa în secolul XXI. El a numit acest fapt ca cel mai deosebit eveniment care a avut loc în Franţa de la apariţiile de la Lourdes din 1862. Sanctuarul Fecioarei de la Laus atrage în jur de 120.000 de pelerini în fiecare an. Vă prezentăm în continuare un material despre Fecioara de la Laus, necunoscută pentru cei mai mulţi dintre noi.

Fecioara de la Laus

Valea Laus se află în sud-estul Franţei, în Dauphine, la poalele Alpilor. În 1666, cătunul avea vreo 20 de gospodării. Locuitorii ridicaseră o capelă închinată Bunei Vestiri – şi chiar aici Sfânta Fecioară a ales locul unei alte „Bune Vestiri”, apărând de mai multe ori unei fetiţe sărace şi smerite, neştiutoare de carte, Benoite Rencurel: „L-am rugat pe Fiul Meu pentru Laus, pentru convertirea păcătoşilor şi El mi-a împlinit cererea”, a spus Sfânta Fecioară, adresându-se micii păstoriţe.

Benoite era învăţată cu suferinţa, fiindcă venise pe lume într-o sărăcie lucie, care avea să fie şi mai grea după ce tatăl ei a murit, pe când fetiţa avea doar şapte ani. Benoite s-a născut în septembrie 1647, cu numai două luni înainte de Sfânta Maria Margareta, viitoarea adoratoare a Preasfintei Inimi. Aşa cum era obiceiul, creditorii o hărţuiau neostoit pe mama rămasă văduvă, astfel încât ea şi copiii ei munceau din greu ca să se poată întreţine. Benoite nu era numai ajutorul, ci şi protectorul mamei sale. Odată, zărind nişte bărbaţi îndreptându-se spre casă, a alergat s-o avertizeze pe mama ei, s-a luat la bătaie şi l-a învins pe unul dintre ei, care îndrăznise să îi ofere bani să o cumpere.

Dar starea materială a familiei era din ce în ce mai grea. La 12 ani, Benoite se angajase să păstorească două turme de oi în acelaşi timp. Şi astfel, în adâncul extremei sărăcii, prin sacrificiu de sine şi rugăciune, viitoarea vizionară creştea, pregătindu-se pentru misiunea ce-i fusese predestinată. În mai 1664, pe când păştea turma recitând Rozariul, rugăciunea sa preferată, apăru deodată un bătrân venerabil, îmbrăcat în veşminte de Episcop al Bisericii primare, se îndreptă spre ea şi-i spuse: „Fetiţa mea, ce faci tu aici?” „Păzesc oile, mă rog lui Dumnezeu şi caut apă de băut” – veni răspunsul. Benoite avea atunci 17 ani.

„Îţi voi aduce eu”, îi spuse bătrânul şi se duse la un izvor pe care Benoite nu-l văzuse. „Eşti aşa de frumos!”, îi spuse Benoite. „Eşti oare un Înger sau Isus?” „Eu sunt Maurice, căruia i-a fost închinată capela de alături (pe atunci în ruine)… Fetiţa mea, să nu te mai întorci în locul acesta. Pământul aparţine unui alt stăpân şi dacă te prind paznicii, îţi iau turma. Mergi în valea de mai sus de Saint-Etienne. Şi acolo ai s-o vezi pe Maica Domnului”. „Dar, domnule, ea e în Cer! Cum aş putea-o vedea aici?!” „Da, ea e şi în Cer, şi aici, după cum doreşte”.

În dimineaţa următoare, foarte devreme, Benoite şi-a dus turma la locul indicat – Vallon des Fours (Valea Cuptoarelor), numită astfel din cauză că dealul învecinat conţinea ghips, pe care locuitorii îl extrăgeau şi-l ardeau ca să facă mortar pentru construcţii. Abia ajunsese Benoite acolo când, în faţa unei grote mici, a văzut-o: era o femeie de o frumuseţe fără seamăn, ţinând de mână un copil la fel de frumos. Fata a fost uluită. Pur şi simplu nu-i venea să creadă că se află în prezenţa Maicii Domnului, deşi Sf. Maurice îi spusese aceasta – aşa că ciobăniţa o întrebă cu inocenţă: „Frumoasă Doamnă, ce faci aici? Ai venit să cumperi mortar?”

Apoi, fără să aştepte răspunsul, adăugă: „Eşti aşa de bună să ne încredinţezi copilul? Ne-ar încânta pe toţi!” Doamna surâse fără să răspundă. Fermecată, copleşită de frumuseţe, Benoite o admiră. La vremea prânzului, scoase o bucată de pâine şi spuse: „Vrei să mănânci cu mine? Am nişte pâine bună şi am putea s-o înmuiem în izvor”. Doamna surâse din nou şi o lăsă pe Benoite să se bucure de prezenţa Ei, intrând şi ieşind din grotă, apropiindu-se şi îndepărtându-se de ea. Apoi, când veni seara, îşi luă copilul în braţe, intră în grotă şi dispăru.

În zilele următoare şi tot aşa, timp de patru luni, Benoite contemplă acolo pe cea care era Bucuria Îngerilor şi Podoaba Cerurilor. Ciobăniţa era transfigurată. Împărtăşea tuturor propria fericire, cu o încântătoare simplitate şi bucurie. Văzând-o atât de schimbată, lumea începu să se întrebe dacă nu cumva cea pe care o văzuse nu era chiar Sfânta Fecioară. Benoite nu ştia, dar nici nu îndrăznea să o întrebe pe Doamnă cine era. Înainte de a o face pe Benoite prietenă şi mesageră a ei, Fecioara Preasfântă a făcut sufletul feţei să se umple de o irezistibilă atracţie faţă de ea. Apoi, după două luni de tăcere, a început să vorbească, să o înveţe, să o pună la încercare şi să o încurajeze.

Coborându-se la nivelul minţii unei fete fără carte crescută în creierul munţilor, Regina Cerului a consimţit la o serie de familiarităţi care ne-ar surprinde dacă nu am şti că bunătatea sa e fără margini. Într-o zi, duioasa mamă a chemat-o pe Benoite să se odihnească lângă ea şi copilul obosit a venit, s-a culcat şi a dormit liniştită pe colţul mantiei sale. Altă dată, făcând aşa ca mamele când îi învaţă pe copii să se roage, a pus-o să repete, cuvânt cu cuvânt, Litania de la Loreto, apoi Benoite le-a învăţat pe fetele din sat şi o cântau împreună la biserică în fiecare seară.

Astfel, cu dulceaţa şi răbdarea fără seamăn a unei mame, Sfânta Fecioară o forma pas cu pas în vederea viitoarei sale misiuni. Tânăra era pioasă, dar încă stângace, încăpăţânată şi plină de nerăbdare. Înainte ca Fecioara să-şi reveleze ea însăşi Numele, a iniţiat-o pe Benoite asupra rolului pe care avea să îl joace de-acum înainte toată viaţa: să lucreze pentru convertirea păcătoşilor prin rugăciune, sacrificiu şi printr-o chemare specială, fiindcă Dumnezeu îi încredinţase carisma de a citi inimile semenilor. Prin urmare, i se încredinţase misiunea dificilă de a corecta sufletele, arătându-le starea jalnică în care se aflau, iar la nevoie, să scoată la lumină chiar păcatele uitate sau ascunse, pentru ca sufletul să se purifice.

O convertire cu totul neaşteptată, printre multe altele, avea să confirme autenticitatea Apariţiei dar şi darul de clarvăzătoare al fetei. Doamna Rolland, cea în slujba căreia se afla Benoite, era o persoană care nu avea nimic de-a face cu religia, dar a vrut să vadă ea însăşi ce se întâmplă. Într-una din zile, înainte de răsăritul soarelui, s-a dus pe furiş la grotă, a intrat înainte de Benoite şi s-a ascuns acolo. Ceva mai târziu a sosit Benoite şi după câteva clipe a apărut Frumoasa Doamnă. „Stăpâna ta este aici şi se ascunde în spatele acelei stânci”, a spus Fecioara. „Spune-i să nu mai înjure cu numele lui Isus, fiindcă dacă o ţine tot aşa, nu va mai fi Rai pentru ea. Conştiinţa sa e tare încărcată, trebuie să facă penitenţă”. Doamna Rolland, care auzise totul, a izbucnit în lacrimi şi a promis că se va corecta. Şi s-a ţinut de cuvânt.

Începuse să se ducă vestea despre apariţii: oamenii vorbeau peste tot de ele. Mulţi le credeau autentice, dar erau şi alţii care bănuiau că păstoriţa era o falsă mistică. Printre cei care o susţineau pe Benoite erau fetiţele din St. Etienne, care, ca şi ea, o iubeau pe Sfânta Fecioară din toată inimă şi-i împliniseră cererea: cântau în fiecare seară la biserică, împreună, cu toată devoţiunea, Litania de la Loretto. Şi fiindcă veştile despre apariţii se răspândeau, Francois Grimaud, magistratul din Avancon, un bun catolic şi om integru, s-a hotărât să înceapă investigaţiile. După o serie de examene serioase a ajuns la concluzia că Benoite nu era o impostoare, nici bolnavă mental şi nici nu vroia să dezamăgească sau să păcălească pe cineva.

La cererea magistratului, deşi împotriva propriei voinţe, Benoite a acceptat să o roage pe Doamnă să-şi dezvăluie identitatea: „Bună mea Doamnă, eu şi toţi oamenii de aici am dori tare mult să ştim cine eşti. S-ar putea să fii chiar Maica Bunului nostru Dumnezeu? Te rog, fii atât de bună şi spune-mi – şi vom construi o capela aici în cinstea Ta”. Apariţia cerească a răspuns că nu e nevoie să construiască ceva aici, fiindcă a ales deja un loc mai plăcut. Apoi a adăugat: „Eu sunt Maria, Mama lui Isus. N-ai să mă mai vezi aici deloc şi nici în altă parte, pentru un timp”. Benoite n-a mai văzut-o pe Stăpâna sa cerească timp de o lună întreagă. Acest fapt a aruncat-o într-o suferinţă atât de adâncă, încât fără ajutorul Cerului ar fi murit.

La 29 septembrie 1664, uitându-se dincolo de râu, la jumătatea drumului spre Laus, a văzut-o pe Sfânta Fecioară. „O, bună Mamă!”, a strigat ea.”De ce m-ai lipsit atâta timp de bucuria să Te văd?” Apoi a trecut prin apele umflate ale râului şi s-a aruncat la picioarele Reginei Cerului. Sfânta Fecioară i-a răspuns: „De acum înainte, n-ai să mă mai vezi decât în capela din Laus”, şi i-a arătat cărarea care ducea spre Laus, un sat despre care Benoite auzise, dar nu fusese niciodată acolo – ea locuia pe atunci în Saint-Etienne d’Avancon.

În 1640, câţiva munteni construiseră o capelă mică dedicată Fecioarei Bunei Vestiri undeva, departe, în singurătatea de la Laus. Făcuseră aceasta tocmai ca să aibă unde să se adune să se roage împreună când apele râului erau prea mari ca să poată merge la biserica parohială din Saint-Etienne. În exterior, capela acoperită cu paie, de vreo doi metri pătraţi, nu se deosebea de colibele din jur. Avea un altar de ghips şi singurele podoabe erau două sfeşnice de lemn şi un tabernacol de cositor. Aici îşi alesese Regina Cerului locul în care să o aştepte pe ciobăniţă, ca într-un nou staul din Betleem.

Cum Benoite nu auzise niciodată de vreo capela în Laus, a durat mult până să găsească locul, rătăcindu-se, plângând şi întrebând din uşă în uşă, căutând „dulcele ei parfum”. În cele din urmă l-a simţit printr-o uşă întredeschisă şi intrând, a găsit-o pe Frumoasa Doamnă stând în picioare pe un altar acoperit cu praf şi frunze moarte. „Fiica mea, m-ai căutat stăruitor şi n-ar fi trebuit să plângi. Chiar şi aşa, m-ai făcut mulţumită fiindcă nu ţi-ai pierdut răbdarea”. Benoite a acceptat cu umilinţă remarca şi a observat cu tristeţe starea jalnică a altarului.

„Preaonorată Doamnă, n-ai vrea să-ţi pun sorţul meu sub picioare? E foarte alb” . „Nu… în curând nu va mai lipsi nimic de aici: nici veşmintele, nici învelitorile de altar, nici lumânările. Vreau să fie construită aici o biserică mare şi o clădire pentru câţiva preoţi. Această biserică va fi construită în cinstea Fiului meu drag şi a mea. Aici se vor converti mulţi păcătoşi. Ţie îţi voi apărea adeseori aici”. „Să se construiască o biserică?!” exclamă Benoite. „Dar nu sunt bani aici pentru aşa ceva!” „Nu te teme. Când va veni vremea să construieşti, vei găsi tot ce-ţi trebuie – şi nu va dura mult. Bănuţii celor săraci vor ajunge pentru toate. Nu va lipsi nimic”.

În iarna 1664-65, în ciuda celor 4 km care separau satul Saint-Etienne de capela din Laus, Benoite venea aici în fiecare zi. Şi o vedea adesea pe Sfânta Fecioară, care-i spunea :”Roagă-te neîncetat pentru cei păcătoşi”. Adesea, ea îi şi numea pe cei pentru care Benoite trebuia să se roage. Astfel, Sfânta Fecioară o formă pe Benoite pentru misiunea pe care i-o încredinţase – aceea de a-i ajuta pe preoţi în mărturisirea şi convertirea păcătoşilor. În 1665, Sfânta Fecioară i-a cerut să renunţe să mai pască turmele şi să se dedice cu totul misiunii sale.

Pe măsură ce vestea despre Apariţii se răspândea, creştea şi numărul celor care veneau la Laus. Milostivirea şi binecuvântarea coborau în suflete; sute şi apoi mii de oameni veneau să se roage în capela cea mică. Aveau loc numeroase vindecări şi convertiri. La 25 martie 1665, la mai puţin de un an de la prima apariţie, o mulţime imensă se îndreptă spre capela din Laus, altădată pustie. La 3 mai acelaşi an, de sărbătoarea Sfintei Cruci, 35 de parohii s-au adunat aici, fiecare cu propriul steag. Afară au fost amenajate altare şi confesionale, ca să satisfacă pietatea celor adunaţi acolo. Preoţi din toată regiunea veniseră să-l ajute pe pr. Fraisse, preotul de la Saint-Etienne, şi să asculte mulţimea de spovezi.

Prudente, autorităţile diecezane nu s-au pronunţat în nici un fel, dar au permis oficierea Liturghiei în capelă. Reverendul Pierre Gaillard, Vicar general al Diecezei de Gap, a devenit îndrumătorul pelerinajului. El venise din curiozitate în august 1665, şi ceruse şi obţinuse atâtea haruri, încât a fost imediat convins de autenticitatea apariţiilor. Numai că Laus aparţinea Diecezei Embrun, unde pr. Gaillard nu avea autoritate. La recomandarea mai multor preoţi, a scris pr. Antoine Lambert, Vicarul general al Diecezei de Embrun, şi a cerut să se instituie o anchetă eclesială.

Pr. Lambert era ostil apariţiilor de la Laus, fiindcă mulţimea uitase astfel de pelerinajele la Fecioara din Embrun. El era convins că apariţiile de la Laus erau diabolice şi că Benoite nu era decât o iluminată obişnuită. La 14 septembrie 1665 a venit la Laus, împreună cu mai mulţi preoţi eminenţi şi la fel de ostili faţă de evenimentele de la Laus, hotărât să pună capăt acestei „vrăjitorii”, să demonstreze vinovăţia lui Benoite, să o acuze de înşelătorie şi să dărâme capela. Când sărmana ciobăniţă a aflat, a fost atât de îngrozită încât a vrut să fugă, dar Maica Domnului a liniştit-o: „Nu, fata mea, nu trebuie să fugi. Trebuie să rămâi, fiindcă trebuie să faci dreptate pentru oamenii bisericii. Te vor întreba unul câte unul şi vor încerca să-ţi întindă cursă cu propriile tale cuvinte. Dar nu te teme. Spune-i Vicarului general că el poate foarte bine să-l facă pe Dumnezeu să coboare din Cer prin puterea pe care a primit-o când a devenit preot, dar că nu poate să-i dea nici un ordin Mamei lui Dumnezeu”.

Aşa s-au şi petrecut lucrurile. Impresionat de aceste cuvinte, Vicarul general a răspuns: „Bine, dacă tot ce spun oamenii este adevărat, atunci roag-o să-mi arate adevărul printr-un semn sau miracol şi voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să-i împlinesc vrerea. Dar încă o dată, fii atentă ca nu cumva aceasta să fie efectul iluziilor sau imaginaţiei tale, fiindcă altfel am să te pedepsesc aspru ca să nu-i mai amăgeşti pe cei care te cred. Voi stăvili abuzurile cu toată puterea de care dispun”. Benoite a mulţumit cu umilinţă şi i-a promis să se roage după intenţiile sale. Vicarul general, în loc să închidă oratoriul, a făcut un inventar detaliat şi a scris un raport amplu al vizitei sale pastorale. Intenţiona să plece chiar în acea seară, dar ploaia torenţială l-a obligat să mai rămână încă două zile. Sfânta Fecioară hotărâse astfel, pentru ca el să poată vedea cu propriii ochi un miracol.

O femeie bine cunoscută în zonă, Catherine Vial, suferea de şase ani de contractura membrelor inferioare: acestea erau atât de strânse la spate, încât păreau lipite de corp. Nici un tratament nu-i fusese de folos, iar doi chirurgi eminenţi declaraseră cazul incurabil. Femeia venise cu mama ei la Laus, pentru o novenă, şi stătea tot timpul în capela. Spre miezul nopţii, în ultima zi a novenei, a simţit deodată cum picioarele se relaxează şi a început să se mişte. Se vindecase. În dimineaţa următoare, ea a intrat pe propriile picioare în capelă, în timp ce Vicarul general celebra Sfânta Liturghie. Prezenţa sa a agitat mulţimea, care a început să strige: „Miracol! Miracol! Catherine Vial s-a vindecat!” Impresionat până la lacrimi, pr. Lambert a încheiat cu greu Liturghia. Pr. Gaillard, care concelebra, a scris: „Sunt martor demn de încredere pentru ceea ce s-a întâmplat”. Iar Vicarul general a declarat: „Ceva extraordinar s-a întâmplat aici, în capelă. Da, e Mâna lui Dumnezeu aici!”

După ce a numit capelani pentru Laus doi preoţi tineri (pr. Jean Peytieu, care avea să moară la 49 de ani de epuizare, după 24 de ani de serviciu total în slujba sufletelor, şi pr. Pierre Gaillard, care avea să fie îndrumătorul pelerinajului pentru următorii 50 de ani, cu pr. Barthelemy Hermitte ca asistent), Vicarul general a autorizat construirea bisericii pe care o ceruse Sfânta Fecioară. Deşi nu existau aproape deloc mijloace materiale, construcţia a început cu un extraordinar entuziasm. Fiecare dorea să dăruiască ceva, fie bani, fie materiale, fie să ajute muncind. Oamenii din regiune, pelerinii şi chiar copiii aduceau fiecare câte o piatră din râu pentru construcţie. Prin tenacitatea pr. Gaillard, construcţia se înălţa urmând instrucţiunile pe care Sfânta Fecioara le dădea lui Benoite. Vechea capelă a Fecioarei Bunei Vestiri a fost încorporată în structura noii biserici, devenind corul acesteia.

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă la 7 octombrie 1666, de sărbătoarea Sfântului Rozariu. Tot atunci, Benoite a devenit terţiară dominicană şi a început să poarte capa şi voalul. Oamenii îi spuneau „Sora Benoite”. Era pretutindeni prezentă, pregătea masa lucrătorilor, se ruga împreună cu ei, ajuta cu sfaturi şi astfel, pe tot intervalul celor patru ani cât a durat construcţia, nu s-a auzit nici o blasfemie şi nu s-au produs accidente. În 1670 biserica era gata. Un istoric al vremii scria: „Biserica Fecioarei din Laus s-a construit cu cântări de psalmi şi imnuri. Mâinile săracilor au strâns materialele, donaţiile au zidit fundaţia, Providenţa i-a înălţat zidurile şi încrederea în Dumnezeu a acoperit-o”. Istoricii acelor timpuri aminteau de parfumul suav, ceresc, care plutea în aer. Uneori parfumul era atât de puternic încât se răspândea din capelă în toata valea.

Într-una din zilele iernii anului 1665, Benoite a fost sfătuită de Maica Sfântă să-i cheme pe toţi cei bolnavi să-şi ungă cu untdelemn membrele suferinde. Uleiul din candela sanctuarului care arde la Sfântul Sacrament şi prezenţa maternă a Preasfintei Fecioare sunt pentru Laus ceea ce apele izvorului sunt pentru Lourdes. Suferinţe fără număr, fizice şi morale, au fost vindecate de uleiul aplicat cu credinţă. Iar uleiului este şi astăzi la fel de eficient. Sfânta Fecioară a continuat să apară lui Benoite cel puţin o dată pe lună timp de 54 ani. Credincioasă misiunii sale, Benoite n-a încetat niciodată să se roage, să sufere, să vadă înlăuntrul sufletelor şi să îndemne la convertire. Benoite putea să vadă conştiinţele aşa cum ne uităm în oglindă, „totul deodată”, cum spunea ea însăşi.

Umila ciobăniţă nu putea să o iubească pe Sfânta Fecioară fără să nutrească aceeaşi iubire faţă de Isus. Împreună cu El, Mirele sufletului ei, era însetată de convertirea celor păcătoşi. La intrarea în valea Laus era o cruce. Acolo se ducea Benoite în fiecare zi, chiar şi pe ploaie sau zăpadă, să-l privească pe Mântuitor pe Cruce şi inima ei se umplea de nesfârşită iubire şi compasiune. Şi Isus i-a făcut darul de a-l vedea în suferinţa. Benoite l-a văzut crucificat, sângerând, în agonie, cu răni la mâini, picioare şi în coastă, cu sângele şiroind din rănile care-i acopereau Trupul.

Vineri, 7 iulie 1673, Cristos i-a spus: „Fiica mea, m-am arătat ţie în felul acesta pentru ca şi tu să poţi lua parte la patimile Mele”. Începând din acea zi, în fiecare săptămână, de joi seara până sâmbătă dimineaţa, timp de 15 ani (cu o întrerupere de doi ani când a ajutat la construirea reşedinţei parohiale) Benoite suferea crucificarea mistică. Numai că în felul acesta devenise obiect al veneraţiei publice, ceea ce îi rănea sentimentul de umilinţă, făcând-o să sufere şi mai mult. Dar duşmanii, inclusiv unii preoţi, priveau toate acestea drept manifestări de isterie sau epilepsie, iar pelerinii erau consideraţi „vizionari, idioţi şi nebuni care cred prea uşor o fată care nu are pic de bun simţ”.

Pr. Gaillard afirma că incredulitatea a făcut puţine valuri între 1664 -1672. Dar după aceea, timp de 20 de ani, au apărut controverse de neimaginat, în special din rândul clerului, infectat deja cu veninul jansenismului. Pr. Lambert, Vicar general al Diecezei de Embrun, murise. Câţiva înalţi prelaţi, prejudiciaţi de pelerinajele la Laus, au profitat de avantajul interimatului, au dat o interdicţie pentru Benoite, au ameninţat cu excomunicarea pe orice preot care mai celebrează Sfânta Liturghie în capela de la Laus şi au pus un semn prin care interziceau devoţiunile populare în capela din Laus. Sfânta Fecioară i-a spus lui Benoite: „Aruncă hârtia şi lasă să fie celebrată Liturghia aşa cum a fost mai înainte”. Şi Sfânta Fecioară a fost ascultată.

Apariţiile de la Laus şi Benoite au continuat să fie privite cu ostilitate pentru încă 15 ani, au apărut chiar vizionare care să „maimuţărească” revelaţiile lui Benoite şi să inducă în eroare sufletele slabe, sfinţii preoţi Jean Peytieu şi Barthelemy Hermitte au murit, oamenii au încetat să mai vină la Laus pentru un timp, iar Benoite a fost sechestrată în casă şi i s-a permis accesul numai la Liturghia duminicală. Dar fidelitatea mesagerului a triumfat. În cele din urmă, Episcopul de Embrun a ieşit din apatie. În 1712, cu 6 ani înainte de moartea lui Benoite, directoratul pelerinajului a fost încredinţat Preoţilor Gardişti, grup religios nutrind o vie dorinţă de apostolat. La 18 martie 1700, Îngerul păzitor i-a spus lui Benoite: „Devoţiunea de la Laus este lucrarea lui Dumnezeu pe care nici omul, nici diavolul nu o poate distruge. Ea va continua până la sfârşitul lumii, înflorind mereu şi aducând pretutindeni rod bogat”.

Până la sfârşit, în ciuda suferinţelor îndurate, Benoite a rămas copilul credincios al Sfintei Fecioare şi ajutorul ei în convertirea păcătoşilor. Atunci când Buna Mamă a încetat să o viziteze, ca să o purifice, iar Satana a strigat cu glas tare: „Te-a uitat… nu mai ai nici o scăpare, decât la mine!”, Benoite a răspuns: „O, prefer să mor de o mie de ori uitată de Maria, decât s-o uit eu pe Maria chiar şi numai pentru o singură clipă!” Şi iată că o febră necruţătoare începu să o chinuie şi nopţile deveniră „lungi ca anii”. A rămas ţintuită la pat cu o lună înainte de moarte. În ziua de Crăciun a anului 1718, după ce a cerut iertare de la toţi cei prezenţi pentru exemplul rău pe care l-ar fi putut da în timpul vieţii, a cerut şi a primit Sfântul Viaticum. Deodată, Buna Mamă i-a apărut în faţa ochilor, lăsând în urmă parfumul ceresc care a umplut camera sărăcăcioasă.

Preoţii se rugau pentru vindecarea ei. „Încă doi ani, măcar, Doamne!” implorau într-un glas. Dar la 28 decembrie Benoite a insistat şi a primit ultimele taine la ora 3 după amiază. Nu a fost agonie, ea părea cu adevărat fericită. „Suntem copiii tăi”, îi spuse pr. Royere. „Vrei să ne binecuvântezi înainte de a ne părăsi?” Mai întâi Benoite, în umilinţa ei, a încercat să refuze, dar smerenia a învins: „Fie ca Buna noastră Mamă să vă binecuvânteze”, a spus ea. Apoi a ridicat mâna de pe pat, nedorind să le refuze această consolare: „V-o dau cu dragă inimă, buni părinţi”. Apoi, senină, şi-a luat rămas bun de la fiecare. În jurul orei opt seara, după rugăciunile pentru morţi, a rugat-o pe fina ei să recite Litania Pruncului Isus. Şi aşa şi-a dat sufletul în bucurie. Avea 71 ani. Sora Benoite Rencurel a fost declarată Venerabilă în 1871 şi a fost beatificată în 1984. Biserica din Laus a fost ridicată la rangul de Basilica Minor în 1893.

Printre cei care s-au distins printr-o devoţiune specială faţa de Fecioara din Laus menţionăm: Sfântul Eugene de Mazenod (1782-1861), fondatorul Oblaţilor Mariei Imaculate; Sfântul Peter Julian Eymard (1811-1868), fondatorul Părinţilor şi Slujitorilor Sfântului Sacrament; Dom Jean Baptiste Chautard (1858-1935), Abatele de la Sept-Fons etc. „Fecioară din Laus, Refugiul păcătoşilor, pleacă-şi privirea cu bunătate şi compasiune spre nenorocirile fizice şi morale ale timpului nostru! Ai milă de copiii Tăi şi întoarce-ne pe toţi, cu totul, la Iubirea Fiului Tău Divin!”

2 Comments

  1. Superb. In 1981 Maica Domnului a aparut (si apare si azi) la 6 pastori la Medjugorje localitate langa Mostar in Bosnia Herzegovina Am fost de doua ori acolo si-am simtit lucruri minunate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *